Dupa 7 ani de procese, avocatul Piperea pierde irevocabil la Inalta Curte procesul colectiv cu Raiffeisen Bank privind clauzele abuzive, inclusiv in problema creditelor in franci elvetieni

Autor: Bancherul.ro
2018-04-09 20:13

Inalta Curte de Casatie si Justitie a Romaniei (ICCJ) a respins in 21 martie 2018 cererea de revizuire a sentintei irevocabile pronuntate anul trecut in favoarea Raiffeisen Bank intr-un proces colectiv cu cativa zeci de clienti reprezentati de avocatul Gheorghe Piperea, care exact in urma cu sapte ani, in martie 2011, au dat in judecata banca, acuzand-o de clauze abuzive in contractele de credit, precum dobanda fixa in primul an iar ulterior variabila sau comisioane de acordare si adminstrare a creditelor.

Instanta suprema a anulat astfel deciziile anterioare ale instantelor inferioare (Tribunalul Bucuresti si Curtea de Apel Bucuresti), care au dat castig de cauza clientilor bancii.

ICCJ a stabilit ca atat dobanda variabila, care putea fi modificata in functie de evolutia pietei financiare sau de politica de creditare a bancii, cat si comisioanele de acordare (procesare) si administrare a creditelor, nu au fost clauze abuzive.

De asemenea, in cazul creditelor in valuta, precum cele in franci elvetieni, trebuie aplicat principiul nominalismului monetar, potrivit caruia riscul valutar este suportat de imprumutati, principiu existent in jurisprudenta Inaltei Curti inca din 1924.

ICCJ: procesele reprezinta incercarile clientilor de a-si retracta cuvantul dat

Judecatorii ICCJ considera ca procesele initiate de clientii Raiffeisen reprezinta “doar incercari de a-si retracta partial cuvantul dat la incheierea contractului, invocand cauze ulterioare semnarii contractului si distorsionand cu rea-credinta ceea ce intelesesera si acceptasera ca fiind clar si inteligibil exprimat si, mai ales, ca fiind echilibrat”.

ICCJ:

“Specificul relației profesionist - consumator ține doar de perioada precontractuală, în care se înaintează oferte, contraoferte și se formează consimțământul viitoarelor părți la contract, pentru ca odată încheiat, acesta să fie o lege a părților la fel de eficientă și de obligatorie pentru părțile semnatare.

Doar pentru că unul dintre cocontractanți este consumator, aceasta nu înseamnă că el nu intră într-un raport juridic al cărui conținut să nu fie obligatoriu cu numărul și întinderea obligațiilor asumate reciproc. Consumatorul este protejat de norma comunitară și de legea națională, dar nu într-atât încât să aleagă ce anume respectă din contract, și ce nu.

Cererea de chemare în judecată depusă la Tribunalul București, apelul formulat și soluționat de Curtea de Apel București și recursul ce face obiectul judecății Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt doar încercări ale reclamanților de a-și retracta parțial cuvântul dat la încheierea negotium-ului, invocând cauze ulterioare semnării contractului, și distorsionând cu rea-credință ceea ce înțeleseseră și acceptaseră ca fiind clar și inteligibil exprimat și, mai ales, ca fiind echilibrat.

Instanța nu poate interveni în echilibrul contractual stabilit de părți, așa cum reiese din jurisprudența constantă a CJUE, imperium-ul judecătorului fiind doar acela de a „scoate” din contract, ceea ce este găsit ca fiind abuziv, sau de a „desființa” întregul contract, dacă în lipsa clauzelor afectate, înțelegerea părților nu mai poate continua."

Judecatorii nu pot modifica dobanda unui credit

Piperea a cerut judecatorilor sa transforme dobanda variabila din contractele de credit ale Raiffeisen intr-o dobanda fixa, mai mica, cea oferita promotional de banca in primul an de creditare, insa acestia au respins cererea, precizand ca “judecatorul nu poate pune nimic in locul clauzel calificate ca fiind abuzive”.

ICCJ:

“Judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, pentru că, dacă ar face-o, s-ar substitui voințelor părților, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră și garantează proprietatea privată (art. 44 alin. (1) din Constituția României revizuită), economia de piață și libera inițiativă (art. 135 alin. (1) din Constituția României revizuită) și libertatea comerțului și crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție (art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituția României revizuită).”

Dobanda a fost considerata transparenta si corecta

Clientii Raiffeisen au inteles si acceptat dobanda ca fiind corecta si transparenta in momentul semnarii contractului, au constatat judecatorii, iar banca nu a schimbat ulterior politica de stabilire a dobanzii, astfel ca aceasta nu poate fi considerata abuziva.

ICCJ:

“Clauzele atacate de către reclamanți nu sunt interzise de nicio lege.

Reclamarea situației de fapt făcută de recurenți la aproximativ 4/5 ani de la încheierea contractelor, anume că ei nu au înțeles modul în care se stabilește întinderea obligației lor de plată pe componenta dobânzii variabile, nu poate fi acceptată.

Elemente esențiale ale contractului au fost înțelese și acceptate ca fiind corecte, complete și transparente la semnarea împrumutului, iar în condițiile în care banca nu a schimbat politica sa de stabilire a dobânzii contractuale, nu poate fi acceptat că au devenit dintr-o dată incorecte, incomplete și opace.

Reglementarea contractuală a unei dobânzi variabile nu este, per se, un mecanism interzis de vreo normă legală sau de vreun regulament al BNR.”

ICCJ: Reclamantii au descoperit subit, dupa 4/5 ani, ca nu mai inteles mecanismul de formare a dobanzii variabile

Judecatorii ICCJ au constatat ca “reclamanții au acceptat 4/5 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariției O.U.G. nr. 50/2010, că nu îl mai înțeleg.”

ICCJ:

“Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate accepta interpretarea dată de reclamanți în sensul înlocuirii dobânzii variabile cu o dobândă fixă. Prin contractele de credit supuse analizei instanței părțile au convenit în privința modului de determinare a dobânzii. Este evident că reclamanții au ales din oferta băncii, produsul pe care l-au considerat corespunzător nevoilor proprii, în perfectă cunoștință de cauză, asumându-și pe deplin efectele juridice obligatorii ale convențiilor de creditare legal intervenite între părți ca urmare a formării acordului de voință și executându-le în consecință.

Reclamanții au acceptat astfel 4/5 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariției O.U.G. nr. 50/2010, că nu îl mai înțeleg.

Intervenția instanței în conținutul contractului, în maniera solicitată de către reclamanți, este însă nepermisă, ea depășind limitele cadrului procesual cu care a fost învestită și aducând atingere principiului disponibilității consacrat de normele imperative mai sus evocate."

Modificarea dobanzii nu s-a facut cum a vrut banca, ci in functie de evolutia pietei

Judecatorii Inaltei Curti considera ca nu se poate vorbi de un dezechilibru in urma modificarii dobanzii variabile, intrucat aceasta nu a fost schimbata de banca dupa bunul sau plac, ci in functie de evolutia pietei financiare.

ICCJ:

“Cât privește dezechilibrul, el nu poate fi reținut în speță. Clauze disputate nu consacră obligații pur potestative din partea celui care se obligă să ramburseze creditul cu toate fructele sale și cu toate spezele aferente serviciilor prestate de bancă.

Obligația esențială, definitorie pentru contractul de credit bancar este, pentru împrumutat, aceea de a rambursa tot ceea ce datorează către împrumutător. În acest „tot” intră sumele ce trebuie plătite cu titlu de dobândă și cu titlu de comisioane. Dacă banca a modificat nivelul dobânzii variabile, ea a făcut-o pentru a adapta contractul cu executare succesivă (adică obligația de plată cu executare pro rata temporis), la noile realități economice obiective ce vin dinspre piața bancară, spre contractul individual.

Obligația de plată a dobânzii variabile către bancă, este o obligație ce incumbă împrumutatului, și nu băncii înseși, iar modificările cuantumului dobânzii variabile, țin cel puțin de un mix de factori externi (constând în evoluțiile obiective ale pieței, sau de voința unor terțe persoane).

Norma juridică este distorsionată de către reclamanți, realitatea raportului juridic dedus judecății fiind cu totul alta. Se identifică o obligație care ar incumba doar băncii de a calcula cuantumul dobânzii, uitându-se că: modificările aduse dobânzii variabile sunt făcute în funcție de evoluția indicilor bancari obiectivi și de alți factori economici ce țin de piață (costurile cu lichiditatea și cu rezerva minimă obligatorie fiind doar unele dintre elementele avute în vedere) - deci, forțat de împrejurările exterioare voinței băncii.

În consecință, dispozițiile legale nu numai că nu interzic mecanismul de stabilire a dobânzii contractuale din contractul în cauză, ci chiar îl permit. Prevederile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 sunt în afara oricărei dispute.”

Cum se formeaza dobanda la credite 

Judecatorii ICCJ explica pe larg mecanismul prin care bancile stabileste dobanda la un credit, pentru a demonstra ca aceasta “nu pote fi lăsată la luminile și înțelepciunea magistratului”.

ICCJ:

“Declarația comună de voință, care este specifică contractului, se prezumă până la proba contrară că exprimă voința reală a părților. Din perspectiva contractului de credit, dobânda este acea parte a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, banca face anumite cheltuieli. 

Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. 
Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta, și de la o bancă la alta. Astfel cum în situația ideală, o bancă ar trebui să solicite și plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenților, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenților acelei bănci. Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci.

Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor Bubor/Robor, Euribor sau Libor, în funcție de moneda creditului, dar întotdeauna dobânda de referință a băncii este mai mare decât indicele de referință Euribor/Libor.

La costul banilor, se adaugă o primă care acoperă riscul specific de țară, primă ce poate fi aproximată prin CDS (Credit Default Swap) și care se regăsește, inclusiv, în costul fiecărei bănci din România. Prima este percepută de instituțiile financiare internaționale care sunt dispuse să-și asume riscul de țară.

În plus, banca trebuie să aibă în vedere la stabilirea elementelor de cost ale unui credit, și costul serviciilor proprii de creditare.
Pentru înțelegerea exactă a obiectului prezentului litigiu trebuie avut în vedere că: prudența bancară, destinația creditului, planificarea creditelor, garantarea creditelor dar și rambursarea creditelor la scadență sunt principiile creditării.

Creditul poate fi clasificat după mai multe criterii, astfel: a) după natura economică și participanți (comercial, bancar, de consum, obligatar, ipotecar); b) după destinație (productiv și neproductiv); c) după natura garanțiilor (real și personal); etc. Pentru toate tipurile de credit însă, dobânda este prețul plătit în schimbul punerii la dispoziția unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumită unitate de timp.

În economia de piață există o diversitate de tipuri de dobânzi: taxa oficială a scontului, taxa privată a scontului, dobânda bonificată, dobânda percepută, dobânda practicată la efectele comerciale.
În contextul inflaționist existent în aproape toate țările se iau în considerare două ipostaze ale dobânzii: nominală (exprimată ca atare prin rata curentă de piață) și reală (ca diferență între dobânda nominală și gradul de eroziune al capitalului, determinat de evoluția procesului inflaționist).

Așadar, determinarea dobânzii, a prețului unui credit, nu este un proces simplu, care să se reducă la interpretarea unei clauze contractuale „lăsată la luminile și înțelepciunea magistratului” (art. 1203 Codul Civil napoleonean). În procesul determinării dobânzii bancare, interpretarea gramaticală și logica juridică nu sunt singurele instrumente necesare și suficiente.

Prețul creditului nu este reglat doar de mecanismul cererii și al ofertei. El este amplu reglementat de norme interne și internaționale financiar-bancare și se calculează pe baze matematice, cu un instrumentar statistic/probabilistic extrem de tehnic. Acest mecanism este menit să asigure respectarea principiilor de funcționare a instituțiilor bancare: prudența bancară și disiparea riscului, în acord cu Standardele contabile internaționale (IAS) - Regulamentul 1606/2002/CE al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002 adoptat și de România de la 1 ianuarie 2012.

Așadar, prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, în condițiile în care banca are milioane de clienți. Este motivul pentru care banca oferă clienților produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceștia să poată alege produsul pe care îl doresc. De altfel, niciun producător de serie nu negociază cu clientul prețul fiecărui produs al său expus la raft.

În speță, este mai mult decât evident că reclamanții nu s-au împrumutat la o dobândă fixă. În consecință, este inadmisibil să se obțină acest lucru prin intermediul unei hotărâri judecătorești.”

OUG 50 a avut ca scop o mai mare transparenta a dobanzilor, nu majorarea acestora

OUG 50/2010 a avut ca scop o transparenta mai mare a dobanzilor, nu majorarea acestora, precizeaza judecatorii ICCJ.

ICCJ:
“Trebuie să se rețină că, printr-o eventuală adaptare a contractului de credit în considerarea O.U.G. nr. 50/2010, se putea viza numai nuanțarea reglementării contractuale a formulei de calcul a ratei dobânzii, transparentizarea acesteia, fără nicio influență asupra prețului, a costului total al creditului și repunerea în discuție a cuantumului dobânzii.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micșorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparențe în piața serviciilor financiar-bancare. Această modificare a dobânzii, indisolubil legată de menținerea valorii dobânzii curente percepute conform contractului de către bancă, era conformă dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, neatrăgând o majorare a tarifelor sau spezelor bancare, astfel cum acestea sunt definite în actul normativ.

Interpretarea recurenților în sensul nașterii unei obligații în sarcina băncii de a proceda la modificarea contractelor de credit prin înlocuirea dobânzii contractuale cu o dobândă fixă la nivelul de la data creditării, apare ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii convențiilor de creditare.

Libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților. Consacrat prin dispozițiile art. 969 C. civ. napoleonean (aplicabile în causa pendinte), principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Raportat la datele concrete ale prezentei spețe, Înalta Curte de Casație și Justiție va observa faptul că reclamanții, prin formularea cererii introductive, au urmărit să modifice prețul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii comerciale, dar și cuantumul comisioanelor bancare.

Față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere este inadmisibilă, reclamanții neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. Dobânda comercială se constituie în prețul contractului de credit, preț care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terț, fie el și instanța de judecată.

Intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis a prețului contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanți, instanța nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esențial: prețul (costul total al creditului).

Veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit - asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puțin determinabile. De aceea lipsirea băncii de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.

Ignorarea voinței reale a părților și alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care normează libertatea contractuală.”

Echilibrul nu se face prin eliminiarea clauzelor abuzive ci prin impreviziune

Restabilirea echilibrului financiar intr-un contract de credit poate fi pus in discutie doar prin acordul partilor sau prin apelarea la teoria impreviziunii, nu prin mecanismul clauzelor abuzive, care are in vedere echilibrul intre drepturi si obligatii, considera judecatorii ICCJ.

ICCJ:

“În ceea ce privește condiția a patra, a dezechilibrului contractual, se va reține că în aprecierea acestuia nu trebuie dat un rol covârșitor abordării matematice, verificând dacă părțile din contract au același număr de obligații și același număr de drepturi, și doar ca ultim resort, urmează a fi verificat și echilibrul juridic.

În intenția reclamanților este o rediscutare a echilibrului financiar care nu poate fi repus în discuție decât prin acordul părților, sau judiciar prin apelarea la teoria impreviziunii, dar nu prin mecanismul clauzelor abuzive care are în vedere echilibrul între drepturi și obligații.

Ceea ce propun recurenții-reclamanți Înaltei Curți, în vederea instituirii unui echilibru real între drepturile și obligațiile părților, este intervenirea în prețul contractului, modificându-l în sensul că dobânda nu mai este una variabilă, ci una fixă, la nivelul prevăzut la momentul creditării. Adică dobânda este stabilită exclusiv de debitor, prin intermediul instanței, ceea ce este inacceptabil. Și dacă am aprecia, ad absurdum, că o atare intervenție a instanței, care este terț față de contractele analizate, ar fi posibilă, o asemenea modificare nu ar putea, sub nicio formă, să conducă la instituirea unui echilibru real în contracte, ci de-abia cu această ocazie, să conducă la dezechilibrarea lor.

Contractul de credit bancar presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamanților, însă o executare uno ictu din partea băncii. Acest aspect trebuie luat în considerare la aprecierea echilibrului prestațiilor asumate prin contract.

La data încheierii contractului de credit, prin remiterea sumei împrumutate, banca a îndeplinit corespunzător obligațiile convenționale față de cocontractant. Dreptul băncii născut la data încheierii contractului corespunde obligației corelative de plată a prețului ce incumbă reclamantului, ce include dobânda la cuantumul stabilit de părți ca element constitutiv al prețului.
Cauza contractului față pârâtă nu mai subzistă în condițiile în care obligația acesteia, deja executată, nu își găsește echivalentul în plata prețului astfel cum a fost agreată de părți.
Contractul de credit în cauză nu a fost încheiat în contextul unui monopol al pârâtei asupra activității de creditare. Libertatea reclamanților de a alege orice produs bancar al oricărei instituții financiare nu a fost cu nimic îngrădită. Relevant este faptul că intimata este doar una dintre instituțiile financiare care desfășoară activități de creditare de pe piața românească.

Criteriile după care un cocontractant al unei bănci alege un anumit produs financiar, pot fi de la cele mai diverse, intrinseci sau extrinseci dispozițiilor contractuale. Nimic nu ar fi împiedicat pe împrumutați să aleagă un alt produs, o altă monedă de credit, un alt tip de dobândă sau o altă bancă pentru obținerea unui credit. Mai mult, modalitatea de calcul a dobânzii rezultă cu claritate din clauzele contractuale. Acordul clientului cu privire la caracteristicile produsului „achiziționat”, este de natură a da naștere unor obligații contractuale în sarcina acestuia pe care trebuie să le respecte, astfel cum și pârâta, la rândul ei, și-a respectat obligațiile contractuale.”

Comisionul de acordare a creditului este legal

Comisionul de procesare a creditului este legal, intrucat face parte din costul creditului, fiind exprimat clar si inteligibil in contractele de credit, au apreciat judecatorii ICCJ.

ICCJ:

“Cât privește criticile pe fiecare tip de clauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține caracterul nefondat al criticilor recurenților subsumate comisionului de procesare. Instanța de apel a statuat în mod corect, în sensul că prevederile contractuale care vizează comisionul de procesare sunt excluse de la verificare raportat la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, de vreme ce în discuție s-a ridicat o problemă care poate fi încadrată în teza de a „satisface cerințele de preț și de plată”, iar clauzele menționate întrunesc cerința limbajului clar și inteligibil. Chiar din verificarea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu se poate reține existența vreunui dezechilibrul semnificativ între prestațiile părților, dat fiind că acest comision a fost prevăzut în contract în mod legal, cu înștiințarea împrumutaților, deplin rezonabil și proporțional.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora nu poate face obiectul verificării, iar „excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu a existat niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control.” În consecință, în speță nu poate fi pusă în discuție proporționalitatea perceperii comisionului de procesare raportat la activitățile prestate în contrapartidă.
Prevederile contractuale specifică în mod explicit atât rațiunea comisionului de procesare, respectiv „Pentru procesarea cererii de credit”, cât și valoarea acestuia exprimată într-o sumă procentuală determinată, plătibil o singură dată „la data tragerii creditului”. Prin urmare, stipulațiile contractuale sub acest aspect sunt clare, transparente, „consumatorii sunt înștiințați de la bun început și în mod neechivoc” despre existența, rațiunea, întinderea și modul de executare al acestei obligații. De asemenea, comisionul în discuție este evidențiat și în cuprinsul Graficului de rambursare aferent.
Din prevederile Regulamentului BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice publicat în M. Of. nr. 177/14 martie 2007, care a fost înlocuit ulterior prin Regulamentul BNR nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice, publicat în M. Of. nr. 767/31 noiembrie 2011, rezultă că în sarcina unui împrumutător revin o serie de obligații de analiză a profilului unei persoane fizice care formulează o cerere de creditare, respectiv a veniturilor care ar putea fi considerate eligibile, a gradului maxim de îndatorare, a capacității de rambursare și altele. Totodată, aceste date urmează a fi valorificate și în cadrul contractului de credit care ar urma să fie încheiat.
Or, în acest context banca finanțatoare este chemată să efectueze o serie de activități care antrenează costuri și resurse. De altminteri, expertiza administrată în cauză a confirmat existența serviciilor efectiv prestate de către bancă în schimbul acestui cost, respectiv a unei justificări rezonabile pentru perceperea lui, stabilindu-se inexistența niciunui dezechilibru între prestațiile părților decurgând din prevederea și aplicarea acestei clauze.
Art. 15 din Legea nr. 190/1999, nu poate primi interpretarea pretinsă de recurenții-reclamanți, din formularea acestuia rezultând cu evidență, astfel cum a reținut și instanța de apel, faptul că aceasta se referă exclusiv la cheltuielile externe ale creditului, fără a include și comisionul de procesare, componentă a costului contractual. Nicio prevedere legală în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit nu interzicea perceperea unui atare comision. Raportat la data încheierii contractelor de credit nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, actul normativ amintit recunoaște în cadrul art. 19 coroborat cu art. 36 dreptul finanțatorului de a percepe un comision de analiză pentru ipoteza în care creditul se acordă. Rezultă așadar că, legiuitorul confirmă (printr-un act ulterior) ca fiind justificată împrejurarea perceperii de către profesionist a unui comision pentru activitățile desfășurate în faza de analiză/procesare a cererii de credit. Așadar, un act normativ ulterior recunoaște rațiunea perceperii unui asemenea comision.
În concluzie, având în vedere: caracterul clar, inteligibil al clauzelor privitoare la comisionul de procesare; faptul că un atare comision este justificat prin rațiuni obiective, fiind perceput în legătură cu activități efectiv prestate; că a fost acceptat în cunoștință de cauză de consumator, având reprezentarea acestui cost, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, astfel cum pretind recurenții-reclamanți.

Nici comisionul de administrare a creditului nu este ilegal, facand parte din DAE

Judecatorii au stabilit ca nici comisionul de administrare a creditului nu este abuziv, cum a reclamat avocatul Piperea, intrucat a fost clar definit si face parte din costul total al unui credit (DAE).

ICCJ:

“Înalta Curte de Casație și Justiție va reține caracterul nefondat al criticilor subsumate comisionului de administrare. Instanța de apel, a statuat în mod corect în sensul nereținerii caracterului pretins abuziv al clauzelor din contractele de credit încheiate cu scopul achiziționării de imobile (garantate cu ipoteca) referitoare la comisionul de administrare.

Prevederile contractuale în discuție indică în mod expres: rațiunea perceperii acestui comision, respectiv „Pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit”, întinderea acestuia exprimată într-o sumă procentuală determinată raportată la valoarea creditului. De asemenea, astfel cum a reținut și instanța de apel, comisionul de administrare este inclus în DAE, fiind menționat în cuprinsul unei coloane speciale din cadrul planului de rambursare, iar sumele datorate de consumatori sunt evidențiate atât ca valoare lunară, cât și ca valoare totală. Din această perspectivă clauzele privind comisionul în discuție răspund exigențelor de claritate și transparență, astfel că, orice consumator suficient de atent și avizat avea reprezentarea acestui cost și consecințele economice ale acestuia.

Având în vedere prevederile Directivei 93/13/CEE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) a reținut în cauza C-76/10 (Pohotovost vs Zveta Korckovska), că informarea consumatorului asupra costului global al creditului, prin menționarea valorii DAE în Contract, reprezintă un element care contribuie la transparența contractului și permite consumatorului să aprecieze asupra întinderii obligațiilor sale și să poată compara diferitele oferte de creditare existente pe piață.

Totodată, și o reglementare ulterioară, precum art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv Anexa nr. 2 pct. 3 al Ordonanței, la care acesta face trimitere, confirmă că prin informarea consumatorului asupra DAE - costul total al creditului (în care este inclus comisionul în discuție), se consideră că acesta a respectat cerințele de informare prevăzute de prezentul articol și la art. 4 din O.G. nr. 85/2004.

Cât privește aspectul existenței unui serviciu prestat efectiv, respectiv al rezonabilității/proporționalității costului și inexistenței vreunui dezechilibru semnificativ, se reține explicit în cuprinsul Raportului de expertiză, răspunsul la Obiectivul nr. II și 11.5 a - c, că pârâta bancă a prestat efectiv un șir de servicii complexe, atât în cazul creditelor pentru nevoi personale, cât și în cazul celor garantate cu ipotecă și că perceperea comisionului de administrare în găsește justificarea în costurile antrenate cu resursele necesare pentru efectuarea acestor activități.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că în mod corect Curtea de Apel București a constatat că legislația în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit vizate de acest litigiu nu interzicea perceperea comisionului de administrare, aspect confirmat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010. Art. 36 din acest act normativ permite în mod expres perceperea unui atare comision, ceea ce validează încă odată rațiunea acestuia, repusă în discuție, fără vreo critică punctuală prin cererea de recurs. Simpla „nemulțumire” privind plata acestui comision, convenit în mod clar în Contractele de credit nu este suficientă pentru a deduce consecințele pretinse de recurenții-reclamanți.

Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 la care trimit recurenții-reclamanți nu vizează costurile creditului, și prin urmare, comisionul de administrare (componentă, în speță, a costului total al creditului), ci, astfel cum rezultă din termenii expreși ai acestuia, reglează sfera cheltuielilor aferente.

Concluzia rezultă și din interpretarea coroborată a art. 15 din Legea nr. 190/1999 cu art. 2 alin. (1) pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor. Teza este susținută și din observarea coroborată a prevederilor art. 15 cu art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999 în raport de care se poate aprecia cu certitudine că și în privința unui contract de credit ipotecar pot fi stipulate comisioane. În acest sens este art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 190/1999. În consecință, rezultă că interpretarea propusă de recurenții-reclamanți nu poate fi reținută.

Cursul valutar trebuie suportat de imprumutati, conform principiului nominalismului

Inalta Curte a mai stabilit ca in privinta creditelor in valuta trebuie sa se aplice principiul nominalismului monetar, potrivit caruia cursul valutar este suportat de cel imprumutat, princiu respectat in jurisprudenta Curtii inca din 1924.

“Împrejurarea că moneda națională s-a depreciat față de moneda creditului și s-a depășit un prag peste care împrumutații sperau că nu se va trece, nu înseamnă că aceștia au fost induși în eroare ci, dimpotrivă, că au conștientizat riscul deprecierii, dar au apreciat fie că acesta nu se va produce, fie că se va produce în niște limite ce le păreau suportabile la data acordării creditului. De altfel, consumatorul român mediu era, la data contractării creditelor, pe deplin avizat asupra fluctuațiilor cursului de schimb, fiind de notorietate evoluțiile/aprecierea monedelor străine în perioada anilor 1990 – 2000”, sustine ICCJ.

ICCJ:

“Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în contractele de credit având ca obiect contractarea unui credit în valută nu trebuie ignorate dispozițiile art. 1578 ale C. civ. din 1864, care consacră principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul este obligat să înapoieze împrumutătorului aceeași sumă nominală primită, indiferent de variațiile cursului de schimb al valutei în care suma respectivă a fost acordată. Potrivit art. 1584 C. civ.: „împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate și la timpul stipulat,, iar potrivit art. 1578 C. civ.: „(1) Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. (2) Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată”.

Principiul este respectat și de Noul C. civ., art. 2158 prevede că: „(1) împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate”. Conform art. 2164: „(1) În lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora. (2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel (..)”.

Deci, fără putință de tăgadă, contractul de credit este un împrumut de consumație prin care o persoană, numită creditor, transmite în proprietatea unei alte persoane, numită împrumutat, o câtime de lucruri fungibile și consumptibile cu obligația pentru împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de același gen și calitate.

Întrucât obiectul contractului de credit îl formează bunuri fungibile (de gen) și consumptibile potrivit naturii lor, împrumutatul devine proprietar și suportă riscurile conform art. 1577 din Vechiul C. civ., iar principala obligație a împrumutatului este obligația de a restitui la scadență lucruri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate potrivit art. 1584, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.

Acest principiu a fost respectat jurisprudențial de către instanța supremă încă din 1924: „Când un contract prevede plata într-o monedă străină, instanța de fond obligând pe debitor să plătească în acea monedă, nu face decât să interpreteze intenția pe care au avut-o părțile la facerea contractului. Această interpretare, fiind o chestiune de fapt, scapă controlului Curții de Casație. (Cas III, 2078 din 12 Nov 1924)”.

Așadar natura juridică a creditului bancar, anume aceea de a fi un împrumut de consumație și guvernarea lui de principiul nominalismului nu mai pot fi contestate. De aceea problema riscului unui astfel de contract nu poate să ignore dispozițiile art. 1577 din Vechiul C. civ.

Cât privește suma împrumutată și moneda în care aceasta a fost acordată, acestea sunt aspecte care țin de libera apreciere a părților contractului de împrumut. Odată selectată o anumită monedă a creditului, fluctuația cursului valutar al monedei este de notorietate și părțile contractuale nu ar putea porni de la premisa existenței unui curs valutar nemodificabil pe toată durata de creditare dacă în cadrul contractului de împrumut nu există prevederi în acest sens.

În contractele de credit încheiate de consumatori cu instituțiile de credit din România, nu numai că nu există astfel de prevederi ci, mai mult decât atât, există prevederi exprese conform cărora riscul valutar se suportă de către împrumutat și se face aplicabilitatea regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (deprecierea este suportată de împrumutat). Acest fapt trebuia cunoscut la încheierea contractului de credit, împrumutatul trebuind să depună un minim de diligență și de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.

Împrejurarea că moneda națională s-a depreciat față de moneda creditului și s-a depășit un prag peste care împrumutații sperau că nu se va trece, nu înseamnă că aceștia au fost induși în eroare ci, dimpotrivă, că au conștientizat riscul deprecierii, dar au apreciat fie că acesta nu se va produce, fie că se va produce în niște limite ce le păreau suportabile la data acordării creditului. De altfel, consumatorul român mediu era, la data contractării creditelor, pe deplin avizat asupra fluctuațiilor cursului de schimb, fiind de notorietate evoluțiile/aprecierea monedelor străine în perioada anilor 1990 - 2000.

Posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei naționale față de o valută și, implicit, riscul valutar la achiziționarea unui produs al cărui preț este determinat în valută ori la restituirea unei sume de bani primită în valută este un aspect financiar de notorietate.

Informații cu privire la cursul valutar au fost și sunt menționate în știrile difuzate prin toate mijloacele de comunicare - radio, televiziune, ziare, internet), sunt afișate la sediul tuturor instituțiilor financiare și pe site-uri oficiale de informare publică (site-ul BNR). Cursul valutar influențează obligațiile financiare de bază ale populației de la facturile la utilități (gaze, telefonie), la prețurile majorității produselor vândute în România, al căror preț este determinat în EUR și plătit în echivalent lei la cursul BNR de la data plății (formula clasică care se găsește în toate ofertele comerciale în EUR), obligațiile fiscale ale românilor, ratele de credit, economiile în valută (depozitele). Cu alte cuvinte, riscul valutar și probabilitatea materializării acestuia - informație necesară consumatorilor pentru a lua o decizie avizată la cumpărare - era publică și cunoscută tuturor.

În mod evident, consumatorii cunoșteau atât informația privind caracteristica monedei naționale de a varia față de monedele străine și riscul valutar aferent acestei variații - informații de notorietate -, cât și informația privind posibilitatea producerii acestui risc într-o măsură care să determine - în timp - un cost mai mare pentru creditul în monedă străină comparativ cu un credit în aceeași valoare, contractat în moneda națională.

Este de necontestat, consumatorii aveau posibilitatea de a afla cu ușurință informații certe, precise cu privire la stabilitatea/instabilitatea cursului: cu titlu exemplificativ, din istoricul evoluției cursului de schimb EUR/RON din perioada 1999 - 2009 se poate observa că această monedă a comportat o apreciere consistentă.
În consecință, în condițiile unui caracter variabil al cursului monedei creditului, dobânda nu putea să nu aibă și ea aceeași caracteristică, anume de a fi variabilă.

În ceea ce privește obligația de informare ce ar fi căzut în sarcina băncii cu privire la existența riscului valutar, se va reține faptul că aceasta se referă la aspecte care exced puterii de cunoaștere a unui consumator mediu și care, dacă nu ar fi cunoscute de consumator, ar determina un dezechilibru contractual și chiar o viciere a consimțământului acestuia la încheierea unui contract. Consumatorul trebuie informat asupra tuturor acelor aspecte obiective care exced puterii de cunoaștere, obligației de cunoaștere și diligenței rezonabile a unui consumator obișnuit. Ori de câte ori se au în vedere aspecte care țin de propria responsabilitate și nevoie de cunoaștere a consumatorului, nu este incidentă obligația de informare și nu se poate susține lipsa unui consimțământ avizat. 

Cu alte cuvinte, responsabilitatea individuală a fiecărui consumator participant la viața economică și socială nu poate fi substituită de stabilirea de obligații în sarcina altor persoane. Necunoașterea regulilor și lipsa de ancorare în realitățile zilnice (propria culpă) a unui consumator, nu poate constitui temei pentru sancționarea/atragerea răspunderii cocontractantului (banca în cazul de față).

Astfel, conștientizarea obligației de rambursare a creditului în condițiile și moneda contractată ține de obligația/îndatorirea fiecărui împrumutat de a-și asuma responsabil obligațiile născute din raporturile contractuale în care alege să intre.

Obligația de a rambursa ceea ce a primit cu titlu de împrumut precum și de a plăti toate costurile împrumutului acordat nu este sau nu ar trebui să fie o surpriză, pentru nicio persoană ce are capacitate de deplină de exercițiu. Ea impune împrumutatului obligația și responsabilitatea de a achiziționa la data scadenței valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil și consumptibil - și de a restitui această sumă băncii creditoare împreună cu toate costurile creditului. Această obligație este o obligație esențială a împrumutatului, fiind reglementată expres și de lege (art. 1584 C. civ. coroborată cu art. 1578 C. civ.) și impusă de principii fundamentale de drept: principiul forței obligatorii a contractului - art. 969 -, principiul executării obligațiilor cu bună-credință - 970 C. civ. și principiul îmbogățirii fără justă cauză - nimeni nu se poate îmbogăți pe seama altei persoane. Faptul că riscul valutar s-a produs într-o pondere mai mare decât a sperat împrumutatul, nu înseamnă că nu a fost prevăzut și conștientizat de către împrumutat.”

Teoria impreviziuinii nu se poate aplica la creditele in valuta

Inalta Curte precizeaza ca in cazul creditelor in valuta nu se poate aplica nici teoria impreviziunii, invocata in decizia Curtii Constitutionale in legea darii in plata, initiata tot de avocatul Piperea.

ICCJ:

“Litigiile având ca obiect clauzele abuzive au un cadru legal strict delimitat și protejarea consumatorului care îndeplinește criteriile stabilite de către Legea nr. 193/2000 se face cu respectarea acestui cadru. Admiterea acțiunii reclamanților s-ar constitui mai curând într-o aplicație practică a teoriei impreviziunii fără ca măcar acest lucru să fi fost cerut de către aceștia. În plus, impreviziunea este o instituție reglementată la nivel legislativ doar de la momentul intrării în vigoare a Noului C. civ. Astfel, în temeiul art. 6 alin. (2) al Noului C. civ. coroborat cu art. 107 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „dispozițiile art. 1271 C. civ. privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil”, contractelor de credit încheiate înainte de intrarea acestuia în vigoare nu le poate fi aplicată instituția impreviziunii, acestea fiind supuse prevederilor Vechiului Codul civil.

Vechiul C. civ. nu conținea o dispoziție cu caracter general privind impreviziunea, ci numai câteva aplicații legale particulare ale acesteia, care încă sunt în vigoare, respectiv cele prevăzute de art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, cele ale art. 54 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publica, precum și cele ale art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului.
Anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., ori de câte ori legiuitorul a dorit să fie aplicabilă impreviziunea a prevăzut-o în mod expres pentru anumite cazuri particulare prin legi speciale.

În afara acestor cazuri expres prevăzute de lege, impreviziunea putea produce efecte și în privința contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, în măsura în care în respectivele contracte, părțile, în temeiul principiului libertății contractuale, ar fi stipulat o clauză care să permită revizuirea efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere în momentul încheierii acestuia, or contractele de credit din speță nu conțin o astfel de clauză.

În plus, impreviziunea fiind o excepție de la principiul pacta sunt servanda trebuie să fie expres prevăzută de lege, neputând fi stabilită pe cale jurisprudențială, întrucât dacă s-ar proceda în acest sens s-ar ajunge la derogarea de la dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864 în lipsa unei dispoziții legale exprese, ceea ce ar echivala cu adăugarea la lege. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca instituția impreviziunii să fie aplicabilă și contractelor încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, ar fi prevăzut în mod expres aplicarea sa și pentru situațiile juridice născute anterior intrării în vigoare a noului C. civ. și ale căror efecte se produc și după această dată (facta pendentia), cum a făcut în cazul altor instituții.

Împrumutând o sumă de bani într-o monedă străină, pentru o perioadă considerabilă de timp împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monetare, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului, cu consecința inaplicabilității teoriei impreviziunii. De altfel, rațiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, și nu de a direcționa consecințele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către creditorul obligației ajunsă dificil de executat.

Privitor la suportarea riscului valutar într-un contract de împrumut, prin Decizia nr. 1122 din 21 februarie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis următoarele:” .. riscul contractual, privind diferența de curs valutar, nu putea aparține băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant. În privința schimbării esențiale a împrejurărilor avute în vedere de părți, la momentul încheierii convențiilor, se impun unele precizări. Teoria Impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract. În acest sens se apreciază, dacă obligația și-a pierdut identitatea, verificându-se dacă modificarea circumstanțelor nu a fost integrată în riscul contractual. Variația circumstanțelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suporta debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare.”

Decizia ICCJ

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 485/2017
Şedinţa publică de la 22 martie 2017

Decizia nr. 485/2017

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2011 sub nr. x/3/2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială formulată în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO, PP., QQ., RR., SS., TT., UU., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună următoarele: constatarea caracterului abuziv, cu consecința că nu produc efecte, clauzele contractuale cuprinse în contractele de credit încheiate de reclamanți cu SC A. SA (indicate în Anexa 1), referitoare la: 1.1 dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii: prin impunerea, după o anumita perioadă de la încheierea contractului, a unei noi rate a dobânzii, la nivelul ratei dobânzii curente aplicate de către bancă în respectivul moment (clauzele menționate în coloana 1.1 a din Anexa 1); prin stabilirea unei rate a dobânzii, în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii (clauzele menționate în coloana 1.1 b) din Anexa i). Instituirea unui mecanism de modificare a ratei dobânzii ce presupune exercitarea unei opțiuni de către împrumutat (clauzele menționate în coloana 1.2 din Anexa 1); dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii (clauzele menționate în coloana 1.3 din Anexa 1) iar, ca o consecință a caracterului abuziv al clauzelor relative la dobândă, constatarea caracterului fix al ratei dobânzii prevăzută în contractele de credit încheiate de reclamanți cu SC A. SA, la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului de credit; constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale menționate mai jos (2.1 - 2.7) din contractele de credit încheiate de reclamanți cu SC A. SA, indicate în Anexa 1, cu consecința, lipsirii lor de efecte: clauzele referitoare la comisionul de procesare (clauzele menționate în coloana 2.1 din Anexa 1), clauzele referitoare la comisionul de administrare (clauzele menționate în coloana 2.2 din Anexa 1), clauze referitoare la rambursarea creditului în avans parțial/integral, care instituie un comision de plată anticipată și un cuantum minim al sumei rambursate (clauzele menționate în coloana 2.3 din Anexa 1), clauzele referitoare la dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (clauzele menționate în coloana 2.4 din Anexa 1), clauzele referitoare la obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de SC A. SA (clauzele menționate în coloana 2.5 din Anexa 1), clauzele referitoare la obligația împrumutaților de a prelungi, pe întreaga perioadă de creditare, contractele de închiriere ale căror venituri au fost luate în considerare pentru stabilirea bonității financiare (clauzele menționate în coloana 2.6 din Anexa 1), clauzele referitoare la obligația împrumutaților de a aduce garanții suplimentare, dacă valoarea garanțiilor inițiale scade, nemaiacoperind soldul creditului, dobânzile și comisioanele aplicate potrivit contractului (clauzele menționate în coloana 2.7 din Anexa 1), clauzele referitoare la dreptul băncii de a declara scadența anticipată pentru încălcarea oricărei obligații contractuale (clauzele menționate în coloana 2.8 din Anexa 1), clauzele care califică drept caz de culpă în contractul de credit încălcarea oricărei obligații derivând din orice alt contract încheiat de împrumutat/codebitor sau, după caz, suspendarea, rezilierea sau modificarea acestui din urmă contract ce determină exigibilitatea înainte de termen a obligațiilor ce îi revin împrumutatului (clauzele menționate în coloana 2.9 din Anexa 1), clauzele care prevăd completarea contractelor de credit ce fac obiectul prezentei acțiuni cu „Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare” (clauzele menționate în coloana 2.10 din Anexa 1); constatarea nulității prevederilor referitoare la modificarea ratei dobânzii și a graficelor de rambursare, din contractele de credit încheiate de reclamanți cu SC A. SA, clauze ce fac obiectul primului capăt de cerere al prezentei acțiuni, precum și a actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii; constatarea nulității prevederilor din contractele de credit, încheiate de reclamanți cu SC A. S.A, clauze ce fac obiectul celui de-al doilea capăt de cerere al prezentei acțiuni; constatarea nulității prevederilor din actele adiționale emise de SC A. SA, în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la rata dobânzii, prin care se instituie o rată a dobânzii variabilă (atât rata dobânzii curente, cât și rata dobânzii penalizatoare - dobândă majorată); constatarea, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, a acordului reclamanților, exprimat în calitate de consumatori, de a continua derularea contractelor de credit, încheiate de reclamanți cu SC A. S.A, ce fac obiectul acțiunii, după eliminarea clauzelor abuzive; restituirea sumelor plătite nedatorat, cu titlu de dobândă sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor; obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată

Prin Sentința civilă nr. 10229 din 18 iulie 2012 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția rămânerii fără obiect a cererii numai în ceea ce privește pe reclamanții B., T., YY. și numai în privința pretențiilor formulate pentru perioada începând cu data executării obligațiilor ce decurg din contractele de credit supuse analizei (13 decembrie 2011 pentru B., 10 august 2011 pentru T., 29 martie 2011 pentru YY.). A respins cererea precizată și completată formulată de reclamanții B., T., YY. în privința pretențiilor formulate pentru perioada începând cu data executării obligațiilor ce decurg din contractele de credit supuse analizei (13 decembrie 2011 pentru B. 10 august 2011 pentru T., 29 martie 2011 pentru YY.) ca fiind rămasă fără obiect. A respins cererea precizată și completată formulată de reclamanții X., CC., III. în privința pretențiilor formulate pentru perioada începând cu momentul încheierii actelor adiționale (21 martie 2011, 30 septembrie 2009, 3 august 2010) ca fiind lipsită de interes. A respins excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea formulată de reclamanta JJ. ca neîntemeiată. A luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamanții QQQ., EEE., KKK., QQ., BB. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanții H., J., M., S., Z., AA., WW., BBB., PPP., SSS., XXX. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că, în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă sau după încheierea primului an de creditare cu dobândă fixă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii/încheierii primului an de creditare va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanții E., G., EEEE., CCCC., DDDD., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanții O., KK., TT., HHH., OOO.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamantul NN. În ceea ce privește contractul de credit pentru nevoi personale încheiat la 10 iulie 2007, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede perceperea comisionului de administrare, numai în privința calculării acestuia prin aplicarea procentului la valoarea inițială a creditului. A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamant. În ceea ce privește contractul de credit pentru nevoi personale încheiat la 11 mai 2007, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamant. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanta K. În ceea ce privește contractul de credit de nevoi personale încheiat la data de 17 iunie 2008, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că, în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă sau după încheierea primului an de creditare cu dobândă fixă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii/încheierii primului an de creditare va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamantă. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. În ceea ce privește contractul de credit de nevoi personale încheiat la data de 22 noiembrie 2007, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamantă. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanții C., CC., DDD., XX.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că, în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă sau după încheierea primului an de creditare, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii/încheierii primului an de creditare va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, calculate însă numai până la data încheierii actelor adiționale (8 martie 2010 pentru reclamantul C., 30 septembrie 2009 pentru reclamantul CC., 20 august 2009 pentru DDD., 13 septembrie 2010 pentru XX.) precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamantul B.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că, în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă sau după încheierea primului an de creditare cu dobândă fixă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii/încheierii primului an de creditare va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, calculate însă numai până la data executării obligațiilor ce decurg din contractele de credit supuse analizei (13 decembrie 2011 pentru B.) precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamantul T.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, calculate însă numai până la data executării obligațiilor ce decurg din contractul de credit supus analizei (10 august 2011) precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamant. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanta YY.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, calculate însă numai până la data executării obligațiilor ce decurg din contractul de credit supus analizei (29 martie 2011) precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamantă. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamantul L. În ceea ce privește contractul de credit pentru nevoi personale, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că, în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamant. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. În ceea ce privește contractul de credit ipotecar, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că, în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de administrare. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce privește împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei introduse prin actul adițional semnat la data de 2 septembrie 2008 care prevede drept caz de culpă încălcarea de către împrumutat/codebitor a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât contractul de referință) la care împrumutatul este parte sau dacă, indiferent de motiv și fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de contract este suspendat, reziliat sau modificat, iar respectiva încălcare, suspendare reziliere sau modificare determină, în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte exigibilitatea, înainte de termen a obligațiilor ce îi revin împrumutatului potrivit contractului respectiv. A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamant. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanta EE. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că, în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei introduse prin actul adițional semnat la data de 17 septembrie 2008 care prevede drept caz de culpă încălcarea de către împrumutat/codebitor a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât contractul de referință) la care împrumutatul este parte sau dacă, indiferent de motiv și fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de contract este suspendat, reziliat sau modificat, iar respectiva încălcare, suspendare reziliere sau modificare determină, în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte exigibilitatea, înainte de termen a obligațiilor ce îi revin împrumutatului potrivit contractului respectiv. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamantul AAA. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că, în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, calculate însă începând cu data încetării actului adițional (7 august 2010) precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamant. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamantele UUU., UU., LL. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede perceperea comisionului de administrare, numai în privința calculării acestuia prin aplicarea procentului la valoarea inițială a creditului. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanții I., N., HH., MM., PP., CCC., GGG., TTT. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales, intrarea în vigoare și modalitatea de comunicare a modificării ratei dobânzii (în funcție de evoluția pieței financiare, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința împrumutatului prin afișare la sediile băncii, intrarea în vigoare a ratei dobânzii astfel modificată fiind de la data afișării). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce privește împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de administrare. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanta JJ. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce privește împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de administrare. A obligat pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, inclusiv a celor pentru care s-a constatat caracterul abuziv prin Sentința nr. 2840 din 15 februarie 2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamantă. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamantul FFF. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales, intrarea în vigoare și modalitatea de comunicare a modificării ratei dobânzii (în funcție de evoluția pieței financiare, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința împrumutatului prin afișare la sediile băncii, intrarea în vigoare a ratei dobânzii astfel modificată fiind de la data afișării). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce privește împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de administrare. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei introduse prin actul adițional semnat la data de 14 februarie 2008 care prevede drept caz de culpă încălcarea de către împrumutat/codebitor a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât contractul de referință) la care împrumutatul este parte sau dacă, indiferent de motiv și fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de contract este suspendat, reziliat sau modificat, iar respectiva încălcare, suspendare reziliere sau modificare determină, în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte exigibilitatea, înainte de termen a obligațiilor ce îi revin împrumutatului potrivit contractului respectiv. A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamant. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamantul JJJ.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales, intrarea în vigoare și modalitatea de comunicare a modificării ratei dobânzii (în funcție de evoluția pieței financiare, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința împrumutatului prin afișare la sediile băncii, intrarea în vigoare a ratei dobânzii astfel modificată fiind de la data afișării). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce privește împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de administrare. A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, calculate însă numai până la data încheierii actului adițional (14 iulie 2010) precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamant. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanții F., G., Q., U., V., Y., FF., GG., RR., NNN., RRR.,YYY., D., DD., II., OO., SS., MMM., WWW., FFFF.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că, în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă sau după încheierea primului an de creditare cu dobândă fixă, rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de administrare. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce privește împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanții III., X.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că, în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă sau în lipsa opțiunii, rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de administrare. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce privește împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă. A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, calculate însă numai până la data încheierii actului adițional (3 august 2010 pentru III., 21 martie 2011 pentru X.) precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamant. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamanta LLL.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare), a clauzei care prevede obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce privește împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă. A obligat pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamantă. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamantul ZZZ.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că, după încheierea primului an de creditare cu dobândă fixă, rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii); a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de procesare; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce privește împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamanți. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A admis în parte cererea precizată și completată formulată de reclamantul ZZ. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede că rata dobânzii curente va putea fi modificată de către bancă, numai în ceea ce privește criteriul ales, intrarea în vigoare și modalitatea de comunicare a modificării ratei dobânzii (în funcție de evoluția pieței financiare, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința împrumutatului prin afișare la sediile băncii, intrarea în vigoare a ratei dobânzii astfel modificată fiind de la data afișării). A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce privește împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă. A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamant. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții. A compensat cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că reclamanții au încheiat cu pârâta diferite tipuri de contracte de credit (credit pentru nevoi personale, credit imobiliar), contracte care conțin clauze diverse în privința mecanismului dobânzii; s-a reținut că unii dintre reclamanții se află în situații speciale, în sensul că au mai multe contracte de credit încheiate cu pârâta, acestea având și clauze diferite cu privire la anumite aspecte, sau că au încheiat acte adiționale, sau au executat contractul de credit la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Cu privire la excepția rămânerii fără obiect se reține că în privința reclamanților O. și JJJ. pârâta nu a făcut dovada restituirii integrale a creditului, ipoteză pe care se întemeiază excepția invocată; astfel, contractul de credit al reclamantei O. este în derulare, iar reclamantul JJJ. a încheiat la data de 14 iulie 2010 un act adițional cu banca. Cu referire la ceilalți reclamanți indicați (B., T., YY.) se reține că aceștia au rambursat anticipat creditul, respectiv la data de 13 decembrie 2011, 10 august 2011 și 29 martie 2011. Executarea integrală, prin rambursare anticipată, a contractelor de credit nu echivalează cu nulitatea acestora sau alt motiv de desființare cu efect retroactiv; convențiile au existat și au produs efecte juridice, fiind executate prestații de ambele părți contractante. S-a arătat că perioada de desfășurare a contractului reprezintă o realitate juridică, neexistând niciun temei pentru ca aceasta să nu poată fi supusă controlului instanțelor judecătorești; până la momentul rambursării creditului cererea de chemare în judecată are obiect, putând fi examinate pretențiile concrete ale reclamanților privind clauzele contractului.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes soluționată la data de 11 aprilie 2012, față de împrejurarea că aceasta a fost admisă cu privire la reclamanții X., CC., III. în privința pretențiilor formulate pentru perioada începând cu momentul încheierii actelor adiționale (21 martie 2011, 30 septembrie 2009, 3 august 2010), s-a arătat că în privința acestor pretenții cererea este lipsită de interes, judecata urmând a continua pentru pretențiile formulate pentru perioada anterioară.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, s-a constatat că prin Sentința 2840 din 15 februarie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-a reținut existența clauzelor abuzive în contractele analizate în cadrul procesului-verbal de constatare contravenției seria XXX nr. x. din 17 mai 2010 încheiat de Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor București - Ilfov, unul dintre contractele analizate fiind Contractul de credit X1 din 22 iunie 2007 încheiat de această reclamantă cu societatea pârâtă. Prin această sentință a fost soluționată sesizarea petentului Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor București - Ilfov formulată în temeiul art. 11 și 13 din Legea nr. 193/2000.

În opinia instanței de fond, sentința analizată se bucură indubitabil de putere de lucru judecat astfel că în cauză funcționează aspectul pozitiv al acestui efect; în acest sens, caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 punct 4.3 din contract constată de Judecătoria Sectorului 1 București nu poate fi pusă în discuție în cauză, instanța urmând a analiza celelalte pretenții, cele privind restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor abuzive, cu luarea în considerare a soluției anterior pronunțate.

Asupra fondului cauzei, s-a arătat că reclamanții au calitatea de consumator, fiind persoane fizice care acționează în scopuri din afara activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar societatea pârâtă are calitatea de comerciant, încheind contractul în cadrul activității sale comerciale (a se vedea art. 2 din Legea nr. 193/2000, art. 2 pct. 2 - 4 din O.G. nr. 21/1992); în opinia instanței, raporturile juridice deduse judecății se situează în domeniul de aplicare al legislației protecției consumatorului.

S-a constatat că există următoarele tipuri de contracte: credite de nevoi personale; 1. Reclamanții: H., J., M., S., Z., AA., WW., BBB., PPP., SSS., XXX. datorează băncii o dobândă inițială fixă pentru primul an de creditare, iar pentru următorii ani, la fiecare dată de aniversare a creditului vor opta pentru una dintre variantele: dobândă aniversară fixă pentru un an de creditare; dobândă aniversară fixă pentru trei ani de creditare; dobândă aniversară revizuibilă pentru un an de creditare. Neexercitarea opțiunii conduce la perceperea de către bancă a dobânzii aniversare revizuibile pentru un an de creditare; 2. reclamanții E., G., EEEE., CCCC., DDDD. datorează băncii o dobândă inițială fixă pentru primul an de creditare și o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare; reclamanții O., KK., TT., HHH., OOO. datorează băncii o dobândă integral revizuibilă, cu precizarea cuantumului de la data încheierii contractului. În mod similar au încheiat contracte și reclamanții NN. (două contracte cu dobândă integral revizuibilă) K. (1 contract cu dobândă inițială fixă pentru primul an de creditare și o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare și 1 contract cu dobândă și drept de opțiune) C., CC., DDD., XX. (dobândă și drept de opțiune) B. (dobândă și drept de opțiune) T. (dobândă integral revizuibilă) YY. (dobândă inițială fixă pentru primul an de creditare și o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare) L., EE. (dobândă inițială fixă pentru primul an de creditare și o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare) AAA. (dobândă și drept de opțiune) UUU., UU., LL. (contract cu dobândă inițială fixă prima perioadă de creditare și o dobândă curentă revizuibilă ulterioară ). În toate cazurile, poate fi impusă o nouă rată a dobânzii sau rata dobânzii poate fi revizuită în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii.

Un al doilea tip de contract identificat de instanța de fond este reprezentat de credite ipotecare (imobiliare în redactarea din contract), pe care judecătorul le-a calificat ca fiind credite ipotecare pentru investiții imobiliare, supuse Legii 190/1999, cu motivarea că acestea se încadrează în definiția legală instituită de art. 2 litera c din actul normativ precizat. S-a arătat că reclamanții I., N., HH., MM., PP., CCC., GGG., TTT. au încheiat contracte în care s-a prevăzut dobândă integral revizuibilă, cu precizarea cuantumului de la data încheierii contractului. În mod similar au încheiat contracte și reclamanții NN., JJ., FFF., JJJ.; reclamanții F., G., Q., U., V., Y., FF., GG., RR., NNN., RRR.,YYY., D., DD., II., OO., SS., MMM., WWW., FFFF., III., X., LLL., ZZZ., ZZ. au încheiat contracte cu dobândă inițială fixă pentru primul an de creditare și o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare, respectiv cu dobândă și drept de opțiune.

S-a constatat că în toate cazurile rata dobânzii poate fi revizuită, fie în funcție de evoluția pieței financiare, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința împrumutatului prin afișare la sediile băncii, intrarea în vigoare a ratei dobânzii astfel modificată fiind de la data afișării, fie în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii.

În analiza acestor clauze instanța a pornit de la împrejurarea că în majoritatea contractelor analizate, contrar susținerilor reclamanților, dobânda nu are caracter fix ci variabil, revizuibil; din modul în care au fost concepute aceste clauze nu rezultă convenția părților de a stabili o dobândă fixă ci, dimpotrivă, regula generală este dobânda variabilă, împrumutatului acordându-i-se beneficiul dobânzii fixe numai pentru un termen scurt, la începutul contractului.

În privința conduitei pârâtei, în calitate de furnizor de servicii financiare, instanța nu a avut în vedere obligațiile stabilite prin art. 93 din O.U.G. nr. 21/1992 care instituie un sistem restrictiv al contractelor de servicii financiare, cu motivarea că acest articol a fost introdus prin punctul 9 din Ordonanță de Urgență nr. 174/2008 începând cu 27 decembrie 2008, iar toate contractele analizate au fost încheiate anterior acestei date; instanța a înțeles să se raporteze la dispozițiile art. 8 din Legea 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate persoanelor fizice (abrogat prin O.U.G. nr. 50/2010, dar aplicabil la momentul încheierii contractelor) care prevăd obligația pârâtei de a preciza fie numai valoarea DAE cu indicarea condițiilor în care aceasta poate fi modificată, fie atât valoarea dobânzii, cu precizarea tipului acesteia, fixă și/sau variabilă, iar în cazul în care dobânda este variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru cât și valoarea DAE, precum și indicarea condițiilor în care poate fi modificată DAE. Pentru contractele de credit ipotecar s-au avut în vedere și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999, forma în vigoare la data încheierii contractelor. S-a constatat că în contracte au fost prevăzute valorile inițiale ale ratei dobânzii, iar pentru modul de calcul al acesteia au fost făcute trimiteri la Condițiile Generale de Creditare; instanța nu a admis argumentul că reclamanții nu au cunoștință de aceste condiții contractuale, motivând că aceste Condiții Generale sunt asumate prin semnătură de aceștia, dată fiind clauza contractuală potrivit căreia contractul se completează cu dispozițiile din Condițiile Generale. Chiar și în ipoteza în care ele nu au fost comunicate reclamanților la data încheierii contractului, reclamanții au putut lua cunoștință de acestea fie prin informările efectuate, fie prin consultarea paginii de internet a societății pârâte. S-a reținut împrejurarea potrivit cu care Condițiile Generale reprezintă un înscris accesibil și previzibil pentru toți reclamanții, pârâta îndeplinindu-și obligația de informare a consumatorilor, care îi incumbă în calitate de profesionist. În opinia instanței de fond, ceea ce poate fi supus controlului în materia caracterului abuziv al clauzelor nu este prevederea referitoare la impunerea unei noi rate a dobânzii, ci numai prevederea referitoare la indicii de variație a acesteia (față de dispozițiile art. 4 și art. 1 din anexa 1 la Legea nr. 193/2000, art. 8 din Legea nr. 289/2004, art. 14 din Legea nr. 190/1999). Cu referire la indicii de variație, s-a constatat că pârâta a utilizat noțiuni precum evoluția pieței financiare, respectiv politica de credite a băncii. În opinia instanței de fond, schimbarea ratei dobânzii nu depinde de factori obiectivi, ci este lăsată la aprecierea exclusivă a băncii; clauza se referă la noțiuni care au o sferă de interpretare extinsă și echivocă, astfel încât, din perspectiva consumatorului, aceasta este lipsită de previzibilitate (fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 1 lit. g) din anexa la Legea nr. 193/2000). S-a concluzionat că echilibrul contractual este rupt atât din perspectiva faptului că acesta conferă numai băncii prerogativa de revizuire a ratei dobânzii, cât mai ales din perspectiva lipsei de previzibilitate, ceea ce duce la lezarea intereselor patrimoniale ale reclamanților; imposibilitatea de interpretare a clauzei (de stabilire a sferei de aplicare) pe baza unor elemente neechivoce oferă băncii dreptul exclusiv de a modifica rata dobânzii, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să aibă criterii concrete pentru a pronunța o soluție. S-a reținut că sunt întemeiate numai în parte pretențiile ce formează capetele de cerere din secțiunea 1) (cu subsecțiunile I și II) a petitului. În plus, în cazul creditelor ipotecare, caracterul abuziv privește, pe lângă criteriul ales, și intrarea în vigoare și modalitatea de comunicare a modificării ratei dobânzii (în funcție de evoluția pieței financiare, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința împrumutatului prin afișare la sediile băncii, intrarea în vigoare a ratei dobânzii astfel modificată fiind de la data afișării) deoarece, din perspectiva textelor normative evocate, informarea consumatorului nu este completă, în acest caz, prin trimiterea la condițiile generale sau la afișarea la sediul băncii, art. 14 din Legea nr. 190/1999 impunând condiții speciale de informare.

În privința clauzei privind dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractului, ca urmare a modificării ratei dobânzii, s-a reținut că reclamanții au invocat caracterul abuziv derivat al acesteia, față de caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea ratei dobânzii; s-a arătat că acest capăt de cerere este neîntemeiat, clauza fiind introdusă în vederea respectării dreptului consumatorului la informare.

În privința comisionului de procesare, s-a constatat că suma face parte din suma creditată, deși aceasta nu a fost utilizată deloc de către reclamanți. S-a arătat că stabilirea sferei noțiunii de activitate de procesare a cererii de credit prin elemente extrinseci și ulterioare convenției părților, astfel cum propune pârâta prin întâmpinare (oferind exemple de cheltuieli ce pot fi acoperite prin comisionul perceput), plasează convenția, din perspectiva clauzei analizate, în afara oricărei limite de previzibilitate; în aceste condiții, în care consumatorul este obligat a suporta un cost important pentru împrejurări pe care nu le anticipează, echilibrul contractual este alterat. În opinia instanței de fond, clauza în discuție nu respectă nici exigențele bunei - credințe, deoarece inserarea comisionului de procesare a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanților în condițiile în care, în acest caz, acest cost a fost plătit anticipat, pentru toată perioada de creditare.

În privința comisionului de administrare, s-a arătat că acesta a fost prevăzut în contractele de credit ipotecar și, dintre contractele de credit pentru nevoi personale analizate în cauză, în cele încheiate de reclamanții NN. (numai contractul de credit pentru nevoi personale încheiat la 10 iulie 2007), UUU., UU. și LL.

În ceea ce privește contractele de credit ipotecar, s-au reținut dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999. În privința creditelor pentru nevoi personale, s-a arătat că interdicția legală de a percepe și alte tipuri de comisioane nu operează, astfel încât instanța a avut în vedere verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru a se putea declara drept abuzivă clauza. Instanța a apreciat că un asemenea cost poate fi pus în sarcina reclamanților însă, în cauză, modalitatea concretă de stabilire a cuantumului acestuia determină incidența dispozițiilor edictate pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei sub acest aspect. În opinia instanței de fond, calcularea comisionului perceput lunar prin aplicarea unui procent din valoarea inițială a creditului nu se justifică în raport cu natura activității prestate de bancă în contrapartidă; pârâta nu a dovedit că activitatea de monitorizare presupune operațiuni specifice în funcție de valoarea creditului și niciun alt argument pentru care valoarea comisionului să nu fie forfetară, ci raportată la suma creditată. Din acest punct de vedere achitarea unui comision lunar, cu o valoare ridicată, nejustificată în ceea ce privește modalitatea de calcul, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea reclamanților, acestora fiindu-le lezate interesele legitime patrimoniale, prin executarea acestei obligații care, în concret, majorează rata lunară.

Cu referire la clauzele privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului pentru sumele scadente și neachitate, s-a reținut că reclamanții au invocat aplicabilitatea art. 4 alineat 1 Legea nr. 193/2000 și art. 1 litera i din anexa 1 a Legii nr. 193/2000 în sensul că este abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist. S-a arătat de către prima instanță că debitarea oricărui cont de disponibilități sau de depozit al reclamanților cu suma care să acopere plățile datorate de aceștia în temeiul contractului de credit este un mecanism foarte rapid de compensare care nu este interzis de lege, astfel încât nu poate fi reținută reaua-credință a băncii și care, în opinia instanței nu creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor deoarece nu se poate demonstra că reclamanții vor avea de plătit sume disproporționat de mari comparativ cu pagubele suferite de profesionist. Conturile reclamanților se debitează exact cu suma datorată în temeiul contractului de credit, iar eventualele urmări patrimoniale negative (pierderea dobânzilor la depozit) nu reprezintă sume încasate de bancă.

În privința clauzei referitoare la obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare cu o societate de asigurări agreată de bancă, s-a reținut că în cazul contractelor de credit ipotecar sunt aplicabile dispozițiile art. 18 din Legea nr. 190/1999 potrivit cărora contractele de asigurare prevăzute la art. 16 și 17 se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător. S-a arătat că o asemenea clauză nu este compatibilă, potrivit legii, cu natura contractului, reaua-credință a societății pârâte și lezarea intereselor legitime ale împrumutaților sunt dovedite. În ceea ce privește celelalte contracte de credit, instanța a apreciat că nu a fost dovedit caracterul semnificativ al dezechilibrului creat și nici vătămarea concretă produsă intereselor reclamanților, iar art. 1 lit. g) din anexă invocat în cauză nu este aplicabil în acest caz, ipoteza legală fiind diferită de ipoteza clauzei analizate.

Cu referire la clauzele privind obligația împrumutaților de a prelungi pe întreaga perioadă de creditare contractele de închiriere ale căror venituri au fost luate în considerare pentru stabilirea bonității financiare, instanța a apreciat că acest capăt de cerere nu este întemeiat, deoarece consumatorul este acela care a înțeles să invoce existența unui asemenea contract pentru stabilirea bonității financiare, în considerarea căruia a beneficiat de o anumită sumă creditată; este firesc ca furnizorul de servicii financiare să urmărească păstrarea circumstanțelor inițiale referitoare la starea de bonitate financiară a împrumutatului, ca o garanție a rambursării creditului; în opinia instanței de fond, împrejurarea că reclamanților li s-a impus prelungirea contractelor de închiriere poate genera un dezechilibru contractual, însă nu dovedește reaua credință a profesionistului deoarece stabilirea acestei obligații are drept scop păstrarea veniturilor reclamanților cel puțin în limita veniturilor acestora de la momentul încheierii contractelor, venituri pe care consumatorii înșiși le-au declarat.

În ceea ce privește clauza ce impune persoanelor împrumutate să aducă suplimentar în garanție alte bunuri, dacă valoarea garanțiilor constituite scade din orice motive, chiar independent de voința părților, neacoperind soldul creditului, dobânzile și comisioanele, instanța a considerat că acest capăt de cerere nu este întemeiat. S-a arătat că introducerea clauzei se justifică prin faptul că apariția împrejurărilor care generează această obligație (care se activează numai la cererea băncii), respectiv scăderea valorii garanțiilor este posibilă și chiar probabilă, prin raportare la faptul că un contract de credit se execută pe parcursul unei perioade mai lungi de timp; mai mult, evenimentele care activează clauza analizată sunt în cele mai multe cazuri independente de manifestarea de voință a pârâtei.

În ceea ce privește clauzele privind dreptul băncii de a declara scadența anticipată pentru încălcarea oricărei obligații contractuale, instanța a reținut că aceste clauze nu sunt abuzive, de vreme ce chiar Codul civil și Codul de procedură civilă prevăd sancțiuni energice în cazul în care debitorul „nedestoinic” nu își îndeplinește în mod corespunzător obligațiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie contractuală (art. 1025 C. civ.) sau al termenului de grație în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești (art. 263 și art. 382 C. proc. civ.)

Sub aspectul clauzelor care califică drept caz de culpă încălcarea de către împrumutat/codebitor a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât contractul de referință) la care împrumutatul este parte sau dacă, indiferent de motiv și fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de contract este suspendat, reziliat sau modificat, iar respectiva încălcare, suspendare reziliere sau modificare determină, în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte exigibilitatea, înainte de termen a obligațiilor ce îi revin împrumutatului potrivit contractului respectiv, instanța a reținut că acestea sunt inserate numai în convențiile încheiate de reclamanții L., EE. și FFF., și a apreciat că dezechilibrul contractual creat în defavoarea consumatorului este semnificativ, deoarece sancțiunea gravă a declarării scadenței împrumutului intervine pentru obligații extracontractuale, asumate și față de alți creditori; în opinia instanței de fond, această clauză înfrânge, în primul rând, principiul relativității efectelor contractului, reglementat de art. 973 C. civ., potrivit căruia convențiile n-au efect decât între părțile contractante, acestea neputând să dăuneze ori să profite altor persoane.

În privința clauzei referitoare la completarea contractului cu „Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare” instanța a apreciat că aceasta nu are caracter abuziv, raportat la valoarea juridică a Condițiilor Generale, caracterul previzibil și accesibil al acestor dispoziții și absența încălcării dreptului la informare pentru consumatori. Cât privește reaua-credință a băncii care ar rezulta, în opinia reclamanților, din împrejurarea că, prin necomunicarea acestor condiții generale, banca și-a rezervat dreptul de a modifica, după bunul plac, conținutul și întinderea obligațiilor împrumutaților, s-a arătat că acest argument nu este pertinent, deoarece contractului i se aplică acele condiții generale în vigoare la momentul încheierii acestuia (între contract și aceste condiții generale existând raportul similar celui dintre legea specială și lege generală), potrivit regulilor generale de interpretare.

În privința actelor unilaterale ale băncii de modificare a ratei dobânzii, instanța a apreciat că nu se poate pronunța nulitatea acestora potrivit principiului anulării actului subsecvent, atât timp cât instanța a nu va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a tuturor clauzelor privind modificarea dobânzii, ci numai pentru dispoziția privind criteriul ales; dimpotrivă, instanța apreciază că societatea pârâtă, furnizor de servicii financiare, are dreptul recunoscut de lege de a practica o dobândă variabilă și de a modifica, în anumite condiții, rata dobânzii plătibile de consumator în mod unilateral.

În privința capătului de cerere referitor la constatarea nulității prevederilor din actele adiționale emise de SC A. SA în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, instanța a avut în vedere împrejurarea că acest capăt de cerere este întemeiat de către reclamanți pe ipoteza că în contracte a fost prevăzută o dobândă fixă.

În privința constatării acordului reclamanților, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, de a continua derularea contractelor de credit, instanța a apreciat că acesta nu are individualitate distinctă, nefiind necesar a fi consfințit în dispozitivul sentinței, deoarece această solicitare nu are caracter litigios, ci doar exprimă manifestarea de voință a reclamanților.

Despre capătul de cerere referitor la restituirea sumelor plătite nejustificat de către reclamanți, instanța a considerat că se impune a fi efectuată de către pârâtă, în temeiul principiului „quod nullum est, nullum effectum producit”.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la daunele morale, s-a arătat că reclamanții invocă un prejudiciu moral reprezentat de starea de insecuritate economică și anxietatea resimțite încă de la momentul încheierii contractului, ca urmare a conduitei ilicite a pârâtei de a impune clauzele abuzive; tribunalul a apreciat că soluția de admitere a cererii constituie repararea integrală, cu justă măsură, a prejudiciului moral reprezentat de starea de anxietate și de insecuritate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Pârâta a declarat apel și împotriva încheierii din data de 11 aprilie 2012.

Prin Decizia civilă nr. 1887/A/2015 din 19 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins apelul formulat de apelanta pârâtă A. SA împotriva încheierii din data de 11 aprilie 2012, ca nefondat. Prin aceeași decizie s-a respins apelul formulat de apelanta pârâtă A. SA în contradictoriu cu intimații reclamanți: ZZ., LLL., BB., QQ., EEE., KKK. și QQQ., ca nefondat. Au fost admise apelurile formulate de apelanta pârâtă A. SA și apelanții-reclamanți B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., G., S., T., U., V., X., Y., Z., AA., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., RR., SS., TT., UU., WW., XX., AAA., BBB., CCC., DDD., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., LLL., MMM., NNN., OOO., QQQ,, RRR., SSS., TTT., UUU., WWW., XXX., YYY., ZZZ., FFFF., BBBB., CCCC. și DDDD., toți cu sediul ales pentru corespondență la SCA „GGGG.” în contradictoriu cu intimații-reclamanți BB., QQ., YY., ZZ., EEE., KKK. și QQQ. împotriva Sentinței civile nr. 10229 din 18 iulie 2012. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că: „1.B. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X2. din 4 iulie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X2. din 4 iulie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X2. din 4 iulie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.2. C. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X3. din 23 aprilie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X3. din 23 aprilie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X3. din 23 aprilie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 3. D.- Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3 din Contractul de credit nr. X4. din 8 mai 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X4. din 8 mai 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 16.951,75 CHF și 10.836,79 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 4. E. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X5. din 3 august 2007), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X5. din 3 august 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 5. F. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X6. din 1 octombrie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 6. G. - Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X7. din 6 iulie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 37.596,66 CHF și 24.435,82 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 7. H. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X8. din 7 august 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X8. din 7 august 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X8. din 7 august 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X9. din 1 martie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 9. J. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X10. din 28 martie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X10. din 28 martie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X10. din 28 martie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 10. K. În ceea ce privește Contractul de credit nr. X11. din 22 noiembrie 2007, respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X11. din 22 noiembrie 2007), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X11. din 22 noiembrie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. În ceea ce privește Contractul de credit nr. X12. din 17 iunie 2008, constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X12. din 17 iunie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X12. din 17 iunie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X12. din 17 iunie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 11. L. - În ceea ce privește Contractul de credit nr. X13. din 8 august 2008, constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3 din Contractul de credit nr. X13. din 8 august 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X13. din 8 august 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. În ceea ce privește Contractul de credit nr. X14. din 2 septembrie 2008, constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X14. din 2 septembrie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X14. din 2 septembrie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X14. din 2 septembrie 2008). Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei introduse cuprinse la art. 7 lit. j) din Contractul de credit nr. X14. din 2 septembrie 2008, care prevede drept caz de culpă încălcarea de către împrumutat/codebitor a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât contractul de referință) la care împrumutatul este parte sau dacă, indiferent de motiv și fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de contract este suspendat, reziliat sau modificat, iar respectiva încălcare, suspendare reziliere sau modificare determină, în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte, exigibilitatea, înainte de termen a obligațiilor ce îi revin împrumutatului potrivit contractului respectiv. Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 16.226,76 euro și 12.497,43 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 12. M. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X15. din 13 iunie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X15. din 13 iunie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X15. din 13 iunie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 13. N. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X16. din 15 iunie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 14. O. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X17. din 8 decembrie 2006), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X17. din 8 decembrie 2006). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 15. P. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X18. din 9 ianuarie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 16. Q. - Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X19. din 19 iunie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 17. R. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X20. din 18 ianuarie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X20. din 18 ianuarie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 18. S. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X21. din 26 iunie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X21. din 26 iunie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X21. din 26 iunie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 3.286,8 CHF și 3.176,48 RON reprezentând comision procesare și dobândă comision procesare achitate reclamantului în executarea sentinței. 19. T. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X22. din 20 iunie 2006), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X22. din 20 iunie 2006). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 20. U. - Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X23. din 16 ianuarie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 21. V. - Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X24. din 8 iulie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 7758,5 CHF reprezentând comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 22. X. - Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X25. din 25 septembrie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 23. Y. - Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X26. din 19 iunie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 24. Z. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X27. din 14 martie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X27. din 14 martie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X27. din 14 martie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 25. AA. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X28. din 12 martie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X28. din 12 martie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X28. din 12 martie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 2.310 CHF și 2.463,18 RON reprezentând comision procesare și dobândă legală comision procesare achitate reclamantului în executarea sentinței. 27. CC. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X29. din 14 august 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X29. din 14 august 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X29. din 14 august 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte suma de 1.827,43 CHF reprezentând comision procesare achitată reclamantului în executarea sentinței. 28. DD. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3 din Contractul de credit nr. X30. din 17 martie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X30. din 17 martie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 16.832,43 CHF și 10.163,26 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 29. EE. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X31. din 18 iulie 2007), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X31. din 18 iulie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 30. FF. - Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X32. din 13 decembrie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 5.478,2 euro și 4.771,48 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 31. GG. - Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X33. din 16 iulie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 32. HH. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X34. din 27 martie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 33. II. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3 din Contractul de credit nr. X35. din 9 iulie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X35. din 9 iulie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 21.167,15 CHF și 12.012,51 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 34. JJ.- Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X1 din 12 iunie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte suma de 549,7 CHF reprezentând comision administrare achitată reclamantului în executarea sentinței. 35. KK. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X36. din 18 mai 2007), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X36. din 18 mai 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 36. LL. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.3, art. 5.4 și art. 8.3 din Contractul de credit nr. X37. din 24 octombrie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 37. MM. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X38. din 11 octombrie 2006). Menține celelalte dispoziții ale Sentinței civile apelate. 38. NN. - În ceea ce privește Contractul de credit nr. X39. din 11 mai 2007, respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X39. din 11 mai 2007), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X39. din 11 mai 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. În ceea ce privește Contractul de credit nr. X40. din 10 iulie 2007, respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.3, art. 5.4 și art. 8.3 din Contractul de credit nr. X40. din 10 iulie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 162,5 euro, 1.182,7 CHF și 1.465,28 RON reprezentând comisioane procesare și dobândă legală comisioane procesare achitate reclamantului în executarea sentinței. 39. OO. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3 din Contractul de credit nr. X41. din 23 iulie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X41. din 23 iulie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 40. PP. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X42. din 18 ianuarie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 2.708,87 CHF și 2.039,31 RON reprezentând comision administrare și dobândă legală comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 42. RR. - Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X43. din 7 februarie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 14.085.39 CHF și 8.181,98 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 43. SS. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3 din Contractul de credit nr. X44. din 9 iulie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X44. din 9 iulie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 11.324,77 euro și 9.439,55 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 44. TT. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X45. din 13 aprilie 2007), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X45. din 13 aprilie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 45. UU. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.2 din Contractul de credit nr. X46. din 15 februarie 2008 în partea privitoare la aplicarea ratei dobânzii curente la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.3, art. 5.4 și art. 8.3 din Contractul de credit nr. X46. din 15 februarie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 46. WW. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X47. din 15 august 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X47. din 15 august 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X47. din 15 august 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 47. XX. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X48. din 7 februarie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X48. din 7 februarie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 9.184,47 RON reprezentând comision procesare, și dobândă legală comision procesare achitate reclamantului în executarea sentinței. 48. YY. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 49. AAA. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X49. din 6 august 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X49. din 6 august 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X49. din 6 august 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 50. BBB. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X50. din 1 aprilie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X50. din 1 aprilie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X50. din 1 aprilie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 51. CCC. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X51. din 29 noiembrie 2006). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 2.234,75 CHF și 1.520,66 RON reprezentând comision administrare și dobândă legală comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 52. DDD. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X52. din 19 martie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X52. din 19 martie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 53. FFF. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X53. din 27 martie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 7.753,55 CHF și 4.680,75 RON reprezentând comision administrare și dobândă legală comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 54. GGG. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X54. din 1 martie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte suma de 5.990,6 CHF și reprezentând comision de administrare achitată reclamantului în executarea sentinței. 55. HHH. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X55. din 16 noiembrie 2006), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X55. din 16 noiembrie 2006). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 2.156,86 CHF și 2.427,25 RON reprezentând comision procesare și dobândă legală comision procesare achitate reclamantului în executarea sentinței. 56. III. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3 din Contractul de credit nr. X56. din 27 iunie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X56. din 27 iunie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 57. JJJ. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X57. din 6 decembrie 2006). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 58. LLL. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 6.2, art. 7.3 și art. 10.2 din Contractul de credit nr. X58. din 20 februarie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 59. MMM. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3 din Contractul de credit nr. X59. din 25 august 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X59. din 25 august 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 9.982,9 euro și 7.815,54 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 60. MMM1. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3 din Contractul de credit nr. X60. din 13 august 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X60. din 13 august 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 13.344,07 CHF și 7.584,56 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 61. NNN. - Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X61. din 20 februarie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 62. OOO. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X62. din 27 septembrie 2006), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X62. din 27 septembrie 2006). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 806 CHF și 937,84 RON reprezentând comision procesare și dobândă legală comision procesare achitate reclamantului în executarea sentinței. 63. PPP. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X63. din 13 noiembrie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X63. din 13 noiembrie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X63. din 13 noiembrie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 5.586,69 euro și 4.371,74 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 64. RRR. - Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X64. din 7 martie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 65. SSS. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X65. din 27 iunie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X65. din 27 iunie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X65. din 27 iunie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 66. TTT. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X66. din 30 ianuarie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 5.242,67 CHF și 3.396,58 RON reprezentând comision administrare și dobândă legală comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 67. UUU. - În ceea ce privește Contractul de credit nr. X67. din 12 iunie 2007, respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.3, art. 5.4 și art. 8.3 din Contractul de credit nr. X67. din 12 iunie 2007). În ceea ce privește Contractul de credit nr. X68. din 14 februarie 2008, constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.2 din Contractul de credit nr. X68. din 14 februarie 2008 în partea privitoare la aplicarea ratei dobânzii curente la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.3 și art. 8.3 din Contractul de credit nr. X68. din 14 februarie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 425 euro și 710,12 RON reprezentând comision procesare și dobândă legală comision procesare achitate reclamantului în executarea sentinței. 68. WWW. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3 din Contractul de credit nr. X69. din 9 octombrie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X69. din 9 octombrie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 17.080,58 CHF și 9.603,92 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 69. XXX. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din Contractul de credit nr. X70. din 14 aprilie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X70. din 14 aprilie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X70. din 14 aprilie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 70. YYY. - Schimbă în parte sentința civilă apelată în sensul că: Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X71. din 13 februarie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 27.819,57 CHF și 16.146,03 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 71. ZZZ. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X72. din 16 august 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 72. FFFF. - Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.3 din Contractul de credit nr. X73. din 15 septembrie 2008 în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii. Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și comision de administrare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 din Contractul de credit nr. X73. din 15 septembrie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Întoarce executarea în sensul că obligă pe apelantul reclamant să restituie apelantei pârâte sumele de 9.454,41 euro și 7.511,96 RON reprezentând comision procesare, comision administrare, dobândă legală comision procesare și comision administrare achitate reclamantului în executarea sentinței. 73. EEEE. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X74. din 12 octombrie 2007), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X74. din 12 octombrie 2007). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 74. CCCC. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X75. din 9 ianuarie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X75. din 9 ianuarie 2008). Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. 75. DDDD. - Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare, precum și capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare. Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2 din Contractul de credit nr. X76. din 13 martie 2008), precum și a clauzei referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă (art. 5.5 din Contractul de credit nr. X76. din 13 martie 2008).” Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate și s-a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, anterior verificării punctuale a temeiniciei motivelor de apel formulate în litigiu de către părțile apelante, în analiza comună a căilor de atac declarate în cauză, a apreciat necesar a expune considerente în strânsă legătură cu situația de fapt reținută de către prima instanță și incidența anumitor norme legale în cauza pendinte. Astfel, instanța de apel a apreciat că în mod corect judecătorul fondului a constatat că reclamanții au încheiat cu pârâta A. contracte de credite, contracte în legătură cu care instanța de apel a constatat că au servit unor nevoi personale nenominalizate sau achiziționării unor imobile cu destinația de locuință sau casă de vacanță, ori terenuri, reclamanții împrumutând sume în LEI, EURO sau CHF, cu scopul specificat în convenția părților.

În analiza susținerilor reclamanților, instanța de fond a împărțit contractele încheiate de aceștia în două categorii, identificându-le ca și credite de nevoi personale (pag. 49 sentință) și credite ipotecare (pag. 50 sentință), și a înțeles să aplice în ceea ce privește această a doua categorie dispozițiile Legii nr. 190/1999. În legătură cu interpretarea dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999 și aplicarea acestui act normativ, apelanta-pârâtă a invocat că această valorificare este greșită, cu motivarea că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, creditul ipotecar pentru investiții imobiliare este creditul acordat cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: este acordat în scopul efectuării de investiții imobiliare cu destinație locativă sau cu altă destinație decât cea locativă ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiții imobiliare contractat anterior; acordarea creditului este garantată cel puțin cu ipoteca asupra bunului care face obiectul investiției imobiliare pentru finanțarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiții imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel finanțată. Prima instanță a înțeles să aplice prevederile acestei legi din perspectiva faptului că în situația contractelor de credit acordate pentru achiziționarea unui imobil restituirea creditului a fost garantată și printr-o ipotecă instituită asupra acestui bun, premisă care, în opinia apelantei pârâte, este insuficientă. S-a evidențiat de către apelanta pârâtă A. că principalul scop avut în vedere la momentul adoptării Legii nr. 190/1999 a fost acela de a facilita dezvoltarea industriei construcțiilor, de a asigura un fond locativ corespunzător, astfel încât legiuitorul a circumscris noțiunii de investiții imobiliare doar operațiunile de construcție/edificare de imobile, iar nu și operațiunile de achiziționare a unor imobile-construcții deja existente.

În ceea ce privește acest scop subliniat de către apelantă, instanța de apel a reținut că, din modul în care a evoluat în timp din punct de vedere legislativ reglementarea creditului pentru investiții imobiliare, noțiunea de credit ipotecar pentru investiții imobiliare a cunoscut definiții și interpretări diferite.

Astfel, la data de 17 aprilie 2000 au fost adoptate Normele metodologice nr. 3, de aplicare a Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, iar din economia prevederilor art. 6 alin. (2) și art. 10 din cadrul aceleiași Norme, rezultă că acordarea unui astfel de credit poate privi și achiziționarea unui imobil existent la momentul încheierii convenției de creditare.

Tot astfel Normele BNR nr. 10 din 27 iulie 2005 au definit creditul pentru investiții imobiliare ca fiind orice credit contractat de o persoană fizică, inclusiv credit ipotecar, având ca destinație dobândirea sau menținerea drepturilor de proprietate asupra unui teren și sau unei construcții, realizate sau care urmează să se realizeze (…).

Instanța de apel a avut în vedere că, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1617 din 14 mai 2014, a reținut interpretarea oferită de către apelanta pârâtă, în sensul că legiuitorul face o distincție evidentă de regim juridic între creditul ipotecar, reglementat de legea specială - Legea nr. 190/1990 și creditul imobiliar, reglementat de dispozițiile de drept comun ale Codului civil de la 1864, în ceea ce privește obiectul, în sensul că pentru creditul ipotecar obiectul este realizarea de investiții imobiliare, iar pentru creditul imobiliar obiectul constă în achiziționarea sau construirea unui imobil, precum și în ceea ce privește modalitatea de garantare a rambursării celor două tipuri de credit. În aceeași cauză s-a subliniat de către instanța de recurs faptul că natura juridică a contractului analizat este aceea de contract de credit imobiliar, supus reglementării dispozițiilor de drept comun cuprinse în Codul civil, iar nu aceea de credit ipotecar, în sensul Legii nr. 190/1999, întrucât împrumutul contractat nu a fost destinat realizării de investiții imobiliare, ci cumpărării unui imobil în scop personal (…) Simpla modalitate de garantare a rambursării creditului în sensul instituirii unui drept de ipotecă în favoarea băncii nu transformă contractul de credit imobiliar în contract de credit ipotecar. S-a concluzionat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță de recurs, că în speță instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 190/1999.

Pe de altă parte, Curtea constată că, în rezolvarea unor cauze similare celei deduse prezentei judecăți, aceeași instanță a recunoscut incidența dispozițiilor Legii nr. 190/1999 în ceea ce privește creditele acordate pentru achiziționarea unor imobile, garantate cu ipoteca instituită asupra acelor imobile, prin decizii pronunțate ulterior deciziei invocate de apelanta pârâtă (a se vedea Decizia nr. 3856 din 4 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. y1/3/2011, respectiv Decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. y2/3/2010* de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția a II-a civilă).

În aceste condiții, instanța de apel a subliniat că acțiunea reclamanților valorifică drept temei de drept dispozițiile unei legi speciale, respectiv Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Reclamanții au înțeles ca în motivarea cererii introductive să se prevaleze, suplimentar condițiilor instituite de legea specială, și de alte motive care atrag nulitatea clauzelor contestate, consacrate de alte texte legale, printre care și dispoziții ale Legii nr. 190/1999. În raport de aceste împrejurări, în opinia instanței de apel s-a impus ca analiza condițiilor care determină caracterul abuziv al unei clauze trebuie să valorifice, cu prioritate, normele speciale, respectiv Legea nr. 193/2000, iar cercetarea celorlalte motive invocate cu caracter suplimentar să se încadreze în ansamblul și raționamentul stabilit de legea specială și în corelație cu dispozițiile acesteia. Prin urmare, instanța de apel a verificat în ce măsură instanța de fond a procedat la o astfel de cercetare.

I. Analizând criticile formulate de către reclamanți în cadrul cererii de apel, s-a constatat că un prim aspect supus cenzurii instanței privește modul de soluționare a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobândă, din perspectiva reținerii de către instanța de fond a faptului că rata dobânzii stipulate în contracte nu are caracter fix, ci variabil. S-a subliniat de către apelanții reclamanți împrejurarea potrivit cu care caracterul fix sau variabil al ratei dobânzii nu poate fi determinat exclusiv prin raportare la sensul literal al termenilor, ci în funcție de conținutul clauzei, iar consecințele constatării caracterului abuziv al unei părți a clauzei contractuale referitoare la rata dobânzii asupra ansamblului clauzei trebuie să țină cont de prevederile care interzic ca o clauză abuzivă să producă efecte împotriva consumatorului.

Cercetarea nemijlocită a conținutului clauzelor în discuție a dus la concluzia potrivit căreia părțile au convenit la încheierea contractului stabilirea unei dobânzi variabile. Prin decizia prezentă se stabilește doar dacă acest caracter variabil valorifică criterii obiective, verificabile, asupra cărora părților contractante le revine îndatorirea de a negocia.

Însă natura expresă și clară a prevederii unei dobânzi variabile ori revizuibile se opune solicitării reclamanților apelanți care înțeleg să se prevaleze de necesitatea interpretării convenției în favoarea consumatorului. Caracterul variabil, indexabil al dobânzii a fost cunoscut și agreat de către ambele părți. Astfel cum, de altfel, chiar apelanții reclamanți afirmă, toate contractele în discuție, indiferent de tipul lor, prevăd aplicarea unei dobânzi variabile sau revizuibile de la un anumit moment. Termenii utilizați sunt neechivoci, astfel încât clienții, reclamanții în prezenta cauză, chiar și în lipsa unor cunoștințe de specialitate puteau înțelege natura variabilă a dobânzii aplicabile după o anumită perioadă contractuală limitată pentru care se percepea o dobândă fixă.

În opinia Curții de apel, faptul că acordul părților este deficitar din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește modalitatea concretă de variere a dobânzii nu este de natură a înlătura reprezentarea pe care cele două părți au avut-o la momentul încheierii contractului, sub aspectul naturii dobânzii. Raționamentul oferit de către reclamanții apelanți în sensul că suprimarea criteriilor variabilității lipsește mecanismul unei dobânzi variabile de aspectul esențial al acesteia (criteriul de variabilitate) nu poate duce la concluzia că instanța de judecată poate stabili, la acest moment, caracterul fix al dobânzii. O astfel de măsură ar omite faptul că cercetarea instanței de judecată analizează etapa de negociere a contractului și momentul încheierii convenției; verificarea condițiilor impuse pentru cercetarea caracterului abuziv al unor clauze privește modul de formare a acordului de voință al părților. Or, reprezentarea diferită pe care părțile convenției au avut-o la acel moment privește, în opinia Curții de apel, numai criteriile de variabilitate ori revizuire a dobânzii, dar nu și natura acesteia. Prin urmare, faptul că aceste criterii de revizuire încalcă drepturile consumatorului nu legitimează instanța să modifice, indirect, acordul de voință format inițial și neafectat în mod nemijlocit.

Pornind de la această premiză, Curtea de apel a apreciat că nu poate interveni și modifica acordul de voință al părților, transformând dobânda variabilă într-una fixă, deoarece acest demers nu ar ține cont de voința părților și ar reprezenta, așa cum s-a arătat, o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care guvernează libertatea contractuală. Tot astfel, Curtea nu a putut valorifica nici soluțiile subsidiare oferite de către apelanți în sensul stabilirii unei dobânzi raportate la EURIBOR sau LIBOR. În această situație, instanța ar fi în afara sesizării sale, soluția propusă neținând cont de principiul disponibilității care a guvernat încheierea convenției. Din apărările formulate de către pârâta A. SA s-a evidențiat că, după adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, banca a propus clienților săi, părți în prezentul litigiu, încheierea unor acte adiționale ce includ o astfel de formulă de calcul, mulți dintre ei refuzând oferta. S-a apreciat că instanța de judecată nu poate modifica conținutul contractului în funcție de propriile interese ale părților, întrucât principiul libertății contractuale (autonomiei de voință) se opune unei asemenea intervenții, conform principiului nemo potest cogi ad factum, având doar posibilitatea de a constata caracterul abuziv al unei clauze.

Instanța de apel a subliniat că dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu oferă posibilitatea instanței de a modifica dispozițiile contractuale, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor, când este cazul. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei acesta mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul poate fi îndreptățit să ceară rezoluțiunea acestuia, cu plata de daune - interese, dacă este cazul. În acest sens s-a reținut și practica CJUE; potrivit Hotărârii Curții (Camera întâi) din data de 14 iunie 2012 în cauza C-618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29 noiembrie 2010 primită de Curte la 29 decembrie 2010 în procedura Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Pe de altă parte, însă, în strânsă legătură cu clauzele ce reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, dar și în valorificarea solicitării apelanților reclamanți de reapreciere a temeiniciei cererii introductive și admiterii sale în totalitate, Curtea de apel a reținut că, în cercetarea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, identificate de către apelanții reclamanți în coloana 1.1 a) din Anexa 1, instanța de fond a stabilit caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează dreptul băncii de a stabili rata dobânzii, potrivit criteriului în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii. În opinia instanței de apel, nemijlocit legat de raționamentul instanței de fond pentru pronunțarea acestei hotărâri, se impunea ca aceeași soluție să fie adoptată cu referire la dreptul băncii de a aplica dobânda aniversară revizuibilă pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii, reglementat de prevederile art. 3.3 în cazul a o parte dintre contractele pentru nevoi personale nenominalizate și de art. 4.3 în cazul a o parte din contractele pentru achiziționarea unui imobil.

În considerentele deciziei instanței de apel s-a reținut că clauza stipulată în articolele anterior menționate, în partea potrivit căreia se aplică dobânda aniversară revizuibilă pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii, are caracter abuziv pentru că nu sunt prevăzute clar criteriile în funcție de care va opera modificarea dobânzii pe care banca urmează a o aplica, astfel încât atât consumatorul, dar și instanța, să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii. În opinia Curții, trimiterea la dobânda revizuibilă afișată de sediile băncii face ca cel care a contractat creditul, consumator, să nu fie pe deplin informat cu privire la criteriile care vor determina modificarea ratei dobânzii, permițând însă băncii să modifice această rată în mod discreționar.

Pentru a fi clar și inteligibil formulate clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii trebuie să se raporteze la indici obiectivi, publici și verificabili. Astfel, nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze. Or, la momentul încheierii contractului, consumatorul nu a putut anticipa care vor fi consecințele economice ale acestei clauze în ceea ce privește propriul patrimoniu.

În aceste condiții, Curtea de apel a reținut incidența art. 4 din Legea nr. 193/2000 și în ceea ce privește clauzele în discuție, motiv pentru care a admis apelul sub acest aspect și a schimbat în parte sentința atacată cu referire la cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 3.3, respectiv art. 4.3, în partea privitoare la aplicarea dobânzii aniversare revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii.

În ceea ce privește cel de al doilea motiv de apel, Curtea a constatat că acesta analizează modul de soluționare a celui de al doilea capăt de cerere; o primă critică evaluează soluția instanței de fond în ceea ce privește cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare.

Apelanții reclamanți au formulat critici vizând situația contractelor de consum (nevoi personale) în legătură cu care s-a susținut că instanța nu a avut în vedere că toate acestea aveau inclusă o clauză referitoare la comisionul de administrare. Curtea a reținut că instanța de fond a înțeles să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractele utilizate pentru nevoi personale nenominalizate în raport de considerentele cuprinse în hotărâre. Astfel, instanța nu a omis existența acestei clauze în aproape toate contractele de nevoi personale (se notează de către Curte, contrar celor subliniate de către apelanți, că nu se percepe un astfel de comision în contractele de nevoi personale ale reclamanților O., T., KK., NN. - contractul încheiat la data de 11 mai 2007, TT., HHH., OOO.), dar a înțeles să constate caracterul abuziv al acestei clauze numai în cazul în care comisionul se calculează și se percepe, lunar, prin raportare la valoarea inițială a creditului, iar nu și prin raportare la sold.

În ceea ce privește critica apelanților legată de identitatea de rațiune pentru care s-ar impune constatarea caracterului abuziv al clauzei și în situația în care valoarea se raportează la soldul creditului, Curtea a constatat că nu se are în vedere de către apelanții reclamanți faptul că motivarea instanței a valorificat dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea reclamanților, luând în considerare natura activității prestate în contrapartidă și lipsa dovedirii de către pârâtă a desfășurării unor operațiuni specifice administrării în funcție de valoarea creditului. Prin urmare, criteriul valoric a reprezentat elementul esențial în adoptarea soluției și, în mod evident, acesta este diferit în cele două categorii de clauze. În opinia Curții de apel, raționamentul instanței de fond este temeinic, iar evoluția legislativă ulterioară vine în susținerea aprecierii realizate de către judecătorul de primă instanță. Perceperea comisionului de administrare nu a fost și nu este, nici în prezent, interzisă de lege în cadrul contractelor de acest tip; legiuitorul a urmărit limitarea cuantumului acestui comision, cu scopul protejării consumatorului, sens în care a stipulat, expres, ca perceperea lui în procent să se raporteze la sold (O.U.G. nr. 50/2010). Chiar dacă aceste dispoziții legale nu erau incidente la momentul încheierii contractelor, rațiunea acestei limitări a fost asigurarea echilibrului valoric între prestații, prin instituirea unui reper legal.

Curtea de apel a subliniat că, referitor la conținutul clauzei care reglementează comisionul de administrare calculat la valoarea inițială a creditului, reclamanții apelanți cărora li se percepe un astfel de comision (NN. în cadrul Contractului RF..., UUU., UU. și LL.) au înțeles că acesta urmează a fi plătit pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit, fără însă ca prevederea contractuală să motiveze perceperea unui comision calculat la soldul inițial, în condițiile în care acest sold se diminuează lunar. Or, valoarea procentului este substanțială, cu mult peste valoarea percepută în cazul tuturor celorlalte tipuri de credite (0,33% în cazul reclamantului LL. și 0,45% pentru ceilalți reclamanți menționați anterior), împrejurare ce accentuează dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților.

Fără a relua considerentele expuse anterior în legătură cu solicitarea reclamanților apelanți de stabilire de către instanță a unor criterii de variabilitate a dobânzii, Curtea de apel a arătat că excede competenței legale a instanței stabilirea nivelului comisionului.

În ceea ce privește clauza referitoare la obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate agreată de A. SA, Curtea de apel a constatat că aceasta a fost stipulată în cuprinsul contractelor de credit încheiate cu scopul achiziționării de imobile la art. 8.1, iar în cazul a o parte din contractele încheiate pentru nevoi personale în art. 5.5, prevederi potrivit cu care, imobilele aduse ca garanție vor fi asigurate pe toată durata creditului la o societate de asigurare agreată de Bancă. Instanța de fond a constatat caracterul abuziv al acestor clauze numai în măsura în care ele s-au regăsit în primul tip de contract, și numai din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 din Legea nr. 190/1999. Astfel cum s-a arătat în considerentele precedente, Curtea de apel a considerat că modul în care reclamanții au înțeles să învestească instanța de fond impunea ca cercetarea condițiilor pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzelor să pornească de la normele speciale, cu cercetarea contextuală a motivelor de nulitate suplimentare. În aceste condiții, Curtea de apel a arătat că nu împărtășește punctul de vedere al instanței de fond în ceea ce privește lipsa incidenței dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și consideră că aceste clauze, în ambele tipuri de contracte, au caracter abuziv, motiv pentru care se justifică substituirea motivării primei instanțe în ceea ce privește contractele încheiate pentru achiziționarea unor imobile și schimbarea soluției instanței de fond referitoare la acest capăt de cerere, în ceea ce privește contractele pentru nevoi personale.

În acest sens, Curtea de apel a arătat că la încheierea contractului de asigurare împrumutatul poate și trebuie să beneficieze de principiul autonomiei de voință, să aleagă liber persoana asigurătorului, astfel încât să aibă garanția că, în cazul intervenirii riscurilor asigurate, despăgubirile sau indemnizațiile corespunzătoare vor fi achitate. În același timp, întrucât împrumutatul are calitatea de asigurat în contract și achită primele de asigurare, acesta poate și trebuie să contracteze cu o societate de asigurare care îi satisface interesele inclusiv sub aspectul costurilor asigurării, fără a se vedea supus riscului de a plăti prime de asigurare peste posibilitățile și necesitățile sale, pe o durată semnificativă.

Împrejurarea că banca pune la dispoziție o listă cu societățile de asigurare cotate cel mai bine pe piața de profil nu înlătură caracterul abuziv al clauzei, deoarece analiza se raportează la modul de formulare al acesteia, iar nu la modalitatea în care banca va înțelege să o pună în executare. Astfel, o atare clauză ar lăsa băncii posibilitatea de a indica debitorului său o singură societate de asigurare agreată sau doar câteva, limitând opțiunea sa și prejudiciindu-l sub aspectul costurilor asigurării sau al acoperirii riscurilor asigurate. Așa fiind, din modul de formulare rezultă crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, atât timp cât banca este liberă să aleagă una sau câteva societăți de asigurare pe care să i le impună împrumutaților săi, fără ca aceștia să poată alege un alt asigurător care să răspundă cel mai bine propriilor interese.

Față de cele arătate, a apărut ca fiind întemeiată critica din apelul reclamanților și cererea acestora de constatare a caracterului abuziv a celor două clauze analizate și, pe cale de consecință, Curtea de apel a admis apelul reclamanților care au încheiat contractate de credite pentru nevoi personale și au avut inclusă în acestea clauza cuprinsă în art. 5.5, dar numai în ceea ce privește obligația împrumutatului de a încheia un contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de către bancă.

Următoarea critică din cadrul celui de al doilea motiv de apel a solicitat instanței de control judiciar, cu caracter generic, să reevalueze soluția pronunțată de către instanța de fond în ceea ce privește celelalte clauze supuse analizei, în vederea stabilirii caracterului abuziv al acestora.

Procedând la verificarea punctuală a clauzelor cu privire la care instanța de fond a considerat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, Curtea de apel a constatat, în ordinea analizei, că judecătorul nu a considerat abuzive clauzele privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului pentru sumele scadente și neachitate. În opinia Curții, susținerile reclamanților, cuprinse în cererea de chemare în judecată cu referire la aceste clauze au fost apreciate ca întemeiate. A considerat Curtea de apel că în speță nu s-a făcut dovada de către pârâtă a caracterului negociat al clauzei, în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, fiind fără îndoială faptul că au fost supuse verificării instanței contracte de adeziune, preformulate, al căror conținut a fost însușit de către consumatori, fără ca aceștia să poată interveni pentru modificarea ori particularizarea clauzelor. Contrar celor reținute de către prima instanță, Curtea de apel a constatat că abuzul pârâtei rezultă din lipsa oricăror criterii care să individualizeze conturile reclamanților ce pot fi debitate automat, în condițiile în care aceștia au dreptul de a-și deschide conturi bancare cu destinații speciale. Or, tragerile sumelor din conturi afectate anumitor scopuri pot crea prejudicii pentru titularii respectivelor conturi sau pentru terțe persoane, străine de convențiile de credit, cu încălcarea unor dispoziții legale imperative. Instanța de fond a considerat că nu se creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului deoarece nu se poate demonstra că aceștia vor avea de plătit sume disproporționat de mari comparativ cu pagubele suferite de profesionist. A subliniat Curtea de apel că, în fapt, profesionistul nu se regăsește, în mod necesar, în situația de a suferi un prejudiciu, atât timp cât clauzele contractului au instituit, fără excepție, obligația de plată a unei dobânzi penalizatoare în cazul întârzierii la plată. Pe de altă parte, Curtea de apel a oferit cu titlu de exemplu situația un împrumutat care își deschide un cont bancar în care virează sumele reprezentând prestația întreținerii pentru minorul aflat în întreținerea sa, care astfel se vede lipsit de mijloacele necesare traiului, deși satisfacerea creanței sale este prioritară față de valorificarea celorlalte creanțe, inclusiv bancare. Tot astfel, contul debitat poate fi alimentat cu drepturi salariale, care nu ar putea fi urmărite de creditori decât în limita unei treimi din nivelul salariului. Aceste dispoziții legale sunt imperative în protejarea drepturilor și intereselor debitorului și a creditorilor acestuia, însă respectarea lor este pusă sub semnul întrebării în situația în care pârâta poate efectua tragerea ratelor de credit restante din orice cont al debitorului său, fără a ține seama de destinația specială a acestuia.

La fel, s-a apreciat că nu prezintă importanță faptul că, în cazul reclamanților, nu s-a ajuns în situația de a se debita astfel de conturi, ci este relevant faptul că respectiva clauză, prin modul de formulare, lasă la discreția băncii posibilitatea de a acționa contrar unor dispoziții legale imperative.

Față de cele arătate, instanța de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor analizate și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea absolută a acestora, clauze regăsite în contractele de nevoi personale la art. 4.6, art. 5.2, art. 5.9 și art. 8.2, respectiv art. 5.4, art. 7.2, art. 8.3 și art. 11.2 în contractele pentru achiziționarea de imobile.

Referitor la clauzele ce reglementează obligația împrumutaților de a prelungi pe întreaga perioadă de creditare contractele de închiriere ale căror venituri au fost luate în considerare pentru stabilirea bonității financiare, în opinia Curții de apel soluția instanței de fond s-a apreciat a fi temeinică și legală. În concordanță cu cele reținute de către judecător, nu se poate aprecia reaua-credință a băncii în condițiile în care la cererea reclamanților aceste venituri au servit pentru stabilirea bonității lor financiare, împrejurare esențială pentru acordarea creditului de către bancă. Din această perspectivă, clauza valorifică o premiză creată chiar de către reclamanți și situată în sfera acestora de decizie.

Aceeași soluție de respingere s-a considerat că se justifică și în cazul clauzei care impune persoanelor împrumutate să aducă suplimentar în garanție alte bunuri dacă valoarea garanțiilor constituite scade din orice motive, neacoperind soldul creditului, dobânzile și comisioanele. Verificând critica formulată de către apelanții reclamanți în legătură cu modul în care instanța de fond a înțeles să motiveze soluția de respingere a acestui capăt de cerere, Curtea de apel a subliniat că argumentul contestat, respectiv lipsa dovezii că banca a folosit această clauză pentru declararea scadenței anticipate sau pentru a impune alte condiții de creditare, nu a fost singurul considerent al judecătorului. În opinia Curții de apel, clauzele contestate consolidează dreptul băncii împrumutătoare de a-și asigura rambursarea integrală a împrumutului acordat, ținând seama și de perioada lungă de creditare, împrejurare apreciată a fi fost reținută în mod temeinic de către prima instanță.

În ceea ce privește clauza care instituie dreptul băncii de a declara scadența anticipată pentru încălcarea oricărei obligații contractuale, Curtea de apel a notat că cele două clauze în discuție se regăsesc în cuprinsul art. 8.1 din contractele de credit pentru nevoi personale, respectiv art. 11.1 din contractele de credit pentru achiziționarea unui imobil. Cuprinsul acestora are următorul conținut: la apariția oricărui caz de culpă precum și pentru încălcarea oricăror alte obligații contractuale, Banca este îndreptățită să declare scadența anticipată a creditului. În opinia Curții de apel, analiza acestor clauze presupune cercetarea obligațiilor instituite în sarcina împrumutaților, precum și a clauzelor ce definesc cazurile de culpă, cuprinse în art. 6 și 7 din contractele de credit pentru nevoi personale, respectiv art. 9 și 10 din contractele de credit pentru achiziționarea unui imobil. Or, din cercetarea cuprinsului acestor clauze, Curtea de apel a concluzionat, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, că neîndeplinirea obligațiilor asumate de către împrumutați sunt de natură a prejudicia nemijlocit banca și de a afecta posibilitatea verificării și conservării unor drepturi esențiale ale acesteia. Din această perspectivă, s-a considerat că este evident că prin includerea acestora s-a urmărit sancționarea unei conduite incorecte a debitorului în strânsă legătură cu contractul de credit acordat. Clauzele instituie, o măsură rezonabilă și proporțională de protecție a băncii pentru a se pune la adăpost de eventualitatea în care se va vedea în imposibilitatea de a-și recupera suma împrumutată. Așa cum se observă, clauzele urmăresc asigurarea bunului achiziționat ori adus ca și garanție, verificarea în mod rezonabil a respectării destinației creditului acordat, a modului de restituire a acestuia și a impedimentelor în plata ratelor, verificarea bonității împrumutatului pe tot parcursul perioadei contractuale, prin furnizarea unor informații la care banca nu are un acces facil. În aceste condiții, raportat la natura consecințelor prejudiciabile pe care banca se poate afla în situația de a le suporta, ca urmare nemijlocită a conduitei împrumutatului, Curtea de apel a considerat că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin raportare la situația descrisă de alin. (1) lit. i) din anexa la lege.

În ceea ce privește, însă, modul în care instanța de fond a înțeles să soluționeze capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei care califică drept caz de culpă încălcarea de către împrumutat/codebitor a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât cel de referință) la care împrumutatul este parte sau dacă, indiferent de motiv și fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de contract este suspendat, reziliat sau modificat, iar respectiva încălcare, suspendare, reziliere sau modificare determină, în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte exigibilitatea, înainte de termen, a obligațiilor ce îi revin împrumutatului potrivit contractului respectiv, Curtea de apel a notat că analiza judecătorului este una temeinică și legală, însă concluziile acesteia nu au fost aplicate și Contractului de credit nr. X14. din 2 septembrie 2008 încheiat de L. pentru nevoi personale, deși o astfel de dispoziție contractuală se regăsea la art. 7 lit. j) din convenția părților. Or, a observat Curtea de apel, cercetarea instanței de fond nu a valorificat prevederi ale Legii nr. 190/1999, ci pe cele cuprinse în Legea nr. 193/2000, astfel încât raționamentul este incident, fără îndoială, și în ceea ce privește această clauză, motiv pentru care Curtea de apel a schimbat soluția instanței de fond sub acest aspect și a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei cuprinse la art. 7 lit. j) din Contractul de credit nr. X14. din 2 septembrie 2008.

Referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind completarea contractului cu „Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare”, Curtea de apel a considerat că în mod temeinic instanța de fond a constatat neîntrunirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, raportat la valoarea juridică a Condițiilor Generale, dar și din perspectiva modului în care reclamanții au înțeles să-și motiveze cererea.

A constatat Curtea de apel că în cadrul celui de al treilea motiv de apel s-a reiterat cererea reclamanților privind constatarea nulității actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii și a nulității prevederilor din actele adiționale emise de bancă cu privire la reclamanți, în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la rata dobânzii, prin care se instituie o rată a dobânzii variabilă. În legătură cu finalitatea urmărită de către apelanți prin formularea capătului de cerere supus acestei analize, Curtea de apel a observat că aceștia solicită constatarea nulității prevederilor din actele adiționale emise de A. SA în ceea ce îi privește, în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la rata dobânzii, prin care se instituie o rată a dobânzii variabilă.

Raportat la acest petit, Curtea de apel a înțeles să expună contextul punerii în aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce privește contractele aflate în derulare la momentul adoptării acestui act normativ; pentru a asigura conformitatea cu noile dispoziții legale a contractelor aflate în executare, dispozițiile art. 95 din actul normativ, forma în vigoare până la intrarea în vigoare a legii de aprobare, prevedeau pentru creditori obligația de întocmire a unor acte adiționale care să introducă noile prevederi legale în materie și de asigurare a informării consumatorilor cu privire la semnarea acestora. În vederea garantării respectării noilor exigențe legale, independent de voința expresă a clienților, s-a prevăzut că este interzisă introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din respectiva ordonanță de urgență, introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi fiind considerată nulă de drept (art. 95 alin. (4)). În valorificarea acestei nulități de drept, reclamanții susțin că, prin adiționalele emise, s-a realizat o transformare a dobânzii din rată fixă, așa cum era la încheierea contractului de credit, în rată variabilă, ceea ce încalcă prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Fără a relua considerente anterioare, expuse referitor la cererea reclamanților apelanți de constatare a caracterului fix al dobânzii, Curtea de apel a subliniat că părțile au acceptat și și-au exprimat consimțământul la încheierea convențiilor de credit pentru credite cu dobândă mixtă (fixă pentru o perioadă scurtă, apoi variabilă). În aceste condiții, premiza instituită de articolul ce se cere valorificat de către apelanții reclamanți nu există; inserarea prin actele adiționale a unei formule de calcul a ratei dobânzii reprezintă, în opinia Curții de apel, o punere în practică a prevederilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în spiritul și limitele acesteia, astfel încât în cauză nu operează sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 95 alin. (4) din ordonanță.

În ceea ce privește cea de a patra critică formulată pe calea apelului, aceasta a invocat, cu caracter generic, reiterarea argumentației expuse în cererea de chemare în judecată, în cererea precizatoare și completatoare cu privire la celelalte capete de cerere.

În cercetarea acestei critici generice, Curtea de apel a identificat, în parcurgerea modului în care instanța de fond a înțeles să răspundă cererii precizate și completate, dar și a petitului reiterat de către apelanți în partea finală a motivelor de apel, că în cauză s-a solicitat și constatarea, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, a acordului reclamanților, exprimat în calitate de consumatori, de a continua derularea contractelor de credit, după eliminarea clauzelor abuzive. În opinia Curții de apel, instanța de fond a evidențiat în mod corect împrejurarea potrivit cu care această cerere nu are un caracter litigios. Suplimentar, Curtea de apel a subliniat că, în raport de modul de dezlegare a celorlalte cereri ale reclamanților, nu poate constata un astfel de acord atât timp cât nu a reținut caracterul abuziv al tuturor clauzelor în legătură cu care reclamanții au formulat o astfel de cerere, astfel încât instanța nu poate prezuma în ce măsură acest acord este exprimat și în cazul unei admiteri în parte a acțiunii.

Referitor la restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamanți, s-a apreciat că această cerere a fost soluționată în mod legal de către prima instanță, în sensul admiterii sale în limita plăților efectuate în considerarea unor clauze al căror caracter abuziv a fost constatat și a dobânzii legale calculate asupra acestora.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata prejudiciului moral în cuantum de 100.000 lei, Curtea de apel a reținut că și în ceea ce privește acest capăt de cerere instanța de fond s-a pronunțat în mod temeinic și legal. A notat Curtea de apel, în acord cu judecătorul de primă instanță, că acest capăt de cerere a fost motivat generic, prin invocarea unui prejudiciu reprezentat de pretinsa stare de insecuritate economică și anxietatea resimțite încă de la momentul încheierii contractului, ca urmare a conduitei ilicite a pârâtei de a impune clauze abuzive. S-a omis însă de către reclamanți probarea prejudiciului, în mod individual, raportat la împrejurările specifice în care s-a regăsit fiecare dintre reclamanți la momentul încheierii convenției, împrejurări care, în mod evident, au diferit de la caz la caz.

În consecință, nici această solicitare formulată în cadrul motivelor de apel nu a fost primită.

II. Cu referire la obiectul apelului formulat de către apelanta pârâtă A. SA, Curtea de apel a constatat că prin cererea sa pârâta contestă legalitatea și temeinicia Sentinței civile nr. 10229 din 18 iulie 2012, dar și a încheierii de ședință din 11 aprilie 2012, prin care instanța a respins cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata taxelor de timbru.

Verificând criticile apelantei pârâte în ordinea în care prima instanță a soluționat cererile părților, Curtea de apel a reținut că prin încheierea din 11 aprilie 2012 instanța de fond a respins cererea formulată de pârâtă privind stabilirea obligației reclamanților de a timbra la valoare capetele de cerere nr. 1, II, 7 din cererea de chemare în judecată și capetele 1 și 2 din cererea completatoare, ca neîntemeiată. Apelanta a înțeles să conteste această soluție în cadrul celui de al nouălea punct din cadrul motivelor de apel, subliniind că prin capătul de cerere 1.II se solicită constatarea existenței unui drept patrimonial, respectiv de a plăti o dobândă fixă, mai mică decât dobânda variabilă aplicată de bancă, iar prin capătul 1 din cererea completatoare se solicită plata unor sume cu titlu de daune morale.

Instanța de apel a împărtășit punctul de vedere al apelantei pârâte în legătură cu caracterul evaluabil al celor două capete de cerere, raportat la împrejurarea potrivit cu care demersul juridic al reclamanților urmărește, fără îndoială, obținerea unui beneficiu pecuniar. În ceea ce privește, însă, contestarea incidenței art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor legale menționate, sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la protecția consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva agenților economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor.

În opinia Curții de apel, condițiile instituite de textul anterior citat și care trebuie întrunite în analiza acordării beneficiului consacrat de prevederile art. 15 sunt reprezentate, prioritar, de calitatea de reclamant a unui consumator persoană fizică sau a unei asociații pentru protecția consumatorilor, precum și de fundamentarea cererii pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorilor. Or, aceste condiții sunt întrunite în cauză.

Astfel, primul capăt de cerere invocat de către pârâtă s-a considerat a fi indisolubil legat de analiza solicitată instanței în legătură cu stabilirea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează criteriile de variabilitate a dobânzii; deși, aparent, acest capăt de cerere are un caracter de sine stătător, este evident, în parcurgerea raționamentului expus de către reclamanți, că întreaga construcție logică valorifică drept premiză o verificare prioritară a întrunirii art. 4 din Legea nr. 193/2000 și, prin urmare, o cercetare din perspectiva normelor legale cuprinse în legislația privind protecția consumatorului.

În ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere prin care se solicită acordarea de daune morale cu titlu de prejudiciu, în raport de care apelanta pârâtă susține că sunt formulate pretenții proprii ale consumatorului, Curtea de apel a arătat că distincția realizată de către parte privind natura defensivă a acțiunii nu poate fi primită. Această diferențiere, față de modul în care legiuitorul a înțeles să formuleze art. 15 lit. j), reprezintă un adaos la lege, întrucât textul face referire doar la premiza prejudicierii drepturilor și intereselor consumatorului, fără a limita forma în care reclamanții înțeleg să pretindă stoparea ori acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, sancționată de dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Drept urmare, Curtea de apel a considerat această critică nefondată, iar modul de soluționare a cererii pârâtei de către instanța de fond este temeinic și legal.

Procedând în continuare la parcurgerea motivelor de apel formulate de către pârâtă, Curtea de apel a constatat că aceasta, după expunerea cadrului procesual și a situației de fapt, a înțeles să analizeze situația particulară a contractelor de credit modificate în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, subliniind că o parte dintre reclamanți nu au formulat declarație de denunțare astfel încât, față de aceștia, actele adiționale au intrat în vigoare și au modificat corespunzător contractele de credit. S-a concluzionat de către apelanta pârâtă că instanța a ignorat situația juridică a acestor contracte atât timp cât judecătorul nu a analizat clauzele contractuale supuse controlului în forma în care acestea au fost modificate prin actele adiționale.

În opinia Curții de apel, hotărârea instanței de fond nu este eronată, după cum susține apelanta pârâtă, în condițiile în care încheierea actului adițional nu poate reprezenta un impediment care să poată fi opus demersului reclamanților prin care aceștia invocă caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în convenția inițială a părților și care au produs pentru o perioadă, în ceea ce îi privește, consecințe prejudiciabile care se cer a fi înlăturate; în raport de natura sancțiunii urmărite a fi valorificată de către reclamanții apelanți, Curtea de apel a considerat că încheierea acestor acte adiționale nu are valoarea unei tranzacții în urma cărora părțile au formulat concesii reciproce, acceptând și confirmând valabilitatea contractului și a derulării creditului până la momentul respectiv. Aceeași concluzie s-a impus și față de împrejurarea potrivit căreia caracterul abuziv și nulitatea unei clauze se verifică prin raportare la momentul încheierii contractului, iar nu la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, apărare întemeiată ce a fost formulată de către reclamanți prin întâmpinare.

În ceea ce privește modul în care prima instanță a înțeles să se pronunțe asupra excepției lipsei de interes, aplicând un tratament diferit unor reclamanți aflați în aceeași situație juridică, Curtea de apel a arătat că argumentele apelantei pârâte nu pot reprezenta un temei pentru schimbarea hotărârii date de instanța de fond, pentru considerentele ce urmează: s-a susținut de către apelantă că în dezlegarea excepției lipsei de interes instanța de fond a înțeles să primească cererea pârâtei și să admită excepția cu privire la unii reclamanți care încheiaseră în mod valabil acte adiționale, dar nu a reținut aceeași soluție pentru reclamanții DDD., M., C. și JJJ., care se aflau într-o situație juridică identică, având negociate și încheiate acte adiționale la contractele de credit. Din cercetarea încheierii din data de 22 aprilie 2012 Curtea de apel a constatat că motivul pentru care instanța nu a admis excepția lipsei de interes pentru unii dintre reclamanți a fost reprezentat de lipsa dovezii că aceștia au încheiat acte adiționale. Însă, independent de dovedirea acestei împrejurări de fapt, în opinia Curții de apel, modul în care instanța a înțeles să soluționeze această excepție în sensul admiterii sale este eronat pentru că judecătorul a desfăcut, în mod artificial, perioadele contractuale în care părțile litigiului s-au aflat în raporturi juridice. Astfel cum s-a arătat în considerente precedente, constatarea caracterului abuziv și sancționarea cu nulitatea absolută a respectivei clauze prezintă interes și urmează a produce efecte doar pentru perioada în care acea clauză s-a aplicat raporturilor dintre părți, fundamentând efectuarea unor plăți despre care reclamanții afirmă că sunt nedatorate, fiind supuse restituirii. Prin urmare, reclamanții justificau interes în formularea și susținerea acțiunii, chiar dacă anterior înregistrării cererii de chemare în judecată operase o modificare a contractelor. Astfel cum rezultă din probele dosarului, clauzele contestate au guvernat o perioadă raporturile părților, așa încât excepția lipsei de interes, deși opusă reclamanților din perspectiva art. 137 C. proc. civ., nu a împiedicat cercetarea pe fond a cererii reclamanților ce se regăsesc în această situație juridică pentru perioada anterioară încheierii actelor adiționale. Or, în aceste condiții, a considerat Curtea de apel că atât timp cât cererea de chemare în judecată a acestor reclamanți nu valorifica, expres, situația contractuală ulterioară încheierii actelor adiționale, fapt ce rezultă și din modul în care aceștia au formulat apărări în legătură cu excepția, opunerea lipsei de interes pe criterii temporale este nefondată.

Drept urmare, reținând că argumentele apelantei pârâte în ceea ce privește excepția nu pot fi primite, Curtea nu a schimbat soluția instanței de fond în calea de atac a A. SA, sub aspectul contestat.

Referitor la punctul trei al cererii de apel, Curtea de apel a reținut că prin acesta s-a criticat soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la clauzele contractuale referitoare la dobândă. Un prim argument al părții apelante a valorificat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, susținându-se că sunt exceptate de la verificarea caracterului abuziv clauzele contractuale privitoare la dobândă. Punctul de vedere al părții nu a fost împărtășit de instanța de apel, pentru considerentele ce urmează:

Prioritar, Curtea de apel a evidențiat că, într-adevăr, clauzele referitoare la dobândă cuprinse într-un contract de credit fac parte din obiectul principal al contractului, raportat la natura și caracteristicile convenției, la împrejurarea potrivit cu care dobânda este de esența acestui contract oneros.

Însă această premisă nu constituie un impediment în cercetarea caracterului abuziv al clauzelor, în situația în care acestea nu întrunesc cerința impusă de teza finală a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv exprimarea clauzei într-un limbaj ușor și inteligibil. De altfel, chiar dispozițiile legale citate de către apelanta pârâtă, precum și practica judiciară invocată de către parte nu înlătură această cerință. În aceste condiții, Curtea de apel a subliniat că cercetarea caracterului abuziv al acestor clauze nu este exclusă de plano.

Contrar însă celor afirmate de către A. SA, din analiza conținutului clauzei în discuție s-a apreciat că nu rezultă exprimarea acesteia într-un limbaj ușor inteligibil; astfel cum în mod constant s-a reținut în practica judiciară, exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu se limitează la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, respectiv morfologic, sintactic și semantic, ci presupune ca părțile convenției să aibă reprezentarea clară a drepturilor și obligațiilor reciproc asumate. Or, potrivit clauzei în discuție, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii va putea fi modificată de către Bancă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii. În opinia Curții de apel, în concordanță cu cele reținute de către instanța de fond, s-a considerat că aceste criterii de variabilitate în funcție de care banca are dreptul de a calcula rata dobânzii determină o vădită lipsă de previzibilitate din perspectiva consumatorului asupra întinderii obligațiilor sale, astfel încât cercetarea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) este permisă.

În ceea ce privește critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999 Curtea de apel a arătat că, deși expunerea de motive care au stat la baza adoptării Legii nr. 190/1999, citată cu acest titlu de către pârâtă, este de natură a susține punctul de vedere al părții, dispoziții cuprinse chiar în conținutul acestei legi (art. 2 lit. e)), dar și evoluția legislativă ulterioară, edictată în strânsă legătură cu aceste norme, au determinat concluzia că valorificarea Legii nr. 190/1999 este permisă și în legătură cu creditele contractate pentru achiziționarea unui imobil existent, a căror restituire a fost garantată cu o ipotecă.

A reținut Curtea de apel, în ordinea expunerii motivelor de apel, că în opinia pârâtei clauzele contractuale privitoare la dobândă nu sunt abuzive, nefiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În ceea ce privește apărarea care invocă pretinsa negociere a contractelor, inițiată de bancă prin comunicarea draftului contractului de credit, Curtea de apel a arătat că în materia contractelor încheiate între profesioniști și consumatori dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligând profesionistul în a face dovada că o clauză standard din contractul preformulat a fost negociată cu consumatorul. În prezenta cauză, este evident că ceea ce s-a propus spre semnare reclamanților reprezintă contracte de adeziune, preformulate, atât timp cât conținutul clauzelor este identic pentru grupe de contracte. Astfel cum s-a arătat în partea introductivă a acestei decizii, Curtea de apel a încuviințat părților, inclusiv pârâtei, administrarea probei cu interogatoriu, pentru a permite acestora în calea de atac devolutivă să își susțină cererile și apărările. Or, din conținutul răspunsurilor la interogatoriu, aflate la dosar apel, Curtea de apel a ajuns la concluzia că în etapa premergătoare semnării contractului între părți nu a existat o negociere, în înțelesul art. 4. Astfel, cu foarte puține excepții reclamanții au răspuns întrebării nr. 3 din cadrul interogatoriului în sensul că nu au primit un proiect al contractului de credit anterior semnării acestuia, unii dintre aceștia specificând chiar că l-au cerut; chiar și în situația în care răspunsul a fost afirmativ, s-a arătat că acest proiect le-a fost comunicat cu câteva zile înainte, sau chiar în ziua semnării contractului. În legătură cu un eventual demers al reclamanților pentru negocierea conținutului unor clauze sau solicitarea de lămuriri, parte dintre aceștia au arătat că nu au inițiat un astfel de demers, în unele cazuri motivat de momentul la care au luat cunoștință de conținutul contractului. O altă parte dintre reclamanți a arătat că s-au solicitat lămuriri, raportat la conținutul ofertei generale cu privire la produs, dar nu au primit răspunsuri sau li s-a indicat să ceară explicații departamentului central de creditare, iar nu ofițerului de credite. În multe cazuri s-a specificat Curții de apel că reprezentanții băncii au dat asigurări clienților anterior semnării contractelor, la interpelarea acestora, că dobânda va scădea sau poate să scadă, ori nu va crește prea mult. Chiar și în ceea ce privește puținii reclamanți care nu s-au prezentat în vederea administrării probei cu interogatoriul, Curtea de apel a arătat că, față de modul în care au fost formulate de către pârâtă întrebările 1-8, nu poate interpreta poziția procesuală a intimaților reclamanți ca pe o recunoaștere a existenței unei negocieri a clauzelor în legătură cu care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv.

În condițiile anterior expuse, Curtea de apel a considerat că în cauză, contrar celor afirmate de către apelantă, nu s-a făcut dovada unor discuții prealabile încheierii contractului, din care să rezulte obținerea acordului împrumutaților cu privire la criteriile de variabilitate a dobânzii, astfel încât susținerile părții în legătură cu negocierea clauzei nu vor fi primite.

Referitor la inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Curtea de apel a constatat că, în fapt, motivele de apel nu fac referire la considerentele cuprinse în hotărârea instanței de fond, ci privesc, mai degrabă, cererea de chemare în judecată. În lipsa unor critici punctuale raportate la conținutul sentinței, Curtea de apel a înțeles să arate în completarea argumentelor instanței de fond, că reglementarea dreptului băncii de a modifica dobânda în baza unor criterii ce se situează în afara oricăror parametri obiectivi și preciși este de natură a crea premiza distorsionării întinderii obligațiilor asumate de consumator într-o manieră pe care acesta, sub aspectul costurilor, nici nu ar fi putut să o prevadă și, cu atât mai puțin, să o accepte.

În ceea ce privește modul în care banca a înțeles să facă, în concret, aplicarea acestor clauze, măsură analizată și prin expertiza administrată în cauză în faza apelului, Curtea de apel a arătat că în stabilirea incidenței prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se cercetează faza de executare a contractului deoarece cauza de nulitate absolută este concomitentă momentului încheierii convenției.

S-a invocat totodată de către apelantă că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii nu este contrară cerințelor bunei - credințe, subliniindu-se că orice instituție bancară atunci când acordă un credit pe termen lung nu are o sursă de finanțare pe aceeași perioadă, de aceeași mărime și cu o structură similară respectivului credit, astfel încât prin înlăturarea clauzelor care permit revizuirea dobânzii în funcție de politica monetară se poate ajunge ca instituția financiară să nu își recupereze costurile. În ceea ce privește aceste apărări, Curtea de apel a arătat că buna - credință a profesionistului nu se raportează la modul în care banca, profesionist în operațiuni financiare de creditare, este în măsură să își evalueze propriile riscuri în politica de acordare a creditelor pe termen lung; în ceea ce privește această condiție instituită de prevederile art. 4 alin. (1), Curtea de apel a arătat că în cauza Constructora Principado SA, C 226/12 s-a reținut că pentru a ști dacă dezechilibrul este creat în contradicție cu cerința bunei - credințe, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale. Or, referitor la clauza în discuție, nu s-a putut reține că pârâta a acționat în această manieră în condițiile în care nu există în contractele de credit o explicație concretă cu privire la reperele de variabilitate. În plus, s-a considerat că nu există niciun motiv pentru care profesionistul ar fi putut presupune că persoanele împrumutate ar fi acceptat în urma unei negocieri individuale clauze contractuale prin care au fost încălcate dispoziții legale precum pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (1) din aceeași lege, art. 3 lit. b).

Referitor la situația particulară a contractelor modificate în baza actelor adiționale întocmite potrivit O.U.G. nr. 50/2010, Curtea de apel și-a exprimat punctul de vedere în considerente precedente, subliniind că efectele prezentei hotărâri se răsfrâng numai asupra acelei perioade contractuale care a fost guvernată de clauza cuprinsă în contractul inițial.

În cadrul celui de al patrulea punct al motivelor de apel a fost criticată soluția instanței de fond în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privitoare la comisionul de procesare. A constatat Curtea de apel că în cea mai mare parte a contractelor supuse verificării sale (mai puțin contractele încheiate de I., N., P., HH., JJ., MM., PP., QQ. - intimat în apelul pârâtei, dar față de care instanța de fond a luat act de renunțarea la judecată, ZZ., CCC., FFF., GGG., JJJ., LLL., QQQ., TTT.) se regăsește clauza privind perceperea unui comision de procesare, clauza în discuție având următorul conținut: pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de (…), calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la.Comisionul se va plăti integral la data tragerii creditului. Banca acordă împrumutatului un credit de … din care …va fi utilizat pentru…, iar…va fi utilizat pentru achitarea comisionului de procesare datorat în baza prezentului contract.

Curtea de apel a considerat că prima instanță a reținut în mod greșit caracterul abuziv al acestei clauze, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii. A reținut Curtea de apel că premizele, de altfel sumare, pe care instanța a înțeles să le valorifice, nu pot constitui argumente pentru stabilirea incidenței art. 4 din Legea nr. 193/2000. Astfel, faptul că suma percepută cu titlu de comision de procesare face parte din suma creditată nu se opune vreunei dispoziții legale interne și nu reprezintă o împrejurare care să susțină caracterul abuziv al clauzei, ci constituie, în fapt, o aplicare a prevederilor vizând instituția compensării legale.

În ceea ce privește pretinsa suportare a unui cost plătit anticipat pentru toată perioada de creditare, pentru împrejurări care nu pot fi anticipate, Curtea de apel a arătat că operațiunile de procesare sunt anterioare semnării contractului de credit ori plasate temporal imediat după semnarea contractului, și nu au legătură cu durata pentru care se acordă creditul. Acesta este și motivul pentru care comisionul este perceput o singură dată, iar nu prin plăți lunare.

În acest context, Curtea de apel a arătat că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care dispun în sensul că „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.” Această normă constituie o transpunere în dreptul intern a prevederilor art. 4 alin. (2) cuprinse în Directiva nr. 93/13/CEE, în conformitate cu care „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”. Așa fiind, conform normei interne, dar și celei comunitare, clauzele contractuale care definesc obiectul principal al contractului sau care satisfac cerințele de preț sunt excluse de la analiza caracterului abuziv numai în situația în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Curtea de apel, având în vedere aceste dispoziții legale, a găsit necesar a proceda la verificarea caracterului clar și inteligibil al clauzei criticate, neexcluzând-o în mod automat de la analiza caracterului pretins abuziv.

Raportat la conținutul clauzelor anterior citate, Curtea de apel a considerat că termenii folosiți sunt clari în sensul determinării obligației de plată a comisionului de procesare, fiind indicat atât cuantumul sumei datorate cu acest titlu, cât și procentul din valoarea creditului reprezentat de acest comision. De asemenea, s-a apreciat că este precizată scadența comisionului, astfel încât reclamanții au cunoscut chiar de la momentul semnării contractului obligația de a plăti o sumă clar determinată cu titlu de comision de procesare. S-a apreciat că această clauză nu este abuzivă deoarece acest comision este prevăzut într-un cuantum clar, reprezentând un procent calculat în funcție de valoarea creditului, care se plătește o singură dată. Altfel spus, consumatorul este înștiințat de la început și în mod neechivoc despre faptul că are obligația de a suporta costurile încheierii contractului de credit. De altfel, probele administrate în cauză, constând în interogatoriul reclamanților, au relevat că, în multe cazuri, reclamanții nu au manifestat minime diligențe în cercetarea cuprinsului contractului în momentul în care acesta le-a fost pus la dispoziție, ori chiar a cererii de credit pe care au semnat-o, declarând că nu își amintesc dacă pe cererea de credit era menționată valoarea comisionului de procesare perceput de bancă. Alți reclamanți au răspuns întrebării nr. 9 afirmativ, în sensul că în cererea de credit pe care au semnat-o valoarea comisionului era indicată.

Chiar dacă în convenția părților prestația băncii este definită minimal-procesare credit, aceasta rezultă din coroborarea denumirii comisionului cu momentul scadenței acestuia, respectiv data tragerii creditului. Astfel, orice consumator fără cunoștințe de specialitate putea înțelege că va suporta cheltuielile băncii generate cu resursele umane, materiale și de timp pentru verificarea documentației depuse, verificarea eligibilității clientului, verificarea imobilului a cărui achiziționare se urmărește și asupra căruia poartă ipoteca băncii, perfectarea contractului de credit, a contractului de ipotecă, îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, orice alte costuri necesare. Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcție de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii, atât timp cât aceasta a înțeles să aplice regula proporționalității. În plus, chiar dacă operațiunile îndeplinite sunt de ordin administrativ și, în principal, tipice, totuși importanța analizei fiecărui dosar de credit crește proporțional cu valoarea creditului.

Neindicarea în mod explicit a tuturor operațiunilor desfășurate de bancă, identificate ulterior prin expertiza întocmită în cauză, nu reprezintă un element esențial pentru reținerea automată a caracterului abuziv al clauzei, atât timp cât denumirea comisionului în sine, coroborată cu împrejurarea că acesta reprezintă costul unor prestații anterioare încheierii contractului, constituie o justificare rezonabilă a lipsei unei definiții contractuale a noțiunii. De aceea, s-a apreciat că în mod netemeinic a reținut prima instanță că există un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților prin stipularea în sarcina consumatorului a obligației de a suporta cu titlu de comision de procesare costurile aferente încheierii actului de creditare.

Referitor la motivele suplimentare oferite de către reclamanți și reiterate prin întâmpinarea formulată în cadrul dosarului de apel, respectiv incidența prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, Curtea de apel a arătat că acestea nu pot fi primite deoarece dispozițiile în discuție, potrivit cu care în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecilor și garanțiilor aferente se referă la cheltuielile externe creditului, ce se impun a fi plătite pentru servicii necesare precum taxe notariale, costuri legate de evaluare ori asigurare imobil, fără a include comisioanele creditului, componente ale costului contractual.

Cel de al cincilea punct al motivelor de apel a criticat soluția instanței de fond în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare.

A notat Curtea de apel că această soluție a fost adoptată de către prima instanță în ceea ce privește comisionul instituit prin contractele imobiliare, iar în ceea ce privește contractele de nevoi personale, numai în cadrul acelora care raportează valoarea comisionului, perceput lunar, la valoarea inițială a creditului.

Prioritar, Curtea de apel a găsit că analiza instanței în legătură cu creditele imobiliare este deficitară, prin prisma faptului că aceasta s-a limitat a valorifica exclusiv motivele suplimentare de nulitate, fără o minimă verificare a incidenței legii speciale. În aceste condiții, instanța de control judiciar a arătat că însăși premiza particulară invocată de către instanța de fond este eronată deoarece, chiar și în situația în care s-ar considera că dispozițiile Legii nr. 190/1999 sunt incidente în cauză, interpretarea art. 15 din cuprinsul acesteia este eronată. Astfel cum s-a arătat în considerentele precedente, comisioanele prevăzute în cazul contractelor ipotecare fac parte din costul total al contractului, împrejurarea consacrată la acest moment de dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999. Faptul că această definire de termeni și expresii (art. 2 lit. h)) a fost introdusă prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu este de natură a determina concluzia că anterior acestei intervenții legislative exista interdicția perceperii de comisioane de la împrumutat; explicarea unei noțiuni nu poate înlătura o interdicție pretins implicită (interpretarea art. 15), în condițiile în care conținutul art. 15 nu a fost modificat, ci a suferit doar o completare în favoarea consumatorului.

În aceste condiții, prin înlăturarea raționamentului instanței de fond raportat la prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe cu referire la clauzele din contractele de nevoi personale este câștigată cauzei și în ceea ce privește creditele imobiliare, astfel încât se poate concluziona că nu sunt abuzive clauzele privind comisionul de administrare, inserate în creditele ipotecare (în accepțiunea instanței de fond), în măsura în care acest comision se calculează la soldul creditului, iar nu la valoarea inițială a creditului.

Totodată, verificând legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond prin prisma argumentelor oferite de către apelanta pârâtă în cadrul motivelor de apel, în considerente care, în cea mai mare parte sunt comune tuturor clauzelor care reglementează comisionul de administrare, independent de tipul contractului ori de modul de stabilire a cuantumului acestuia, Curtea a arătat, sub un prim aspect, că se impune a se determina în ce măsură sunt aplicabile comisionului de administrare prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Acest text de lege preia în legislația internă dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. În cadrul acestui demers, instanța va avea în vedere cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din data de 26 februarie 2015 pronunțată în cauza C-143/13 Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva României, respectiv: că „domeniul de aplicare exact al noțiunilor „obiect [principal]” și „preț”, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii „costul total al creditului pentru consumatori”, în sensul art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48” (parag. 47); că, „întrucât art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă” (parag. 49); că „clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii obiectul [principal al] contractului” în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului” (paragraful 54); că „cea de-a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat” (parag. 55); că „clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor” (paragraful 56).

Reiese din prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care transpun pe plan intern dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, că, pentru a fi incidente, trebuie să fie vorba ori de o clauză asociată obiectului principal al contractului (în sensul de prestație esențială), ori de o clauză care să vizeze caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

În privința clauzelor care reglementează comisionul de administrare, deși acesta face parte din costul total al creditului, s-a apreciat că nu poate fi asimilat obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestația esențială a convenției de credit, ci de prestații cu caracter accesoriu. Prestația esențială și, consecutiv, obiectul principal al contractului de credit sunt reprezentate de suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului. Comisioanele, deși parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noțiunii de „obiect principal al contractului” și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, față de cele expres statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Drept pentru care, primul argument al apelantei nu poate fi primit.

În ceea ce privește pretinsa negociere a clauzei, Curtea de apel a făcut trimitere la considerente expuse anterior în cuprinsul prezentei decizii, în legătură cu negocierea clauzelor ce reglementează dobânda, concluzionând că o astfel de etapă premergătoare semnării contractului nu a fost probată. Mai mult decât atât, din cuprinsul răspunsurilor la interogatoriu a reieșit o încercare de negociere a clauzei din partea unor împrumutați, lipsită de răspuns, și chiar situații în care, în legătură cu această clauză, funcționari ai băncii au sugerat viitorilor împrumutători că acest comision va fi eliminat încă din primii ani ai raporturilor contractuale, cu condiția achitării ratelor la termen.

Tot astfel, încheierea actelor adiționale în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 în cazul unora dintre reclamanți este lipsită de relevanță atât timp cât hotărârea privește încasarea comisionului pe perioada raporturilor juridice guvernate de convenții, anterior adaptării lor.

Referitor la dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorilor, condiție căreia i se oferă soluții diferite în raport de modul de calcul al comisionului, în opinia Curții de apel și în concordanță cu instanța de fond, s-a apreciat că acesta rezultă din situația juridică mai puțin favorabilă în care s-au regăsit reclamanții prin inserarea acestei clauze, cu omisiunea precizării motivului de raportare a acestui comision, perceput lunar, la soldul inițial al creditului, deși acest sold este în permanentă descreștere.

Pentru toate aceste motive, Curtea de apel a constatat că, în parte, cererea de apel a pârâtei sub acest aspect este fondată, motiv pentru care a schimbat soluția primei instanțe în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și a nulității clauzelor ce reglementează perceperea comisionului de administrare în contractele încheiate cu scopul achiziționării de imobile.

Referitor la cel de al șaselea punct al motivelor de apel, Curtea de apel a constatat că acesta a criticat soluția prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor privitoare la încheierea contractelor de asigurare cu o societate de asigurări agreată de bancă. Argumentele apelantei pârâte au privit lipsa incidenței dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 190/1999, motiv pentru care Curtea de apel a înțeles să facă trimitere la partea introductivă a acestei motivări, precum și la modul în care instanța de apel a răspuns căii de atac formulate în cauză de către reclamanți în sensul constatării caracterului abuziv al clauzei în discuție din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Cel de al șaptelea punct al motivelor de apel a criticat soluția prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor care califică drept caz de culpă încălcarea de către împrumutat/codebitor a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza unui contract la care împrumutatul este parte, altul decât cel de referință. În opinia Curții de apel, soluția primei instanțe este legală s-a considerat a fi temeinică și se impune a fi menținută. Situația premiză avută în vedere de către bancă pentru includerea în convenția părților a acestei clauze este reprezentată de neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de împrumutat prin alte contracte. În opinia Curții de apel, caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din aceea că împrumutatul, în calitate de consumator, se regăsește în situația de a suporta consecințele negative ale comportamentului său neconform din alte convenții, deși în contractul în discuție își respectă întru-totul obligațiile asumate. În mod evident, banca nu suportă prejudicii ca efect al derulării contractului analizat, motiv pentru care, în situația dată, sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în considerarea dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește valoarea provizioanelor la care se face referire de către partea apelantă, Curtea de apel a notat că prevederile legale citate, Regulamentul BNR nr. 16/2012, sunt ulterioare încheierii convenției părților, anul 2008, astfel încât Curtea de apel nu poate da eficiență reperelor legale oferite.

Referitor la includerea clauzei în contract prin încheierea unor acte adiționale, Curtea de apel nu a putut concluziona că acest fapt exclude lipsa negocierii; astfel cum s-a arătat anterior, raportat la caracterul special al normei ce guvernează protecția consumatorului, sarcina probei incumbă pârâtei, iar în prezenta cauză nu s-a dovedit negocierea actelor adiționale care, de altfel, au conținut identic, dovadă a caracterului lor preformulat.

În cadrul celui de al optulea punct al motivelor de apel au fost aduse argumente care să susțină netemeinicia soluției pronunțate de către prima instanță în ceea ce privește obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în mod nejustificat de către consumatori, cu titlu de diferență de dobândă.

Referitor la argumentele aduse în susținerea acestui motiv, Curtea de apel a subliniat dreptul reclamanților de a redobândi prestația executată în baza unei clauze declarate nule, conform principiului restitutio in integrum. În consecință, operarea unei majorări de dobândă potrivit criteriilor invalidate de către instanță și încasarea de către instituția bancară a unor sume cu acest titlu încalcă dreptul consumatorilor, astfel încât diferența de dobândă este supusă restituirii. În opinia instanței de apel, raționamentul pe care apelanta l-a oferit era lacunar deoarece, chiar dacă majorarea de dobândă a fost determinată de creșterea costului de creditare, împrejurare probată de către pârâtă prin expertiza administrată în cauză, niciuna dintre convențiile de credit analizate în prezentul litigiu nu cuprinde clauze, acceptate de împrumutați, care să valorifice ca și criterii de variabilitate indicatori publici în strânsă legătură cu acest cost.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanții menționați în practicaua prezentei decizii, cât și pârâta au declarat recurs.

1. Prin recursul reclamanților s-a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) precum și că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a Deciziei civile nr. 1887/A din 19 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/3/2011, în sensul admiterii în totalitate a apelului declarat de reclamanți și al respingerii apelului declarat de către pârâtă, iar pe fond, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și completată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au învederat că prin decizia pronunțată în apel instanța a admis în parte ambele apeluri: cu privire la apelul băncii, instanța l-a admis în parte și a considerat că nu ar avea caracter abuziv: clauzele referitoare la comisionul de procesare și clauzele referitoare la comisionul de administrare (acestea din urmă în toate cazurile când sunt calculate la soldul creditului). În consecință, în cazurile în care sumele achitate cu acest titlu de către reclamanți fuseseră restituite de către intimata pârâtă (împreună cu dobânda legală aferentă) s-a dispus întoarcerea executării. Cu privire la apelul reclamanților acesta a fost admis în parte, instanța constatând că au caracter abuziv și clauzele referitoare la aplicarea dobânzii revizuibile pentru un an la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii, clauzele referitoare la dreptul băncii de a debita orice cont al împrumutatului, precum și cele referitoare la obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu un asigurător agreat de bancă precum și clauza care prevede drept caz de culpă încălcarea de către împrumutat/codebitor a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât contractul de referință) la care împrumutatul este parte sau dacă, indiferent de motiv și fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de contract este suspendat, reziliat sau modificat, iar respectiva încălcare, suspendare, reziliere sau modificare determină, în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte exigibilitatea, înainte de termen, a obligațiilor ce îi revin împrumutatului potrivit contractului respectiv - în cazul Contractului de credit X14./2 septembrie 2008 încheiat de L. pentru nevoi personale.

1. Cu privire la primul capăt de cerere prin care s-a solicitat:

(I) constatarea caracterului abuziv, cu consecința că nu produc efecte asupra recurenților, a clauzelor contractuale cuprinse în contractele de credit încheiate de reclamanți cu SC A. SA (indicate în Anexa 1 la cererea de chemare în judecată), referitoare la:

1.1 dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii:

a) prin impunerea, după o anumită perioadă de la încheierea contractului, a unei noi rate a dobânzii, la nivelul ratei dobânzii curente aplicate de către bancă în respectivul moment (clauzele menționate în coloana 1.1 a) din Anexa 1)

b) prin stabilirea unei rate a dobânzii, în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii (clauzele menționate în coloana 1.1b) din Anexa 1)

1.2 instituirea unui mecanism de modificare a ratei dobânzii ce presupune exercitarea unei opțiuni de către împrumutat (clauzele menționate în coloana 1.2 din Anexa 1)

1.3 dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii (clauzele menționate în coloana 1.3 din Anexa 1) și, ca o consecință a caracterului abuziv al clauzelor relative la dobândă,

(II) constatarea caracterului fix al ratei dobânzii prevăzută în contractele de credit încheiate de reclamanți cu SC A. SA, la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului de credit.

Acest capăt de cerere a fost admis în parte, în sensul că s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a:

- clauzei referitoare la rata dobânzii, în ceea ce privește criteriul de modificare a acesteia („în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii”) - prin sentința instanței de fond, menținută prin decizia pronunțată în apel, cât și a

- clauzei ce permite băncii să impună o nouă valoare a ratei dobânzii revizuibile pentru un an, la nivelul dobânzii afișate la sediile băncii (prin sentința pronunțată de către instanța de apel) în schimb, instanța de apel a apreciat că rata dobânzii stipulată în contractele de credit nu ar avea caracter fix, astfel cum se susține de către recurenți, ci caracter variabil, o altă soluție contravenind prevederilor exprese ale contractelor de credit (ce prevăd expres că dobânda este revizuibilă/variabilă) și constituind o intervenție nepermisă a instanței de judecată ce ar modifica acordul de voință al părților.

Recurenții apreciază că soluția pronunțată este, sub aspectul menționat, nelegală și netemeinică.

Aceștia susțin că menționatele contracte nu mai conțin niciun alt criteriu care să permită băncii ajustarea ratei dobânzii în afara celor cu privire la care instanța de apel a constatat caracterul abuziv și a aplicat sancțiunea nulității. În opinia recurenților, rezultă că, deși contractele de credit avute în vedere, conțin mențiunea „revizuibilă”/„variabilă” cu privire la rata dobânzii, în realitate aceste contracte nu mai conțin niciun criteriu de variabilitate în condițiile în care toate aceste criterii pe care le conțineau au fost anulate de către instanțele de fond și de apel și în aceste condiții, art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede o soluție cu caracter sancționator pentru profesionistul care a inserat în contractul încheiat cu consumatorul o clauză abuzivă: „clauzele abuzive cuprinse în contract (..) nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare”.

În opinia reclamanților, în raport cu textul legal citat, soluția legală ce se impunea, era aceea de a înlătura clauzele abuzive și de a dispune continuarea executării contractelor de credit fără aceste clauze, deci în condițiile unei dobânzi fixe pentru că art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede continuarea executării contractului de credit fără clauza al cărei caracter abuziv a fost stabilit, deci în cazul de față orice criteriu de variabilitate stipulat contractual.

În raport cu cele arătate, reclamanții apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel încalcă prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, intrând așadar sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanții învederează, în al doilea rând, astfel cum a reținut instanța de apel „instanța de judecată nu poate nici modifica conținutul contractului în funcție de propriile interese ale părților întrucât principiul libertății contractuale (autonomiei de voință) se opune unei asemenea intervenții, conform principiului nemo potest cogi ad factum, având doar posibilitatea de a constata caracterul abuziv al unei clauze”. Rezultă, așadar, că în opinia instanței de apel, instanța nu este îndreptățită să stabilească un criteriu de variabilitate a ratei dobânzii.

Or, în condițiile în care, contractele de credit conțin anumite criterii de variabilitate, instanța de apel a apreciat că aceste criterii au caracter abuziv, instanța de apel a apreciat că nu îi este permis să se substituie voinței părților stabilind ea însăși un criteriu de variabilitate, singura concluzie a reclamanților este că aceste contracte de credit nu conțin niciun criteriu care să permită băncii să modifice unilateral rata dobânzii, ceea ce nu poate însemna altceva decât că rata dobânzii este fixă în aceste contracte de credit.

Cum concluzia instanței de apel este una contrară, respectiv că rata dobânzii este variabilă, reclamanții apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel intră nu numai sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum s-a reținut mai sus, ci și sub incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale menționate mai jos (2.1 - 2.10) din contractele de credit încheiate de reclamanți cu SC A. SA, indicate în Anexa 1 la cererea de chemare în judecată, cu consecința, lipsirii lor de efecte asupra recurenților, a următoarelor clauze contractuale:

2.1 clauzele referitoare la comisionul de procesare (clauzele menționate în coloana 2.1 din Anexa 1),

2.2 clauzele referitoare la comisionul de administrare (clauzele menționate în coloana 2.2 din Anexa 1),

2.3 clauze referitoare la rambursarea creditului în avans parțial/integral, care instituie un comision de plată anticipată și un cuantum minim al sumei rambursate (clauzele menționate în coloana 2.3 din Anexa 1),

2.4 clauzele referitoare la dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului (clauzele menționate în coloana 2.4 din Anexa 1),

2.5 clauzele referitoare la obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de SC A. SA (clauzele menționate în coloana 2.5 din Anexa 1),

2.6 clauzele referitoare la obligația împrumutaților de a prelungi, pe întreaga perioadă de creditare, contractele de închiriere ale căror venituri au fost luate în considerare pentru stabilirea bonității financiare (clauzele menționate în coloana 2.6 din Anexa 1),

2.7 clauzele referitoare la obligația împrumutaților de a aduce garanții suplimentare, dacă valoarea garanțiilor inițiale scade, nemaiacoperind soldul creditului, dobânzile și comisioanele aplicate potrivit contractului (clauzele menționate în coloana 2.7 din Anexa 1),

2.8 clauzele referitoare la dreptul băncii de a declara scadența anticipată pentru încălcarea oricărei obligații contractuale (clauzele menționate în coloana 2.8 din Anexa 1),

2.9 clauzele care califică drept caz de culpă în contractul de credit încălcarea oricărei obligații derivând din orice alt contract încheiat de împrumutat/codebitor sau, după caz, suspendarea, rezilierea sau modificarea acestui din urmă contract ce determină exigibilitatea înainte de termen a obligațiilor ce îi revin împrumutatului (clauzele menționate în coloana 2.9 din Anexa 1),

2.10 clauzele care prevăd completarea contractelor de credit ce fac obiectul prezentei acțiuni cu „Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare” (clauzele menționate în coloana 2.10 din Anexa 1),

2.11 Reluând în bună măsură argumentele din fața instanțelor de fond și de apel, reclamanții au susținut, punctual, caracterul abuziv al acestor clauze în raport de dispozițiile Legii nr. 193/2000.

3. Cu privire la cel de-al cincilea capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității prevederilor din actele adiționale emise de A. SA cu privire la recurenți, în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la rata dobânzii, prin care se instituie o rată a dobânzii variabilă (atât rata dobânzii curente, cât și rata dobânzii penalizatoare - dobândă majorată). Cererea formulată de recurenți a fost respinsă de către instanța de apel întrucât rata dobânzii a fost apreciată ca având un caracter variabil, ceea ce a determinat ca instituirea unei formule de calcul prin actul adițional emis pentru aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 să nu încalce prevederile art. 95 din acest act normativ. În măsura în care instanța de recurs va recalifica drept fixă rata dobânzii în cazul acestor contracte, atunci și soluția instanței de apel cu privire la acest capăt de cerere va apărea ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

4. Cu privire la cel de-al nouălea capăt de cerere privind obligarea intimatelor la repararea prejudiciului moral suferit de recurenți, instanța de apel a respins acest capăt de cerere pentru că recurenții nu au fi arătat modul concret în care prejudiciile invocate s-ar fi produs și s-ar fi manifestat asupra lor. Reclamanții au susținut că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apelul declarat, au demonstrat întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale în conformitate cu prevederile art. 998 - 999 din vechiul C. civ.

5. Cu privire la cheltuielile de judecată, recurenții au solicitat ca, în eventualitatea admiterii recursului, intimata să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurenți, astfel cum au fost dovedite în dosarul instanței de fond. S-a arătat că prima instanță a dispus compensarea cheltuielilor de judecată ca urmare a admiterii numai în parte a cererii de chemare în judecată.

6. Cu privire la întoarcerea executării dispusă de către instanța de apel, recurenții au solicitat ca, în eventualitatea admiterii recursului și, în consecință, al constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare și de administrare, să se modifice în parte decizia recurată în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de întoarcere a executării formulată de către intimata-pârâtă.

La 18 august 2016 reclamantul YYY. a depus motive suplimentare de recurs invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ., deși cauza este sub incidența vechiului C. proc. civ. Recurentul a susținut că este nemulțumit de modalitatea în care instanța a analizat clauza privitoare la comisionul de administrare.

Înalta Curte de Casație și Justiție va răspunde și acestor critici în cele ce urmează și va considera că recurentul nu aduce în discuție motive noi de recurs, ci dezvoltă cu argumente suplimentare motive deja circumscrise dispozițiilor vechiului C. proc. civ. și menționate anterior.

2. Prin recursul pârâtei s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate, în condițiile art. 312 alin. (3) teza a l-a C. proc. civ., în sensul respingerii apelurilor formulate de reclamanți și al admiterii apelului formulat de SC A. SA cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată care formează obiectul acestui dosar și cu obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată.

Pârâta a susținut că sunt vizate de cererea de recurs: 1. clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda curentă în cazul survenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară; 2. clauza care stabilește necesitatea încheierii de contracte de asigurare cu un asigurător agreat de către bancă; 3. clauza privind dreptul băncii de a debita automat conturile împrumutatului în caz de neîndeplinire conformă și la timp a obligației acestora din urmă de rambursare a ratelor împrumutului; 4. dispoziția care califică drept caz de culpă ipoteza neîndeplinirii obligațiilor asumate de împrumutații reclamanți și prin alte convenții încheiate cu banca; 5. clauza privitoare la comisionul de administrare, doar în cazul contractelor încheiate în scopul achiziționării de imobile și numai în cazul în care contractul prevede că acesta se calculează la valoarea inițială a creditului.

Pârâta a susținut că soluția privind clauzele referitoare la dobândă a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru că instanța de apel a făcut o incorectă aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000 și a reținut caracterul abuziv al clauzei fără a verifica existența unui dezechilibru semnificativ produs în detrimentul consumatorului.

Clauza prevede faptul că împrumutul a fost acordat pe o dobândă variabilă (fixă în primul an) și reglementează un mecanism care să asigure ajustarea valorii dobânzii în funcție de evoluția costului creditării.

Instanța de apel a considerat că dispozițiile contractuale în discuție nu ar prevedea criterii clare în funcție de care va opera modificarea ratei dobânzii. Astfel, a fost reținută existența caracterului abuziv exclusiv ca urmare a modului neclar în care au fost redactate clauzele în discuție, nefiind verificat ca atare ansamblul condițiilor cumulative care se desprind din dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000. În concret, deși există material probator care să poată fi valorificat în acest sens, instanța nu a stabilit dacă există sau nu un dezechilibru semnificativ produs în detrimentul consumatorilor. Pârâta a subliniat că instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzelor privitoare la dobândă exclusiv din perspectiva modalității de redactare a acestora (caracterului neclar), făcând astfel o greșită și incompletă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

S-a susținut că și soluția asupra clauzelor privitoare la obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de bancă a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Clauza de la art. 5.5. din contracte stabilește în sarcina împrumutatului două obligații perfect rezonabile și în deplină concordanță cu interesul legitim al băncii de a veghea asupra conservării bunului adus în garanție: obligația de a asigura bunul adus ca garanție; obligația de a încheia contractul de asigurare la o societate de asigurări agreată de Bancă.

În opinia pârâtei, instanța de apel a apreciat aceste prevederi ca fiind abuzive pentru motivul că ar afecta principiul autonomiei de voință a consumatorului, obligându-l pe acesta să încheie asigurarea la o societate impusă de bancă și ar afecta financiar pe consumator, acesta neputându-și satisface interesele sub aspectul costurilor asigurării. Așadar, pârâta consideră că instanța a omis să verifice existența dezechilibrului semnificativ și buna-credință cu care a acționat profesionistul, pronunțându-se prin raportare la un mod ipotetic în care ar putea fi utilizată de către profesionist, iar nu prin raportare la conținutul ei sau la modul în care a fost aplicată in concreto.

În opinia pârâtei, clauza privitoare la încheierea asigurării cu o societate de asigurări agreată de către bancă nu este de natură a produce un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor. Din chiar conținutul clauzei rezultă că asigurarea încheiată de împrumutat este cesionată în favoarea băncii, lucru permis de lege și firesc, de altfel, având în vedere faptul că asigurarea este încheiată în vederea asigurării bunului adus ca garanție în favoarea băncii.

În privința soluției și a considerentelor reținute cu privire la clauza care prevede dreptul băncii de a debita conturile împrumutaților în caz de neplata ratelor la scadență, în opinia pârâtei, sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Prevederile disputate reglementează situația de culpă contractuală a împrumutaților, anume cazul în care aceștia nu își îndeplinesc în mod conform și la scadență obligația esențială de plată a ratelor. Practic, s-a agreat o modalitate de compensare convențională între părți (f. 13 din hotărârea recurată), menită să preîntâmpine necesitatea activării unor remedii pentru neexecutare mai energice și mai oneroase pentru consumatori, în beneficiul acestora din urmă.

În opinia pârâtei, clauza nu instituie nici posibilitatea valorificării de către bancă a dreptului său de a obține rambursarea creditului într-un mod nefiresc, prin executarea unor sume cu destinație specială a consumatorilor, după cum nu îngreunează patrimonial în vreun fel prestația împrumutaților, nefiind stabilită în acest mod vreo obligație pecuniară suplimentară în sarcina lor, conturile reclamanților împrumutați se debitează exact cu suma datorată în temeiul contractului de credit, iar eventualele urmări patrimoniale (precum pierderea dobânzilor la depozit) nu reprezintă sume încasate de bancă.

Pârâta este nemulțumită că instanța de apel nu se raportează la dispozițiile legale circumscrise cadrului procesual stabilit de reclamanții intimați (prevederile Legii nr. 193/2000), ci efectuează o „analogie” cu materia executării silite, pronunțându-se cu privire la o situație pur ipotetică, din perspectiva respectării sau nu a prevederilor procesual civile care stabilesc bunurile urmăribile silit.

Pârâta a susținut că motivele pe care se sprijină soluția dispusă sunt străine de natura pricinii, iar soluția a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității (art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.).

Nici prevederea contractuală în concret examinată și nici convenția, în integralitatea sa, nu cuprind posibilitatea urmăririi unor sume cu destinație specială/care ar fi oprite de la executare, potrivit legii. În opinia pârâtei, aprecierile și „analogiile” Curții de Apel București cu ipotezele executării unor sume bănești alocate pensiei de întreținere sau reprezentând drepturi salariale nu au corespondent în actele juridice deduse judecății și nici în modalitatea în care s-au derulat efectiv raporturile dintre părți. Rațiunea și mecanismul clauzei disputate nu vizează finalitatea lipsirii împrumutaților de disponibilitățile bănești indispensabile unor scopuri speciale, ci aceea de a asigura îndeplinirea conformă, normală, a obligației de restituire secvențială a creditului acordat reclamanților intimați, chiar în interesul acestora (pentru a evita acumularea de penalități, declararea scadenței anticipate sau chiar executarea silită).

Pârâta a susținut prin motivele de recurs că instanța de apel nu își fundamentează soluția pe analiza îndeplinirii in concreto a condițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ci stabilește validitatea clauzei atacate raportându-se indirect, dar exclusiv, la dispozițiile Codului de procedură civilă în materie de executare silită, secțiunea privitoare la bunurile urmăribile silit (art. 406 și urm. C. proc. civ.).

Pârâta apreciază că o asemenea abordare procedurală nesocotește atât disponibilitatea procesuală, cât și îndatorirea de a soluționa cauza în condiții de legalitate și consideră că singura „măsură” pentru stabilirea caracterului abuziv sau nu a clauzelor deduse judecății este întrunirea celor 3 condiții sine qua non prevăzute în acest sens de dispozițiile legii speciale, chestiune în genere neverificată de instanța de apel.

Pârâta a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât instanța reține, într-un mod vădit contradictoriu și de neînțeles în cazul neplății ratelor la scadență, care este de altfel și prestația esențială asumată de împrumutați, „profesionistul nu se regăsește, în mod necesar, în situația de a suferi un prejudiciu” (p. 30 din decizia atacată).

Exact același argument care a stat la baza reținerii inexistenței caracterului abuziv al unui remediu pentru neexecutare mult mai energic și cu impact sensibil mai important pentru consumator (declararea scadenței anticipate), chiar și în cazul în care această măsură s-ar dispune în cazul neîndeplinirii unor obligații de o însemnătate relativ scăzută, să constituie considerentul pentru care a fost lipsită de efecte clauza care permitea un tratament mai puțin rigid/devastator (debitarea contului creditor al împrumutatului) și care se aplica numai pentru situația neîndeplinirii obligației esențiale a reclamanților împrumutați (restituirea creditului și plata costului acestuia).

Or, mijlocul de apărare respins nu poate coexista cu cel admis, cu atât mai mult cu cât elementele contextuale avute în vedere pentru analiza celor două categorii de clauze se întrepătrund și sunt similare până la identitate.

Instanța reține că simplul drept de a percepe dobândi penalizatoare în caz de întârziere în executarea obligațiilor de plată a ratelor ar exclude orice probabilitate de prejudiciere a băncii printr-o asemenea conduită a împrumutaților și nu ar justifica posibilitatea debitării conturilor împrumutaților; aceasta deși împrejurarea respectivă nu a avut vreo relevanță în privința aprecierii asupra clauzei care stipulează dreptul de declarare a scadenței anticipate.

În opinia pârâtei, este evident că raționamentul fluctuant și inconsecvent al instanței de apel viciază hotărârea recurată, soluția dispusă cu privire la clauza în discuție fiind prin urmare lovită de nelegalitate.

S-a mai susținut de către pârâtă că soluția dispusă asupra clauzelor analizate este consecința greșitei aplicări a normelor de drept material (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

S-a învederat aplicarea implicită a unor dispoziții care nu au legătură cu obiectul și natura cauzei. S-a susținut că instanța s-a pronunțat prin raportare la un cadru normativ care nu are incidență în cauză - anume limitările prevăzute de Codul de procedură civilă cu privire la bunurile urmăribile silit, de vreme ce aceasta a fost învestită exclusiv cu verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. În opinia pârâtei, raționamentul Curții de Apel are ca premisă un scenariu totalmente teoretic, fără corespondent cu împrejurările pricinii, căruia aceasta îi proiectează valență procedurală, denaturând ansamblul elementelor de fapt și de drept.

Pârâta a mai subliniat și neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privitor la:

a. Inexistența niciunui ipotetic dezechilibru generat prin inserarea și/sau aplicarea acestei clauze, dat fiind că:

- nu a fost în genere afectată în vreun fel prestația reclamanților intimați, nefiind stabilite obligații suplimentare în sarcina acestora și nici augmentată întinderea/onerozitatea celor inerente contractului, astfel cum judicios a reținut prima instanță;

- caracterul deplin justificat, rezonabil și proporțional al acestui mecanism pentru neexecutare, care trebuia reținut a fortiori față de considerentele pe care se întemeiază soluția instanței de apel cu privire la clauza care prevede dreptul de declarare a scadenței anticipate.

Respectarea exigentelor bunei - credințe, în considerarea faptului că este permisă de lege, astfel cum a stabilit prima instanță, întinderea prestației consumatorilor nu a fost afectată într-un vreun mod împovărător, fiind cert că pârâta a acționat corect și echitabil deopotrivă la prevederea ei în contract și în aplicarea acesteia.

Pârâta a pledat pentru nelegalitatea sentinței apelate în ceea ce privește Clauzele care califică drept caz de culpă încălcarea de către împrumutat/codebitor a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza unui contract (altul decât cel de referință) la care împrumutatul este parte.

Potrivit prevederilor din Contractele de credit încheiate numai cu intimații - reclamanți L., EE. și FFF., „încălcarea de către împrumutat/Codebitor a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât prezentul contract) la care împrumutatul este parte sau dacă, indiferent de motiv și fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de contract este suspendat, reziliat sau modificat, iar respectiva încălcare, suspendare, reziliere sau modificare determină, în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte, exigibilitatea, înainte de termen, a obligațiilor ce îi revin împrumutatului potrivit contractului respectiv”.

Pârâta consideră că trebuiau avute în vedere dispozițiile art. 16 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 16/2012, pentru că se impunea să se constate că, începând cu data intrării în vigoare a Regulamentului BNR nr. 16/2012, obligația constituirii provizioanelor a dobândit consacrare legală, iar pârâta trebuia să o respecte ex nunc; pentru perioada care a precedat acestui moment, normele în discuție au confirmat necesitatea respectării acestor exigențe prudențiale bancare și au „validat” retroactiv prevederea unor clauze care să permită realizarea acestui scop în contractele încheiate de instituțiile bancare. Concluzia rezultă în aceeași măsură în care, potrivit considerentelor instanței, prevederile O.U.G. nr. 50/2010 pot fi avute în vedere la analizarea legalității clauzelor unui contract încheiat înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ. În concluzie, pârâta a susținut că, prin omisiunea de a aplica dispozițiile normative invocate în susținerea motivului de apel (prevederile Regulamentului BNR nr. 16/2012), instanța a dat o soluție în privința căreia este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea acțiunii reclamanților.

Pârâta a depus la 2 februarie 2017 întâmpinare solicitând respingerea recursului reclamanților ca efect al admiterii excepției nulității, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamanților ca nefondat, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata pârâtă a răspuns punctual criticilor formulate de reclamanți și întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție va primi și va încorpora în prezentele considerente multe dintre argumentele acesteia, nu le va mai repeta în această secțiune, reținând doar concluziile acesteia, anume: fie de anulare a recursului reclamanților, fie de respingere a acestuia ca nefondat, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurenții-reclamanți și găsind că acestea sunt neîntemeiate, nu le va primi, urmând a respinge recursul acestora pentru considerentele ce se vor expune în cele ce succed, primind în același timp susținerile intimatei-pârâte formulate prin întâmpinare. Cât privește recursul pârâtei, acesta va fi admis pentru considerentele care urmează.

Înalta Curte de Casație și Justiție va răspunde tuturor recursurilor printr-un considerent comun deoarece analiza deciziei atacate se va face din perspectiva criticilor aduse de toate părțile din proces.

Cu titlu prealabil, privitor la recursul reclamanților reprezentați de SCA GGGG., reprezentată prin partener coordonator avocat FFFF., referitor la excepția nulității acestuia, invocată de intimata-pârâtă SC A. SA Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază caracterul nefondat al acesteia.

Contrar celor susținute de către pârâtă, recursul reclamanților vizează motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, astfel cum sunt acestea identificate în motivarea scrisă a recursului prin care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție. Este vorba despre art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ. (respectiv interpretarea și aplicarea greșită a legii), iar uneori temeiul de drept îl reprezintă art. 304 pct. 7. din vechiul C. proc. civ. (existența unor motive contradictorii). Dezvoltarea criticilor aduse soluției instanței de apel este construită din perspectiva temeiurilor de drept invocate, cu privire la prevederile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., s-a arătat că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, adică a art. 6 și 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv a prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999. Argumentația adusă de reclamanți este necesară pentru a arăta incidența art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ. și nu poate fi considerată ca o critică a netemeiniciei hotărârii recurate.

Cu privire prevederile art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., reclamanții au arătat că din soluția pronunțată de către instanța de apel se pot desprinde argumente reciproc incompatibile (altfel spus, motive contradictorii). Argumentația este impusă de art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., nereprezentând per se o critică de netemeinicie.

Cât privește criticile pe fondul ambelor recursuri, Înalta Curte de Casație și Justiție va face un examen al dispozițiilor legale aplicabile speței, în raport de care va rezulta caracterul nefondat al nemulțumirilor reclamanților și caracterul fondat al susținerilor din recursul pârâtei.

Înalta Curte de Casație și Justiție ține să sublinieze că cererea reclamanților valorifică drept temei de drept dispozițiile unei legi speciale, respectiv Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Reclamanții au înțeles ca în motivarea cererii introductive să se prevaleze, suplimentar condițiilor instituite de legea specială, și de alte motive care atrag nulitatea clauzelor contestate, consacrate de alte texte legale, printre care și dispoziții ale Legii nr. 190/1999. În raport de aceste împrejurări, Înalta Curte are în vedere că analiza condițiilor care determină caracterul abuziv al unei clauze trebuie să valorifice, cu prioritate, normele speciale, respectiv Legea nr. 193/2000, iar cercetarea celorlalte motive invocate cu caracter suplimentar să se încadreze în ansamblul și raționamentul stabilit de legea specială și în corelație cu dispozițiile acesteia. Astfel, în măsura în care nu se va putea reține caracterul abuziv al clauzelor deduse judecății din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000, Înalta Curte nu va mai proceda la o examinare a acestora și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 190/1999.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 fac din acest articol o normă de drept material imperativă, care, prin excepție de la regula liceității și valabilității clauzelor contractuale la care părțile au consimțit în virtutea libertății lor de voință, stabilește condițiile ce trebuie îndeplinite de o clauză anume pentru a fi considerată abuzivă.

Nu avem, deci, o prezumție, și cu atât mai puțin una juris et de jure, în baza căreia clauzele sunt considerate abuzive. Dimpotrivă, operează o prezumție de sens contrar și relativă, a valabilității clauzelor contractuale, chiar și în cazul celor incluse în contracte de adeziune.

Sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este acela că, doar dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiții cerute de lege, prezumția relativă a valabilității clauzei este răsturnată și clauza este catalogată, în temeiul acestei legi speciale, ca fiind abuzivă.

Efortul de analiză este, prin urmare, unul de sens contrar, poziției exprimate de reclamanții-recurenți, bătălia juridică netrebuind să fie dată pornind de la premisa că respectivele clauze sunt deja abuzive, pentru ca intimata să dovedească contrariul.

Sarcina de a demonstra, în sensul calificării respectivelor clauze contractuale, ca fiind abuzive, este a reclamanților-recurenți, intimata având beneficiul contestării oricăreia sau tuturor condițiilor cerute de lege, fiind știut că fie și neîndeplinirea uneia dintre condiții, interzice răsturnarea prezumției legale a valabilității și liceității clauzelor analizate.

Prezumția așa zis „absolută”, în baza căreia oricare clauză contractuală care se aseamănă sau se confundă cu exemplele date în Anexa 1 la Legea nr. 193/2000 este abuzivă, este juridic, eronată. Argumentele care dovedesc greșeala juridică a reclamanților țin de normele de drept comunitar, așa cum au fost ele interpretate obligatoriu de CJUE în jurisprudența sa constantă.

A doua premisă construită pro causa de apărătorii reclamanților este aceea a aplicării definiției contractelor ca fiind „acord de voințe” în cazul contractelor de adeziune. Încercarea recurenților de a face inoperant principiul fundamental al obligativității clauzelor contractuale „pacta sunt servanda” (art. 969 din vechiul C. civ.), care se impune și în cazul contractelor încheiate de profesioniști cu consumatori, nu poate fi primită.

Specificul relației profesionist - consumator ține doar de perioada precontractuală, în care se înaintează oferte, contraoferte și se formează consimțământul viitoarelor părți la contract, pentru ca odată încheiat, acesta să fie o lege a părților la fel de eficientă și de obligatorie pentru părțile semnatare. Doar pentru că unul dintre cocontractanți este consumator, aceasta nu înseamnă că el nu intră într-un raport juridic al cărui conținut să nu fie obligatoriu cu numărul și întinderea obligațiilor asumate reciproc. Consumatorul, este protejat de norma comunitară și de legea națională, dar nu într-atât încât să aleagă ce anume respectă din contract, și ce nu.

Cererea de chemare în judecată depusă la Tribunalul București, apelul formulat și soluționat de Curtea de Apel București și recursul ce face obiectul judecății Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt doar încercări ale reclamanților de a-și retracta parțial cuvântul dat la încheierea negotium-ului, invocând cauze ulterioare semnării contractului, și distorsionând cu rea-credință ceea ce înțeleseseră și acceptaseră ca fiind clar și inteligibil exprimat și, mai ales, ca fiind echilibrat.

Instanța nu poate interveni în echilibrul contractual stabilit de părți, așa cum reiese din jurisprudența constantă a CJUE, imperium-ul judecătorului fiind doar acela de a „scoate” din contract, ceea ce este găsit ca fiind abuziv, sau de a „desființa” întregul contract, dacă în lipsa clauzelor afectate, înțelegerea părților nu mai poate continua.

Judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, pentru că, dacă ar face-o, s-ar substitui voințelor părților, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră și garantează proprietatea privată (art. 44 alin. (1) din Constituția României revizuită), economia de piață și libera inițiativă (art. 135 alin. (1) din Constituția României revizuită) și libertatea comerțului și crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție (art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituția României revizuită).

Cele trei „modalități prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist și un consumator pot fi invalidate” ar fi, în opinia reclamanților:

- clauzele sunt interzise în mod expres de lege,

- clauzele sunt prezumate în mod absolut a fi abuzive și

- clauzele îndeplinesc condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Condițiile consacrate de Legea nr. 193/2000 pentru a li se da unor clauze calificarea de „abuzive” sunt:

- să nu reglementeze componente ale prețului creditului, să nu facă parte din obiectul principal al contractului - să nu se asocieze „nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil” - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000;

- să nu fi fost negociate direct cu consumatorul;

- să fi fost introduse în contract, contrar cerințelor bunei-credințe;

- să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Aceste condiții de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 au caracter cumulativ. Îndeplinirea doar a uneia sau a unora dintre condiții, interzice calificarea clauzelor analizate, ca fiind abuzive. Se poate, deci, ca o clauză contractuală exprimată clar și inteligibil să consacre o componentă a prețului creditului și să nici nu poată fi supusă întrunirii celorlalte condiții, la fel cum se poate ca ea să nu fi fost negociată, dar fără ca la introducerea ei în contract să se fi încălcat vreo cerință a bunei - credințe, și fără ca ea să producă un dezechilibru semnificativ.

Și principiul securității juridice vine să impună caracterul cumulativ al celor 4 condiții legale, pentru că, altfel, ar fi mult prea laxă modificarea contractelor încheiate, a numărului și a întinderii obligațiilor asumate de părți.

Securitatea juridică a raporturilor juridice civile ar fi doar un concept fără eficacitate dacă, prin întrunirea fie și a uneia dintre cele 4 condiții legale, contractul părților ar suferi modificări, în sensul și de intensitatea dorite doar de către una dintre părți, cu ocolirea principiului mutuus dissensus, mutuus conssensus.

Or reclamanții-recurenți pun problema ca și cum ar fi de ajuns ca o singură condiție să fie întrunită, pentru ca să fie pusă „eticheta” de „abuzivă”. Aici este eroarea fundamentală și distorsiunea normelor aplicabile în speță, comună tuturor liniilor argumentative prezentate de reclamanții-recurenți.

Clauzele atacate de către reclamanți nu sunt interzise de nicio lege.

Reclamarea situației de fapt făcută de recurenți la aproximativ 4/5 ani de la încheierea contractelor, anume că ei nu au înțeles modul în care se stabilește întinderea obligației lor de plată pe componenta dobânzii variabile, nu poate fi acceptată. Elemente esențiale ale contractului au fost înțelese și acceptate ca fiind corecte, complete și transparente la semnarea împrumutului, iar în condițiile în care banca nu a schimbat politica sa de stabilire a dobânzii contractuale, nu poate fi acceptat că au devenit dintr-o dată incorecte, incomplete și opace.

Reglementarea contractuală a unei dobânzi variabile nu este, per se, un mecanism interzis de vreo normă legală sau de vreun regulament al BNR. Art. 948 pct. 3 coroborat cu art. 964 din vechiul C. civ. nu sunt temeiuri care să interzică acest mod de determinare a dobânzii variabile într-un contract de credit. Prin simpla referire la aceste articole, se acceptă de către împrumutați că dobânda este o componentă esențială a prețului creditului, punându-se problema aplicării primei condiții de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De aceea poate nici nu ar mai trebui verificate celelalte condiții, rațiunea legii fiind următoarea: tot ceea ce exprimă costul, prețul creditului este atât de important la formarea consimțământului de a intra într-un astfel de raport juridic, încât se prezumă absolut că împrumutatul, chiar consumator fiind, va fi foarte atent la ce anume semnează, la ce anume își asumă să plătească. Astfel, pentru că dobânda contractuală era determinabilă, dispozițiile art. 948 pct. 3 și art. 964 din vechiul C. civ. sunt respectate de mecanismul contractual supus analizei în prezenta speță.

Acest mecanism de determinare a dobânzii variabile nu încalcă nici art. 1010 din Vechiul C. civ., modificarea dobânzii nefiind o obligație pur potestativă, și nicidecum din partea celui care se obligă.

Cât privește dezechilibrul, el nu poate fi reținut în speță. Clauze disputate nu consacră obligații pur potestative din partea celui care se obligă să ramburseze creditul cu toate fructele sale și cu toate spezele aferente serviciilor prestate de bancă.

Obligația esențială, definitorie pentru contractul de credit bancar este, pentru împrumutat, aceea de a rambursa tot ceea ce datorează către împrumutător. În acest „tot” intră sumele ce trebuie plătite cu titlu de dobândă și cu titlu de comisioane. Dacă banca a modificat nivelul dobânzii variabile, ea a făcut-o pentru a adapta contractul cu executare succesivă (adică obligația de plată cu executare pro rata temporis), la noile realități economice obiective ce vin dinspre piața bancară, spre contractul individual.

Modificarea a intervenit asupra întinderii obligației de plată ce incumbă împrumutatului, și nu asupra unei obligații care să fi incumbat împrumutătorului. Astfel, obligația nu este afectată de o condiție pur potestativă, ci de o condiție potestativă simplă (modificarea cuantumului dobânzii depinzând, atât de voința unei părți la contract, cât și de un element exterior acesteia).

Factorul declanșator al analizelor băncii la anumite intervale de timp, este cu totul exterior voinței băncii. Reducând la absurd, dacă această obligație ar fi considerată ca fiind pur potestativă, ea tot nu ar fi prohibită de lege, pentru că ar fi o obligație de „a da” afectată de o condiție pur potestativă din partea creditorului, și nu din partea celui care se obligă. „Plătesc dacă vreau”, nu este același lucru, în drept, cu „plătește, cât îți zic eu”. Sau cauzală - dacă se dă prioritate și se reține că modificările aduse costurilor de creditare inerente activării pe piața financiar - bancară nu sunt nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului (fostul art. 1005 din C. civ.) sau mixtă - dacă se dă prioritate și se reține că modificările aduse costurilor de creditare inerente pe piața financiar - bancară depind atât de voința uneia din părți, de voința băncii, cât și de voința altei persoane (respectiv, de voința creditorilor băncii, care îi acordă împrumuturi).

În niciuna dintre variante, nu se întrunesc cerințele necesare reținerii unei condiții pur potestative din partea celui care se obligă. Dacă în baza Vechiului C. civ., în doctrină se spunea că o asemenea obligație este lovită de nulitate, în temeiul Noului C. civ. (art. 1403) se reține că „nu produce niciun efect.”

În concluzie, potrivit oricăruia dintre raționamente, obligația de plată a dobânzii variabile către bancă, este o obligație ce incumbă împrumutatului, și nu băncii înseși, iar modificările cuantumului dobânzii variabile, țin cel puțin de un mix de factori externi (constând în evoluțiile obiective ale pieței, sau de voința unor terțe persoane).

Norma juridică este distorsionată de către reclamanți, realitatea raportului juridic dedus judecății fiind cu totul alta. Se identifică o obligație care ar incumba doar băncii de a calcula cuantumul dobânzii, uitându-se că: modificările aduse dobânzii variabile sunt făcute în funcție de evoluția indicilor bancari obiectivi și de alți factori economici ce țin de piață (costurile cu lichiditatea și cu rezerva minimă obligatorie fiind doar unele dintre elementele avute în vedere) - deci, forțat de împrejurările exterioare voinței băncii.

În consecință, dispozițiile legale nu numai că nu interzic mecanismul de stabilire a dobânzii contractuale din contractul în cauză, ci chiar îl permit. Prevederile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 sunt în afara oricărei dispute.

Clauzele atacate nu sunt prezumate în mod absolut ca fiind abuzive.

Așa cum s-a arătat mai sus, nu există și nu operează o prezumție absolută în sensul caracterului abuziv al unor clauze de tipul celor din prezenta cauză.

Până în prezent, CJUE, interpretând articolele Directivei 93/13/CEE, a clarificat următoarele aspecte:

- criteriile juridice în baza cărora o clauză contractuală trebuie să fie analizată pentru a ști dacă este abuzivă sau nu, consacrate la art. 3 alin. (1) și (2) (Hotărârea din 7 mai 2002, Comisia/Suedia, C-478/99, punctele 11 și 17, Hotărârea din 1 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C-237/02 punctele 18, 19 și 21.)

- importantă pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă a elementelor de context ce țin de natura bunurilor sau a serviciilor, a tuturor circumstanțelor care însoțesc încheierea contractului și a celorlalte clauze ale contractului sau ale clauzelor altui contract de care acesta depinde - art. 4 alin. (1) care dau cadrul în care trebuie analizate criteriile juridice propriu-zise. (Hotărârea din 15 martie 2012, Perenicova C453/10 punctul 42, Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02 punctele 19-22, Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08 punctele 37 43, Ordonanța din 16 noiembrie 31010 Pohotovost C-76/10 punctul 61)

- caracterul de listă orientativă și neexhaustivă al Anexei la Directivă coroborată cu art. 3 alin. 3 care exemplifică clauze care pot fi considerate abuzive (Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08 punctul 37, Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02, punctul 20. Concluziile Avocatului General VericaTrstenjak prezentate la 6 decembrie 2011 pentru Cauza C-472/10 Nemzeti c. Invitel, punctul 80: „O clauză care figurează în această listă nu trebuie considerată în mod necesar abuzivă și invers, o clauză care nu figurează în listă poate în egală măsură să fie declarată abuzivă (48). Prin urmare, din simpla împrejurare că o clauză figurează pe listă nu se poate deduce în mod necesar că are și caracter abuziv” Nota de subsol 46: „După cum rezultă din considerentul 17, în sensul directivei, lista anexată poate avea doar o valoare orientativă. Ca urmare a caracterului minimal al directivei, lista poate fi extinsă sau poate fi restrânsă de către statele membre în cadrul legislației lor interne, în special în ceea ce privește domeniul de aplicare al acestor clauze”).

- faptul că DAE reprezintă costul global al creditului, care se exprimă sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice - art. 4 alin. 2 (Ordonanța din 16 niembrie 2010 Pohotovost s.r.o. C-76/10 punctele 70-73 cu privire la rolul în deslușirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale prin aportul la clarificarea gradului de claritate și inteligibilitate al unei clauze vizând o componentă de cost. Pentru deslușirea rolului DAE pentru consumator, relevantă este Hotărârea din 4 martie 2004 Cofinoga C-264/02 și Hotărârea din 23 martie 2000 Berliner Kindl Brauerei C-208/98 în care sunt interpretate dispoziții ale Directivei 87/102 ce a fost abrogată de Directiva 2008/48/CE, la data de 21 iunie 2010.

- faptul că art. 4. alin. 2 din Directiva 93/13/CEE nu este o dispoziție imperativă și coercitivă ce trebuie transpusă ca atare în dreptul național al unui Stat Membru, astfel că într-o ordine juridică națională, dacă legiuitorul național legiferează în acest sens, cu acoperirea art. 8 din Directivă, se poate supune controlului de a vedea dacă o clauză este abuzivă și clauzele care sunt redactate clar și inteligibil, (Hotărârea din cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid -C-484/08 - punctul 42).

- cerința ca în cercetarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale să fie analizată inteligibilitatea ei și din perspectivă economică, nu numai gramaticală (Hotărârea CJUE din cauza ”Kasler” C-26/13).

- necesitatea verificării de către instanțele naționale a realității prestării unor servicii, de către bancă în folosul consumatorilor, în contul comisioanelor percepute conform contractelor, pentru a putea aprecia asupra producerii sau nu, a unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, pe componenta de cost a comisioanelor bancare, (Hotărârea CJUE din cauza ”Matei” C-143/13). Reținem, în acest context, că în sensul jurisprudenței constante a CJUE, anexa I la Legea nr. 193/2000 preia conținutul Anexei la Directiva 93/13/CEE, referită la art. 3 alin. 3 din Directiva.

- în Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08, punctul 37, în Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02, punctul 20, Curtea de la Luxembourg reține că toate clauzele enumerate în Anexa la Directivă nu sunt automat abuzive și anexa este pur indicativă conținând exemple de clauze ce pot fi găsite.

Clauzele atacate nu îndeplinesc condițiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Cele 4 condiții legale trebuie întrunite cumulativ pentru ca prezumția relativă de valabilitate și licitate a unei clauze contractuale să fie răsturnată, pentru a putea fi constatat caracterul abuziv. În speță nu sunt întrunite condițiile cerute de lege, nici în cazul clauzelor privitoare la dobândă, nici în cazul clauzelor privitoare la comisioane și nici al celorlalte dispoziții contractuale indicate în coloanele tabelului ce însoțesc cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește prima condiție, trebuie reținut că dobânda face parte din obiectul principal al contractului de împrumut. Orice concluzie contrară ar reprezenta o distorsiune a sensului normei juridice comunitare, și în consecință și a celei naționale. Distorsionarea ar consta în aceea că s-ar confunda sensul de obligație accesorie al dobânzii față de debitul principal, cu caracterul „principal” din perspectiva art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE, care vizează tot ce este definitoriu, sine qua non pentru respectivul credit și este avut în vedere la formarea consimțământului și la exprimarea acordului de voințe.

Dobânda poate fi pe mai departe accesorie față de debitul principal, dar să fie în tot acest răstimp, parte din obiectul principal al contractului de credit bancar. Obiectul principal include dobânda, pentru că ea este de esența acestei specii de împrumut, și pentru că ea „descrie o prestație esențială” asumată prin contract. Celelalte componente de cost au aptitudinea de a fi incluse în obiectul principal al unui credit, dacă este să ne raportăm la rațiunea de a fi a DAE, așa cum a fost ea reglementată prin Directiva 2008/48/CE.

Art. 2 alin. (1) lit. a), exclude aplicarea definiției costului total de la art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CEE, însă în interpretarea unei norme comunitare, cum este și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, se va ține seama, pe lângă redactarea ei, de termenii utilizați, atât de contextul în care a fost edictată, cât și de obiectivele reglementării din care face parte, (Hotărârea din 17 noiembrie 1983 Merck C-292/82 punctul 12, Hotărârea din 1 martie 2007 Schouten C-34/05 punctul 25, Hotărârea din 12 februarie 2009 Klarenberg C-466/07 punctul 37, Hotărârea din 18 mai 2000, KVS International C-301/98 punctul zi, Hotărârea din 6 iulie 2006 Comisia/Portugalia C-53/05 punctul 20, Hotărârea din 16 oct, 2008 C-298/07 punctul 15, iar pentru nuanța cu „termenii utilizați” Hotărârea din 3 decembrie 2009 Yaesu Europe BV C-433/08 punctul 24).

În măsura în care un legiuitor național a ales să transpună art. 4 alin. (2), el devine obligatoriu doar cu efectul său de exceptare de la controlul caracterului abuziv a exact ceea ce spune: a clauzelor care fac parte din obiectul principal al contractului (cu nuanța că este „principal” doar ceea ce au avut părțile în vedere la formarea consimțământului lor și la exprimarea acordului de voințe sau ceea ce exprimă o prestație esențială pentru respectivul contract).

Cât privește a doua condiție legală, privind negocierea, contractele de credit au fost asimilate noțiunii doctrinare de „contract de adeziune” sau „contract standard pre formulat”, astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere natura juridică a contractului de adeziune, mai precis caracterul contractual al acestuia, în ciuda formei manifestării de voință, totuși consimțământul rămâne de esența actului juridic. Trăsătura comună a tuturor contractelor constă în procedura specifică de formare, în acordul de voințe. Or, contractul de adeziune îndeplinește acest criteriu, fiind rezultatul unui acord de voințe, chiar în lipsa negocierii, care oricum nu e de esența contractului. Forma tipizată a contractului, deși prezentată unui număr nelimitat de aderenți, manifestările de voință distincte ale acestora vor naște contracte diferite.

Prin urmare, chiar și atunci când raportăm contractele de credit deduse judecății la definiția neparticularizată a contractului de adeziune, ajungem la concluzia conform căreia manifestarea de voință a cocontractanților și legalitatea acestuia trebuie raportate la dispozițiile comun aplicabile privitoare la viciile de consimțământ.

Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite ”fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de consumator”.

Contractul de credit, contract de adeziune în sensul deja prezentat, presupune, pe de o parte, analiza Condițiilor generale și, pe altă parte, a Condițiilor speciale, acestea din urmă reprezentând parte componentă a contractului de credit negociată de părțile contractante și agreată în funcție de interesele și situația economică a fiecăruia dintre consumatori.

În contractele de credit supuse analizei instanței, Condițiile generale sunt parte a aceluiași instrumentum ca și Condițiile speciale, fiind remise clientului la momentul contractării, și totodată, aduse la cunoștința reclamanților-recurenți, în faza precontractuală.

Prin urmare, adeziunea vizează exclusiv Condițiile Generale. Odată cu agrearea acestora, clientul a negociat cu banca elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului. La momentul contractării clientului i-a fost remis contractul de credit în integralitatea sa, atât Condițiile Speciale, precum și Condițiile Generale, acestea din urmă făcând parte integrantă din contract, nu doar sub aspect reglementar, dar și din punctul de vedere al instrumentum-ului.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate accepta interpretarea dată de reclamanți în sensul înlocuirii dobânzii variabile cu o dobândă fixă. Prin contractele de credit supuse analizei instanței părțile au convenit în privința modului de determinare a dobânzii. Este evident că reclamanții au ales din oferta băncii, produsul pe care l-au considerat corespunzător nevoilor proprii, în perfectă cunoștință de cauză, asumându-și pe deplin efectele juridice obligatorii ale convențiilor de creditare legal intervenite între părți ca urmare a formării acordului de voință și executându-le în consecință.

Reclamanții au acceptat astfel 4/5 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariției O.U.G. nr. 50/2010, că nu îl mai înțeleg.

Raportat la datele prezentei cauze, Înalta Curte de Casație și Justiție reține faptul că instanța nu a fost învestită niciun moment cu un capăt de cerere privind interpretarea unor clauze îndoielnice ori neclare.

Intervenția cerută instanței de judecată prin cererea introductivă cu privire la conținutul fix al dobânzii și la modul de aplicare al dispozițiilor din Contractele de credit, trebuie însă realizată exclusiv prin prisma regulilor speciale de interpretare instituite de legiuitorul civil, fără știrbirea forței obligatorii a convențiilor și cu respectarea aparenței de legalitate de care acestea se bucurau.

Intervenția instanței în conținutul contractului, în maniera solicitată de către reclamanți, este însă nepermisă, ea depășind limitele cadrului procesual cu care a fost învestită și aducând atingere principiului disponibilității consacrat de normele imperative mai sus evocate.

Chiar considerând că ne-am afla în prezența unor clauze îndoielnice, în absența unei definiții contractuale clare, explicite, instanța tot nu ar putea constata identitatea între sintagma „dobânda variabilă” și sintagma „dobândă fixă”.

Atunci când este sesizat cu un diferend în legătură cu un act juridic, indiferent dacă este unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul care soluționează fondul trebuie să îl aplice, în litera și spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înțeles.

În speță, interpretarea sistematică a clauzelor contractuale conduce la această unică concluzie: părțile au avut în vedere o dobândă variabilă, nicidecum una fixă.

Postulat al indivizibilității contractului, regula de interpretare sistematică, coordonată a contractului se impune a fi respectată și de către instanța de judecată. Astfel, trebuie evitată interpretarea prevederilor unei clauze contractuale prin scoaterea ei din context, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicție cu înțelesul care rezultă din ansamblul contractului.

Ori, o analiză critică a susținerilor reclamanților prin prisma termenilor utilizați în corpul convențiilor de creditare, precum și a negocierilor purtate între părți, a practicilor stabilite între acestea și a comportamentului lor ulterior încheierii contractului, deopotrivă importante în conturarea voinței reale a părților, subliniază netemeinicia acestora. Simpla afirmare a unei pretinse contradicții între termenii contractuali și „voința reală a părților” nu poate conduce în mod rezonabil la punerea sub semnul întrebării a caracterului neechivoc al clauzelor litigioase.

Declarația comună de voință, care este specifică contractului, se prezumă până la proba contrară că exprimă voința reală a părților. Din perspectiva contractului de credit, dobânda este acea parte a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, banca face anumite cheltuieli. Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta, și de la o bancă la alta. Astfel cum în situația ideală, o bancă ar trebui să solicite și plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenților, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenților acelei bănci. Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci.

Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor Bubor/Robor, Euribor sau Libor, în funcție de moneda creditului, dar întotdeauna dobânda de referință a băncii este mai mare decât indicele de referință Euribor/Libor.

La costul banilor, se adaugă o primă care acoperă riscul specific de țară, primă ce poate fi aproximată prin CDS (Credit Default Swap) și care se regăsește, inclusiv, în costul fiecărei bănci din România. Prima este percepută de instituțiile financiare internaționale care sunt dispuse să-și asume riscul de țară.

În plus, banca trebuie să aibă în vedere la stabilirea elementelor de cost ale unui credit, și costul serviciilor proprii de creditare.

Pentru înțelegerea exactă a obiectului prezentului litigiu trebuie avut în vedere că: prudența bancară, destinația creditului, planificarea creditelor, garantarea creditelor dar și rambursarea creditelor la scadență sunt principiile creditării.

Creditul poate fi clasificat după mai multe criterii, astfel: a) după natura economică și participanți (comercial, bancar, de consum, obligatar, ipotecar); b) după destinație (productiv și neproductiv); c) după natura garanțiilor (real și personal); etc. Pentru toate tipurile de credit însă, dobânda este prețul plătit în schimbul punerii la dispoziția unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumită unitate de timp.

În economia de piață există o diversitate de tipuri de dobânzi: taxa oficială a scontului, taxa privată a scontului, dobânda bonificată, dobânda percepută, dobânda practicată la efectele comerciale.

În contextul inflaționist existent în aproape toate țările se iau în considerare două ipostaze ale dobânzii: nominală (exprimată ca atare prin rata curentă de piață) și reală (ca diferență între dobânda nominală și gradul de eroziune al capitalului, determinat de evoluția procesului inflaționist).

Așadar, determinarea dobânzii, a prețului unui credit, nu este un proces simplu, care să se reducă la interpretarea unei clauze contractuale „lăsată la luminile și înțelepciunea magistratului” (art. 1203 Codul Civil napoleonean). În procesul determinării dobânzii bancare, interpretarea gramaticală și logica juridică nu sunt singurele instrumente necesare și suficiente.

Prețul creditului nu este reglat doar de mecanismul cererii și al ofertei. El este amplu reglementat de norme interne și internaționale financiar-bancare și se calculează pe baze matematice, cu un instrumentar statistic/probabilistic extrem de tehnic. Acest mecanism este menit să asigure respectarea principiilor de funcționare a instituțiilor bancare: prudența bancară și disiparea riscului, în acord cu Standardele contabile internaționale (IAS) - Regulamentul 1606/2002/CE al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002 adoptat și de România de la 1 ianuarie 2012.

Așadar, prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, în condițiile în care banca are milioane de clienți. Este motivul pentru care banca oferă clienților produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceștia să poată alege produsul pe care îl doresc. De altfel, niciun producător de serie nu negociază cu clientul prețul fiecărui produs al său expus la raft.

În speță, este mai mult decât evident că reclamanții nu s-au împrumutat la o dobândă fixă. În consecință, este inadmisibil să se obțină acest lucru prin intermediul unei hotărâri judecătorești.

Trebuie să se rețină că, printr-o eventuală adaptare a contractului de credit în considerarea O.U.G. nr. 50/2010, se putea viza numai nuanțarea reglementării contractuale a formulei de calcul a ratei dobânzii, transparentizarea acesteia, fără nicio influență asupra prețului, a costului total al creditului și repunerea în discuție a cuantumului dobânzii.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micșorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparențe în piața serviciilor financiar-bancare. Această modificare a dobânzii, indisolubil legată de menținerea valorii dobânzii curente percepute conform contractului de către bancă, era conformă dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, neatrăgând o majorare a tarifelor sau spezelor bancare, astfel cum acestea sunt definite în actul normativ.

Interpretarea recurenților în sensul nașterii unei obligații în sarcina băncii de a proceda la modificarea contractelor de credit prin înlocuirea dobânzii contractuale cu o dobândă fixă la nivelul de la data creditării, apare ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii convențiilor de creditare.

Libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților. Consacrat prin dispozițiile art. 969 C. civ. napoleonean (aplicabile în causa pendinte), principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Raportat la datele concrete ale prezentei spețe, Înalta Curte de Casație și Justiție va observa faptul că reclamanții, prin formularea cererii introductive, au urmărit să modifice prețul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii comerciale, dar și cuantumul comisioanelor bancare.

Față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere este inadmisibilă, reclamanții neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. Dobânda comercială se constituie în prețul contractului de credit, preț care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terț, fie el și instanța de judecată.

Intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis a prețului contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanți, instanța nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esențial: prețul (costul total al creditului).

Veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit - asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puțin determinabile. De aceea lipsirea băncii de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.

Ignorarea voinței reale a părților și alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care normează libertatea contractuală.

În ceea ce privește a treia condiție vizând introducerea clauzelor în contract cu nerespectarea cerințelor bunei - credințe, se va reține că interpretarea Directivei 03/13/CEE vine să limpezească analiza dreptului național. Sub aspectul bunei ori al relei - credințe la introducerea în contract a clauzelor disputate în prezentul litigiu, la nivelul dreptului comunitar a operat o mutație importantă după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care nu trebuie pierdută din vedere nici de judecătorul național.

În anul 2009, Avocatul General Verica Trstenjak punea accentul în concluziile prezentate la data de 29 octombrie 2009 pentru cauza Caja de Ahorros C-484/08 pe nevoia de protecție, pentru ca în concluziile prezentate la data de 29 noiembrie 2011 pentru Cauza Perenicova C-453/10, punea accentul pe principiul securității juridice: „38. Directiva are ca obiectiv protejarea consumatorului împotriva dezavantajelor rezultate în general pentru acesta din situația sa de inferioritate în cazul în care încheie contracte cu vânzători sau furnizori, în trecut, aceștia au profitat de puterea lor economică pentru a impune consumatorilor contracte de adeziune și pentru a-i face să suporte riscurile, în numele libertății contractuale. Directiva urmărește să combată un astfel de abuz de putere.”

„39. Directiva 93/13 abordează o problemă fundamentală pentru dreptul derivat: este avut în vedere conflictul dintre autonomia de voință (9), pe de o parte, și protejarea părții contractuale defavorizate, cu alte cuvinte, consumatorul, pe de altă parte. Directiva 93/13 restrânge în mod considerabil principiul libertății contractuale în favoarea consumatorului prin faptul că permite un control jurisdicțional al clauzelor abuzive. (10). Această atingere adusă de legiuitor autonomei de voință se justifică prin faptul că respectivele contracte de adeziune se întemeiază pe o asimetrie a puterii economice a părților, întreprinderile redactează contractele în prealabil și le impun în mod unilateral consumatorului, fără ca acesta să aibă posibilitatea de a negocia în mod individual clauzele acestora. Principiul autonomiei de voință nu ar mai fi garantat în practică, întrucât consumatorul nu ar avea nicio influență asupra conținutului contractului. O astfel de situație ar justifica intervenția statului în domeniul libertății contractuale a părților pentru a garanta o echitate a contractelor într-o măsură cât mai mare posibil ”.

”40.Totuși, Directiva 93/13 nu elimină complet autonomia de voință, întrucât art. 4 alin. 2 exclude de la aprecierea caracterului abuziv clauzele care se referă la „obiectul contractului” și la „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte.” Nu trebuie să fie instituită o protecție generală a consumatorului care l-ar împiedica pe acesta să încheie un contract dezavantajos. Dimpotrivă, acesta este deja protejat în mod suficient prin concurență în ceea ce privește prestațiile principale.”

O altă interpretare, contrară logicii juridice, pe care recurenții - reclamanți au indus-o, a fost aceea că deși buna - credință - un alt element necesar pentru dovedirea unei clauze abuzive - se prezumă în mod obișnuit în contractele dintre particulari, în această materie o atare prezumție ar fi inoperantă. Interpretarea este însă eronată și vine să schimbe principii elementare de drept.

Pornind de la prevederile Codului civil, buna - credință a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege fără a se face distincție în funcție de natura contractelor și fără ca vreo lege specială - inclusiv Legea nr. 193/2000 - să instituie vreo excepție expresă în acest sens, corectitudine pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului.

Înalta Curte va reține din actele dosarului că recurenții-reclamanți și-au asumat sub semnătură exercițiul dreptului de informare și au recunoscut în aceeași manieră îndeplinirea de către bancă a obligațiilor sale corelative. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care cumpărătorul acceptă deliberat și în cunoștință de cauză să contracteze în termeni care se pot dovedi a fi inadecvați ori chiar periculoși, exclude posibilitatea acestuia de a acționa ulterior profesionistul în judecată pentru angajarea răspunderii ultimului.

În același sens jurisprudența CJUE recomandă ca instanța națională să țină seama de toate clauzele contractului, deci și de cea prin care consumatorul declară că a înțeles și și-a asumat contractul.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că inițiativa încheierii contractelor i-a aparținut, în fiecare caz și pentru fiecare împrumut luat de la bancă. Cu alte cuvinte, după cunoașterea promisiunii de creditare făcută de bancă prin condițiile generale, oferta de a contracta a venit de la client care a solicitat o sumă de bani. Analiza cererii a dus la contra-oferta băncii pentru suma corespunzătoare criteriilor de creditare cărora le corespundea solicitantul.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că de la data înregistrării fiecărei cereri de acordare a creditului, nu ar fi avut timp de gândire pentru a decide dacă intră în relația contractuală cu banca, sau nu, respectiv, nu a negat existența unui termen de reflecție de rambursare anticipată a soldului creditului.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că la fiecare contact a aflat informații asupra tipului de produs financiar-bancar pentru care parcurgea procesul de constituire a dosarului de creditare și nu a pretins că a cerut explicații cu privire la orice detaliu al contractului și banca a refuzat să dea explicațiile cerute.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că la semnarea contractului de credit, banca nu a grăbit procesul, care s-a derulat în exact modul și ritmul pe care le-au agreat împrumutații, banca fiind dispusă, prin reprezentanții ei, să acorde tot timpul necesar înțelegerii contractelor scrise și acordării de răspunsuri la eventualele întrebări privind redactarea clauzelor.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat caracterul clar și inteligibil al redactării contractelor de credit la momentele semnării acestora, clauzele încriminate ca abuzive, în prezent, fiind considerate, atunci, ca ușor de înțeles și neechivoce și nici că între variantele de contract ale băncii și ale lor, ar fi diferențe de conținut și de sens.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că au fost particularizate în cazul lor concret, condițiile generale de afaceri ale băncii, în care putea fi încheiat contractul de credit pentru accesarea împrumutului, cu tipul de credit ales.

Niciun recurent-reclamant nu a invocat vreun viciu de consimțământ care să îi fi afectat consimțământul la semnarea contractului/contractelor de credit și nici nu a indicat împrejurări din care să poată fi dedusă vreo cauză de nulitate a contractului semnat.

Toate aceste fapte relevante pentru deslușirea raporturilor juridice deduse judecății, prin necontestarea lor de către împrumutați, dovedesc buna- credință a băncii atât în etapa pre-contractuală, cât și în etapa derulării contractului și, totodată, încercarea de negare, de către împrumutați, a realității contractelor încheiate în anii 2007 - 2009 și a cauzelor reale ale nemulțumirii lor.

Consecința unei astfel de conduite a recurenților-reclamanți, dovedită în cauză prin probatoriul administrat, este aceea de respingere a acțiunii pentru neîndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii specifică dreptului consumerismului.

În ceea ce privește condiția a patra, a dezechilibrului contractual, se va reține că în aprecierea acestuia nu trebuie dat un rol covârșitor abordării matematice, verificând dacă părțile din contract au același număr de obligații și același număr de drepturi, și doar ca ultim resort, urmează a fi verificat și echilibrul juridic.

În intenția reclamanților este o rediscutare a echilibrului financiar care nu poate fi repus în discuție decât prin acordul părților, sau judiciar prin apelarea la teoria impreviziunii, dar nu prin mecanismul clauzelor abuzive care are în vedere echilibrul între drepturi și obligații.

S-a precizat că, în jurisprudența europeană, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care reglementează dezechilibrul semnificativ constituie o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul dintre drepturile și obligațiile contractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.

Ceea ce propun recurenții-reclamanți Înaltei Curți, în vederea instituirii unui echilibru real între drepturile și obligațiile părților, este intervenirea în prețul contractului, modificându-l în sensul că dobânda nu mai este una variabilă, ci una fixă, la nivelul prevăzut la momentul creditării. Adică dobânda este stabilită exclusiv de debitor, prin intermediul instanței, ceea ce este inacceptabil. Și dacă am aprecia, ad absurdum, că o atare intervenție a instanței, care este terț față de contractele analizate, ar fi posibilă, o asemenea modificare nu ar putea, sub nicio formă, să conducă la instituirea unui echilibru real în contracte, ci de-abia cu această ocazie, să conducă la dezechilibrarea lor.

Contractul de credit bancar presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamanților, însă o executare uno ictu din partea băncii. Acest aspect trebuie luat în considerare la aprecierea echilibrului prestațiilor asumate prin contract.

La data încheierii contractului de credit, prin remiterea sumei împrumutate, banca a îndeplinit corespunzător obligațiile convenționale față de cocontractant. Dreptul băncii născut la data încheierii contractului corespunde obligației corelative de plată a prețului ce incumbă reclamantului, ce include dobânda la cuantumul stabilit de părți ca element constitutiv al prețului.

Cauza contractului față pârâtă nu mai subzistă în condițiile în care obligația acesteia, deja executată, nu își găsește echivalentul în plata prețului astfel cum a fost agreată de părți.

Contractul de credit în cauză nu a fost încheiat în contextul unui monopol al pârâtei asupra activității de creditare. Libertatea reclamanților de a alege orice produs bancar al oricărei instituții financiare nu a fost cu nimic îngrădită. Relevant este faptul că intimata este doar una dintre instituțiile financiare care desfășoară activități de creditare de pe piața românească.

Criteriile după care un cocontractant al unei bănci alege un anumit produs financiar, pot fi de la cele mai diverse, intrinseci sau extrinseci dispozițiilor contractuale. Nimic nu ar fi împiedicat pe împrumutați să aleagă un alt produs, o altă monedă de credit, un alt tip de dobândă sau o altă bancă pentru obținerea unui credit. Mai mult, modalitatea de calcul a dobânzii rezultă cu claritate din clauzele contractuale. Acordul clientului cu privire la caracteristicile produsului „achiziționat”, este de natură a da naștere unor obligații contractuale în sarcina acestuia pe care trebuie să le respecte, astfel cum și pârâta, la rândul ei, și-a respectat obligațiile contractuale.

În concluzie, pe acest aspect, doar dacă ar fi fost întrunite, cumulativ, cele patru condiții legale s-ar fi putut atrage calificarea ca abuzive a clauzelor analizate, or în speță, nu se poate constata întrunirea cumulativă a acestor condiții.

Considerentele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție, referitoare la caracterul cumulativ al celor patru condiții legale ar fi putut atrage calificarea ca abuzive a clauzelor, se circumscriu jurisprudenței instanței supreme, astfel cum rezultă din Decizia nr. 608 din 23 martie 2016 depusă la dosar de către reclamanți.

Cât privește criticile pe fiecare tip de clauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține caracterul nefondat al criticilor recurenților subsumate comisionului de procesare. Instanța de apel a statuat în mod corect, în sensul că prevederile contractuale care vizează comisionul de procesare sunt excluse de la verificare raportat la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, de vreme ce în discuție s-a ridicat o problemă care poate fi încadrată în teza de a „satisface cerințele de preț și de plată”, iar clauzele menționate întrunesc cerința limbajului clar și inteligibil. Chiar din verificarea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu se poate reține existența vreunui dezechilibrul semnificativ între prestațiile părților, dat fiind că acest comision a fost prevăzut în contract în mod legal, cu înștiințarea împrumutaților, deplin rezonabil și proporțional.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora nu poate face obiectul verificării, iar „excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu existat niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control.” În consecință, în speță nu poate fi pusă în discuție proporționalitatea perceperii comisionului de procesare raportat la activitățile prestate în contrapartidă.

Prevederile contractuale specifică în mod explicit atât rațiunea comisionului de procesare, respectiv „Pentru procesarea cererii de credit”, cât și valoarea acestuia exprimată într-o sumă procentuală determinată, plătibil o singură dată „la data tragerii creditului”. Prin urmare, stipulațiile contractuale sub acest aspect sunt clare, transparente, „consumatorii sunt înștiințați de la bun început și în mod neechivoc” despre existența, rațiunea, întinderea și modul de executare al acestei obligații. De asemenea, comisionul în discuție este evidențiat și în cuprinsul Graficului de rambursare aferent.

Din prevederile Regulamentului BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice publicat în M. Of. nr. 177/14 martie 2007, care a fost înlocuit ulterior prin Regulamentul BNR nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice, publicat în M. Of. nr. 767/31 noiembrie 2011, rezultă că în sarcina unui împrumutător revin o serie de obligații de analiză a profilului unei persoane fizice care formulează o cerere de creditare, respectiv a veniturilor care ar putea fi considerate eligibile, a gradului maxim de îndatorare, a capacității de rambursare și altele. Totodată, aceste date urmează a fi valorificate și în cadrul contractului de credit care ar urma să fie încheiat.

Or, în acest context banca finanțatoare este chemată să efectueze o serie de activități care antrenează costuri și resurse. De altminteri, expertiza administrată în cauză a confirmat existența serviciilor efectiv prestate de către bancă în schimbul acestui cost, respectiv a unei justificări rezonabile pentru perceperea lui, stabilindu-se inexistența niciunui dezechilibru între prestațiile părților decurgând din prevederea și aplicarea acestei clauze.

Art. 15 din Legea nr. 190/1999, nu poate primi interpretarea pretinsă de recurenții-reclamanți, din formularea acestuia rezultând cu evidență, astfel cum a reținut și instanța de apel, faptul că aceasta se referă exclusiv la cheltuielile externe ale creditului, fără a include și comisionul de procesare, componentă a costului contractual. Nicio prevedere legală în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit nu interzicea perceperea unui atare comision. Raportat la data încheierii contractelor de credit nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, actul normativ amintit recunoaște în cadrul art. 19 coroborat cu art. 36 dreptul finanțatorului de a percepe un comision de analiză pentru ipoteza în care creditul se acordă. Rezultă așadar că, legiuitorul confirmă (printr-un act ulterior) ca fiind justificată împrejurarea perceperii de către profesionist a unui comision pentru activitățile desfășurate în faza de analiză/procesare a cererii de credit. Așadar, un act normativ ulterior recunoaște rațiunea perceperii unui asemenea comision.

În concluzie, având în vedere: caracterul clar, inteligibil al clauzelor privitoare la comisionul de procesare; faptul că un atare comision este justificat prin rațiuni obiective, fiind perceput în legătură cu activități efectiv prestate; că a fost acceptat în cunoștință de cauză de consumator, având reprezentarea acestui cost, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, astfel cum pretind recurenții-reclamanți.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține caracterul nefondat al criticilor subsumate comisionului de administrare. Instanța de apel, a statuat în mod corect în sensul nereținerii caracterului pretins abuziv al clauzelor din contractele de credit încheiate cu scopul achiziționării de imobile (garantate cu ipoteca) referitoare la comisionul de administrare.

Prevederile contractuale în discuție indică în mod expres: rațiunea perceperii acestui comision, respectiv „Pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit”, întinderea acestuia exprimată într-o sumă procentuală determinată raportată la valoarea creditului. De asemenea, astfel cum a reținut și instanța de apel, comisionul de administrare este inclus în DAE, fiind menționat în cuprinsul unei coloane speciale din cadrul planului de rambursare, iar sumele datorate de consumatori sunt evidențiate atât ca valoare lunară, cât și ca valoare totală. Din această perspectivă clauzele privind comisionul în discuție răspund exigențelor de claritate și transparență, astfel că, orice consumator suficient de atent și avizat avea reprezentarea acestui cost și consecințele economice ale acestuia.

Având în vedere prevederile Directivei 93/13/CEE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) a reținut în cauza C-76/10 (Pohotovost vs Zveta Korckovska), că informarea consumatorului asupra costului global al creditului, prin menționarea valorii DAE în Contract, reprezintă un element care contribuie la transparența contractului și permite consumatorului să aprecieze asupra întinderii obligațiilor sale și să poată compara diferitele oferte de creditare existente pe piață. Totodată, și o reglementare ulterioară, precum art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv Anexa nr. 2 pct. 3 al Ordonanței, la care acesta face trimitere, confirmă că prin informarea consumatorului asupra DAE - costul total al creditului (în care este inclus comisionul în discuție), se consideră că acesta a respectat cerințele de informare prevăzute de prezentul articol și la art. 4 din O.G. nr. 85/2004.

Cât privește aspectul existenței unui serviciu prestat efectiv, respectiv al rezonabilității/proporționalității costului și inexistenței vreunui dezechilibru semnificativ, se reține explicit în cuprinsul Raportului de expertiză, răspunsul la Obiectivul nr. II și 11.5 a - c, că pârâta bancă a prestat efectiv un șir de servicii complexe, atât în cazul creditelor pentru nevoi personale, cât și în cazul celor garantate cu ipotecă și că perceperea comisionului de administrare în găsește justificarea în costurile antrenate cu resursele necesare pentru efectuarea acestor activități.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că în mod corect Curtea de Apel București a constatat că legislația în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit vizate de acest litigiu nu interzicea perceperea comisionului de administrare, aspect confirmat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010. Art. 36 din acest act normativ permite în mod expres perceperea unui atare comision, ceea ce validează încă odată rațiunea acestuia, repusă în discuție, fără vreo critică punctuală prin cererea de recurs. Simpla „nemulțumire” privind plata acestui comision, convenit în mod clar în Contractele de credit nu este suficientă pentru a deduce consecințele pretinse de recurenții-reclamanți.

Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 la care trimit recurenții-reclamanți nu vizează costurile creditului, și prin urmare, comisionul de administrare (componentă, în speță, a costului total al creditului), ci, astfel cum rezultă din termenii expreși ai acestuia, reglează sfera cheltuielilor aferente. Concluzia rezultă și din interpretarea coroborată a art. 15 din Legea nr. 190/1999 cu art. 2 alin. (1) pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor. Teza este susținută și din observarea coroborată a prevederilor art. 15 cu art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999 în raport de care se poate aprecia cu certitudine că și în privința unui contract de credit ipotecar pot fi stipulate comisioane. În acest sens este art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 190/1999.

În consecință, rezultă că interpretarea propusă de recurenții-reclamanți nu poate fi reținută.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține caracterul nefondat al motivelor de recurs subsumate problemei caracterului variabil al dobânzii („cu privire la primul capăt de cerere”. Curtea de apel a statuat în mod corect în sensul că, în speță, părțile au cunoscut și agreat caracterul variabil, indexabil al dobânzii, iar suprimarea criteriilor variabilității nu poate duce la concluzia că instanța de judecată poate interveni și modifica acordul de voință al părților, transformând dobânda variabilă într-una fixă, deoarece acest demers nu ar ține cont de voința părților și ar reprezenta o ingerință nejustificată a instanței de judecată în contract.

Referitor la motivul de recurs pretins subsumat art. 304 pct. 9 Vechiul C. proc. civ.

Fără a contesta caracterul variabil al dobânzii convenit de părți, recurenții-reclamanți pretind transformarea dobânzii contractuale, dintr-o dobândă variabilă într-o dobândă fixă, și astfel modificarea contractelor de credit ca o consecință a calificării abuzive a criteriului de variabilitate ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii). Din observarea considerentelor din hotărârea primei instanțe și hotărârea instanței de apel, în privința clauzelor contestate privind dobânda, s-a avut în vedere doar o nulitate parțială, strict în legătură cu criteriul folosit pentru variabilitatea dobânzii (aspect în raport de care reclamanții nu au formulat cale de atac - recursul formulat de reclamanți vizând alte aspecte). Prin urmare, nicăieri nu s-a constatat ca fiind abuzivă dobânda variabilă/revizuibilă în sine, ci doar reperul de variabilitate folosit. Acest aspect este confirmat și de instanța de apel care reține că „modalitatea concretă de variere a dobânzii nu este de natură a înlătura reprezentarea pe care cele două părți au avut-o la momentul încheierii contractului, sub aspectul naturii dobânzii” (pag. 26 din Decizia instanței de apel).

De altminteri, nici nu se putea reține caracterul abuziv al naturii dobânzii (variabilă/revizuibilă), în sine, în condițiile în care: criticile incluse în acțiunea introductivă conduc la concluzia că recurenții-reclamanți au avut reprezentarea încheierii unor contracte de credite cu o dobândă variabilă, ei contestând doar criteriul de variabilitate ales (pretinzând lipsa de transparență a acestuia). Nicăieri nu au pretins și nici nu au dovedit întrunirea condițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în legătură cu natura dobânzii de a fi revizuibilă/variabilă. Pe de altă parte, clauzele contractuale trimit în repetate rânduri la dobânda curentă revizuibilă, astfel încât după cum a reținut și instanța de apel nu există nicio neclaritate în privința împrejurării că în speță părțile au convenit o dobândă variabilă, iar nu fixă. Spre exemplu: clauza înscrisă la art. 4.1. trimite în mod explicit la faptul că împrumutatul datorează „o dobândă curentă revizuibilă” care se acumulează zilnic începând cu data acordării creditului până la data rambursării integrale). Așadar, observând clauzele contractuale, dar și susținerile din acțiunea introductivă este dincolo de orice dubiu că, în speță, recurenții-reclamanți nu au avut reprezentarea la încheierea contractului că dobânda este una fixă pentru 25 ani, ci din contră, și-au asumat expres prin semnătură caracterul variabil al acesteia. De altfel, nicio prevedere legală nu interzice stipularea unei dobânzi variabile în contractele de credit încheiate cu un consumator. Din contră, prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 confirmă dreptul băncii la o dobândă variabilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că, în condițiile în care clauzele privind dobânda nu au fost declarate abuzive în privința naturii acesteia (respectiv aceea de a fi revizuibilă/variabilă), nu se poate ridica problema incidenței în această privință a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, astfel cum se pretinde. Nu se poate dispune lipsirea de efecte a unei clauze/părți dintr-o clauză în privința căreia nu s-a constatat caracterul abuziv, cum este cazul în speță.

Altminteri, s-ar ajunge, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, la modificarea judiciară a unei clauze fără să existe niciun temei legal în acest sens.

Eliminarea indicatorilor „evoluția pieței financiare” și „politica de credite a băncii” nu transformă dobânda variabilă convenită într-una fixă, respectiv cea existentă la debutul raporturilor contractuale, ci are doar consecință faptul că dobânda convenită inițial nu mai poate fi reactualizată în funcție de aceștia. Banca are în continuare dreptul de a percepe o dobândă variabilă, în funcție de criterii obiective care depind de înțelegerea părților. În prezent, indicatorii de variație a dobânzii sunt reglementați de art. 37 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 (ROBOR/EURIBOR/LIBOR). De altfel, pârâta a și solicitat recurenților-reclamanți să fie de acord cu calcularea ratei dobânzii în funcție de acești indicatori, însă aceștia au refuzat.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține așadar că, pentru păstrarea naturii dobânzii astfel convenite și în cele din urmă a naturii contractului, banca poate solicita reclamanților renegocierea cu bună-credință a indicilor de variabilitate, pentru perceperea unei dobânzi într-un cuantum diferit față de procentul existent la data începerii raporturilor contractuale iar în caz de refuz nejustificat din partea împrumutaților, nu este exclus dreptul băncii de a se adresa instanței de judecată. Neformularea unei cereri reconvenționale în prezentul dosar (în condițiile în care pârâta a contestat teza caracterului abuziv al indicilor de variabilitate) nu înseamnă că dreptul respectiv nu există și că nu poate fi exercitat în viitor.

Raționamentul expus anterior se verifică și în jurisprudența anterioară a instanței supreme (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015 - dosar nr. y2/3/2010*; Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Decizia nr. 3913 din 13 noiembrie 2013 - Dosar nr. z/3/2011).

Așadar, banca are dreptul la dobândă în procentul convenit la data încheierii contractului de credit, fără însă a fi anihilat în virtutea caracterului variabil al dobânzii, dreptul de indexare al acesteia în raport de indici obiectivi. Cu alte cuvinte, rămâne cel puțin ceea ce s-a avut în vedere la momentul încheierii contractului de credit însă până la momentul la care se va cădea de acord asupra criteriilor de variabilitate, astfel că nu este exclus ca banca să poată cere mai mult în raport de indici obiectivi. Față de natura dobânzii convenită fără niciun dubiu - variabilă - împrumutații nu ar putea să refuze în mod nejustificat negocierea acestor indici și indexarea dobânzii.

Din această perspectivă, susținerile recurenților-reclamanți pretins subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 Vechiul C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Referitor la motivul de recurs subsumat de reclamanți art. 304 pct. 7 Vechiul C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că recurenții - reclamanți reiau aceleași expuneri, exprimându-și, în fapt nemulțumirea față de împrejurarea că instanța de apel nu a reținut teza acestora, ceea ce nu constituie argumente pentru incidența motivului de recurs enunțat.

Reclamanții pornesc de la o interpretare eronată a considerentelor instanței de apel. Astfel, considerentele incluse în ultimul paragraf de la fila 26 a Deciziei expun în mod judicios rațiunea pentru care în speță „Curtea nu poate interveni și modifica acordul de voință al părților, transformând dobânda variabilă într-una fixă”. Prin urmare, instanța de apel confirmă faptul că înlăturarea criteriilor de variabilitate nu are incidență asupra naturii dobânzii de a fi variabilă/revizuibilă, nefăcând obiectul constatării caracterului abuziv, iar în privința criteriilor de variabilitate părților „contractante le revine îndatorirea de a negocia”.

Motivele pe care reclamanții le consideră străine sunt, de fapt, cele create de către aceștia pe ideea că, dacă nu mai există criteriul anterior de variabilitate, dobânda este fixă, iar dacă intimata-pârâtă nu a formulat încă o cerere cu privire la echilibrarea contractului încheiat pe 20 - 30 de ani niciodată nu va putea introduce o cerere în care instanța să decidă echilibrarea contractului print-o dobândă variabilă sau încetarea acestuia, și restituirea sumei de împrumutat.

Prin urmare, nu există nicio contradicție în raționamentul instanței de apel, astfel cum se pretinde, ceea ce face ca motivul de recurs enunțat să fie nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține caracterul nefondat al motivelor de recurs referitoare la soluția pronunțată de instanța de apel în privința clauzele privitoare la: obligația împrumutaților de a prelungi, pe întreaga durată de creditare, contractele de închiriere ale căror venituri au fost luate în considerare pentru stabilirea bonității financiare; obligația împrumutaților de a aduce garanții suplimentare, pentru cazul în care valoarea garanțiilor inițiale scade, nu mai acoperă soldul creditului, dobânzile și comisioanele aplicate potrivit contractului; dreptul băncii de a declara scadența anticipată pentru încălcarea oricărei obligații contractuale; completarea contractelor de credit cu Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare.

Referitor la clauzele menționate, în cadrul recursului formulat, recurenții-reclamanți, pretind o reevaluare a situației de fapt în sensul constatării existenței unui „dezechilibru semnificativ” - aspect care nu se circumscrie limitelor judecății în recurs.

Astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut și în jurisprudența sa raportat la „dezechilibrul semnificativ” la care trimite art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 193/2000: „trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna credință”. (Decizia 3440/2007). În speță, nu există nicio justificare pentru a constata de o manieră globală caracterul abuziv al tuturor clauzelor în discuție, nefiind dovedit niciun dezechilibru efectiv. De altminteri, observând clauzele în discuție rezultă că mare parte din acestea sunt în strânsă legătură cu îndeplinirea obligațiilor asumate de împrumutați prin Convențiile de credit - împrejurare care depinde de împrumutat. Totodată, observând conținutul respectivelor clauze rezultă că acestea nu au fost convenite cu rea-credință, ci doar în scopul asigurării unui climat care să permită împrumutatului să restituie sumele împrumutate. Simplul fapt că aceste clauze contractuale stabilesc anumite drepturi în favoarea băncii și anumite obligații în sarcina recurenților-reclamanți, nu este nici de natură și nici suficient pentru a califica aceste clauze ca fiind abuzive.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține caracterul nefondat al motivului de recurs referitor la soluția pronunțată de instanța de apel asupra capătului 5 de cerere (Constatarea nulității prevederilor din actele adiționale emise de SC A. SA în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010).

Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că în speță nu este aplicabil principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Astfel, din moment ce clauzele contractuale privitoare la dobândă au fost anulate doar parțial și doar cu privire la indicatorii folosiți de către bancă, este evident faptul că această situație nu poate sta la baza anulării unui întreg act adițional întocmit în temeiul O.U.G. nr. 50/2010. În pus, actele adiționale întocmite în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 nu fac altceva decât să alinieze la rigorile legii anumite clauze contractuale. În aceste condiții, indiferent de forma inițială a clauzelor, acestea au fost modificate, noua redactare fiind în mod cert conformă cu legea.

De altminteri, chiar art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 stabilește că, în măsura în care o anumită clauză contractuală este anulată ca fiind abuzivă, profesionistul este obligat să procedeze la modificarea acesteia.

Privitor la presupusa încălcare a dispozițiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, acesta nu poate fi reținută în condițiile în care, inclusiv instanța a reținut caracterul variabil al dobânzii practicată de bancă. Astfel, nu este fără relevanță, faptul că, prin actele adiționale întocmite în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 nu au fost inserate și ale prevederi decât cele stabilite prin actul normativ menționat.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține caracterul nefondat al motivului de recurs referitor la soluția pronunțată de instanța de apel asupra capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

După cum a reținut instanța de apel, în legătură cu petitul în discuție, recurenții-reclamanți aveau obligația de a face dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți pretind că ar fi „demonstrat” întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale, reiterând susținerile din cererea introductivă, împrejurare care nu se circumscrie limitelor judecății în recurs. Nu se indică niciun text de lege concret care să fi fost aplicat/interpretat greșit de către instanța de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând susținerile recurenților-reclamanți, observă faptul că nu justifică un prejudiciu cert și actual produs în patrimoniul acestora printr-o faptă ilicită a pârâtei, limitându-se la a pretinde o așa-zisă stare de incertitudine apărută începând cu momentul semnării contractelor de credit.

Or, răspunderea civilă, poate fi antrenată doar în condițiile existenței unui prejudiciu cert și actual, iar nu și în condițiile invocării unui prejudiciu eventual (despre care nu se știe dacă se va produce).

Mai mult, lipsa de fundamentare a acestui capăt de cerere, rezultă din însuși modul în care a fost formulat petitul, respectiv pentru fiecare reclamant se solicită o despăgubire în cuantum de 100.000 RON, în condițiile în care nu toți reclamanții au încheiat contractele de credit în același moment; sumele și valutele împrumutate de reclamanți diferă de la un consumator la altul; perioada pentru care a fost încheiat contractul de credit, diferă de la un consumator la altul. Or, în aceste condiții, este greu de crezut faptul că toți recurenții-reclamanți au suferit un prejudiciu identic (100.000 RON) indiferent de momentul încheierii contractului de credit, suma de bani împrumutată, termenul pentru care a fost acordat împrumutul.

Prin urmare, invocând un prejudiciu identic, fără a ține cont de împrejurările specifice în care se află fiecare dintre reclamanți, aceștia nu au făcut altceva decât să sublinieze modul artificial în care a fost formulat și susținut acest capăt de cerere și lipsa unor indicii certe din care să rezulte producerea unui prejudiciu cert și actual.

Pe această linie argumentativă, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține și lipsa unui consorțiu procesual activ. Acțiunea introductivă dezvoltă un raționament care încearcă să determine instanțele judecătorești să dea o altă calificare juridică unor fapte, (neidentificate caz cu caz, contract cu contract) decât aceea care se impune cu rigoare juridică.

Reclamanții evită analizarea fiecărei situații în parte, tocmai pentru a nu se putea identifica în concret, îndeplinirea de către bancă a tuturor obligațiilor legale impuse de lege lata, în activul legislativ român și a împrejurărilor care exclud de la protecția specifică debitorii consumatori reclamanți. Reclamanții preferă o abordare generală și artificială, pentru a putea insista pe aspecte imposibil de probat, care, speră ei, vor fi luate în considerare ca atare, de judecători.

Pe parcursul tuturor fazelor procesuale se întreține o confuzie în privința temeiurilor juridice care să susțină în drept petitele formulate, reclamanții încălcând principiul purității acțiunii civile, care dă expresie interdicției judecării unei acțiuni civile: întemeiate pe dreptul civil comun, după regulile specifice unei ramuri de drept distincte, respectiv, cea a protecției consumatorilor sau, în sens contrar, întemeiate pe dreptul special al protecției consumatorilor, după regulile aplicabile desocotirii contractelor, foste comerciale, actualmente între neprofesioniști și profesioniști, din dreptul comercial.

Recursul reclamanților reprezintă doar o susținere a cererii de chemare în judecată prin repetarea acelorași teze juridice și nemulțumirea că ele nu le nu sunt împărtășite de instanță, criticile de nelegalitate fiind de fapt, reluări ale acelorași argumente, fără a se demonstra aplicarea ori interpretarea greșită a legii - în special a art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Toți reclamanții pretind o eroare asupra substanței obiectului convenției (raportului juridic), ceea ce nu poate fi verificat într-o acțiune specifică protecției consumatorului.

Este imposibil de acceptat, fie și numai prin prisma unei judecăți de bun-simț, că absolut toți reclamanții din acest dosar s-au aflat în aceeași împrejurare, în fața aceluiași funcționar de bancă, au avut aceleași informații, aceeași evaluare, aceeași citire selectivă a modelului de contract, nu au cerut lămuriri sau au cerut lămuriri și nu li s-au dat și au semnat contractul lor, apoi l-au executat luni sau chiar ani buni, când, recitind condițiile generale, au „observat” că pot solicita o dobândă fixă.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în mod evident, reclamanții recurenți tind la deturnarea protecției consumatorului printr-o acțiune de drept comun (fie bazată pe leziune, fie pe teoria impreviziunii), câtă vreme faptele prezentate de reclamanți (global și comun) în calificarea lor, atrag altă lege aplicabilă, iar referirea obstinantă la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a opera reglementările speciale, nu schimbă lucrurile.

Construind în mod artificial un cadru procesual format din zeci de persoane, fără a fi în sensul legii un „consorțiu procesual activ” (72 de recurenți), reclamanții nu au dorit aflarea adevărului privitor la fiecare contract în parte. Au dorit impunerea unei interpretări globale favorabile lor, uzând de numărul impresionant al părților și al contractelor deduse judecății și sperând să înfrângă, astfel, rigoarea argumentelor juridice.

Pornind de le ipoteze particulare din practica CJUE și Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanții au susținut că ele reprezintă aprecieri general valabile, or tocmai acest lucru îl interzice întreaga jurisprudență a CJUE din materia protecției consumatorilor.

Nu pot exista aprecieri general valabile asupra unui tip de clauză, asupra unui anumit tip de comision sau asupra unui mecanism anume de determinare a dobânzii variabile, tot așa cum nu există identitate între gradul de înțelegere, informare, comportament diligent, bună-credință, rea-credință în persoana debitorului - consumator, contractul neîncheindu-se cu un model uman ipotetic, ci cu oameni responsabili față de propriile interese.

Cercetarea tuturor faptelor relevante (obiective și subiective) este, prin ipoteză, efectuată de judecători în fiecare cauză în parte, în funcție de toate elementele relevante referite de legiuitorul român la art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000.

De la caz la caz, este realizată calificarea juridică a acestor fapte, (care de principiu sunt toate relevate instanței de judecată prin administrarea unui probatoriu complet și diversificat) și este construit raționamentul instanței cu respectarea dispozițiilor legii (lato sensu).

Astfel, chiar instanța supremă a parcurs aceeași pași procedurali în jurisprudența sa și aceasta nu înseamnă că spețele sunt identice și cu atât mai puțin că ele au putere de principiu în materia protecției consumatorilor.

Recurenții confundă acțiunea individuală în reprimare a clauzelor abuzive, cu acțiunea în încetare a unei practici abuzive.

Prima își are cauza juridică în Legea nr. 193/2000 (transpunerea Directivei 93/13/CEE) coroborată cu prevederi speciale din Codul Consumului și Codul Civil, și are ca obiect un contract încheiat, titular fiind debitorul - consumator, efectul hotărârii fiind inter partes litigantes, iar judecătorul devine incompatibil doar dacă s-a pronunțat pe fond, hotărârea a fost desființată în calea de atac și cauza a fost trimisă spre rejudecare - ceea ce, în cazul dedus judecății, nu se regăsește din nicio perspectivă.

Cea de a doua își are cauza juridică în H.G. nr. 1553/2004 privind unele modalități de încetare a practicilor ilicite în domeniul protecției intereselor colective ale consumatorilor (care transpune Directiva 2009/22/CE) și are ca obiect modelele sau proiectele de contract numite „condițiile generale” care sunt simple promisiuni de a contracta (în sens de acte juridice unilaterale), titularul acțiunii fiind o autoritate publică, iar hotărârea având caracteristicile unei hotărâri asemănătoare celor pronunțate în Recursul în interesul legii, fiind opozabile tuturor și irepetabile ca obiect.

Acțiunea directă al cărei titular poate fi orice consumator, are caracter individual, cu caracter sancționator și impune analiza circumstanțelor în care s-a încheiat contractul (în sens de raport juridic), verificarea condițiilor cumulative prevăzute în lege pentru declararea clauzei ca fiind abuzivă, condiții de ordin obiectiv - respectarea drepturilor consumatorului prevăzute expres și limitativ în art. 4 din Legea nr. 193/2000 - dar și subiectiv - calitatea consumatorului de a fi profan sau informat (noțiuni și instituții juridice specifice dreptului consumului consacrate legislativ și doctrinar).

Cea de a doua are caracterul unei acțiuni colective, cu caracter preventiv, fiind inițiată de un reprezentant calificat prin înzestrarea acestuia cu capacitate procesuală specială dată de legiuitor - autoritate publică sau asociație căreia să îi fie recunoscută calitatea de utilitate publică, tocmai pentru a diferenția regimul juridic și consecințele acestora.

Din această perspectivă, cererea dedusă judecății, abordată de reclamanți (prin reprezentantul lor convențional) ca o acțiune colectivă, cuprinde un număr foarte mare de acțiuni individuale, păstrate în mod artificial într-o singură cauză, dar care este o acțiune directă individuală, pornită de mai mulți consumatori reprezentați de același avocat. Prezenta acțiune nu este nici măcar o sumă de acțiuni individuale cu o situație de fapt și de drept descrisă distinct pe fiecare parte și pe fiecare contract în mod separat. Ea cuprinde o serie de considerații de ordin general la care se anexează un tabel cu numele reclamanților, contractele, indicarea monedei și a clauzelor pretins abuzive. Nicicând o judecată nu s-a făcut pe bază de tabel. Practic, elementul comun al tuturor reclamanților este reprezentantul lor convențional.

În consecință, față de calificarea corectă a demersului judiciar al reclamanților, ca fiind acțiuni individuale, cu situații de fapt proprii și diferite, este incorectă concluzia că pronunțarea unei hotărâri în alte litigii (chiar și cu un număr mare de reclamanți reuniți ad-hoc) ar avea autoritate de lucru judecat cu privire la o anume clauză contractuală. Acest raționament ar duce la concluzia ca judecătorii din numeroasele dosare aflate pe rol, ar putea deveni incompatibili să mai judece pentru că, fie au respins teza clauzelor abuzive, fie au admis-o, în cazuri individuale, și că ar trebui să rămână captivi teoriei lor juridice și nu independenți în soluția lor, prin raportare la faptele și circumstanțele fiecărui caz sau contract în parte.

Faptul că există grupuri de reclamanți reuniți doar după criteriul reprezentantului convențional, iar acesta a ales inițial un număr oarecare într-un grup și un alt număr în alt grup, nu transformă acțiunea din una în analiza îndeplinirii ori neîndeplinirii condițiilor calificării clauzelor ca fiind sau nu abuzive, prin raportare la toate cerințele specifice și relevante existente la data încheierii fiecărui contract în parte, într-o acțiune în care judecătorul analizează de principiu, in abstracto, respectivele clauze contractuale.

Diferența de consecință juridică este evidentă și esențială: hotărârile din prima categorie de cauze au caracter relativ și efect inter partes litigantes pentru că în cadrul lor se verifică fapte, împrejurări, circumstanțe, caracteristici particulare specifice încheierii oricărui contract, iar hotărârile din cea de a doua categorie de cauze, au caracter preventiv și efect erga omnes pentru că în cadrul lor se verifică proiectele și modelele de contract ori promisiunea de a contracta.

Aceste necesare distincții sunt suficiente pentru a reține că teoria autorității de lucru judecat sau a puterii de lucru judecat în acțiunea individuală în reprimare a clauzelor abuzive, nu poate fi acceptată. Cu alte cuvinte, felul soluției pe care o instanță a pronunțat-o nu îl face pe orice al judecător al unei pricini viitoare, captiv ei, atât timp cât în acțiunile individuale se analizează aspecte concrete, circumstanțe, caracteristici particulare specifice încheierii oricărui contract. Fiecare raport juridic are specificitatea lui, iar în această materie a protecției consumatorului, cu atât mai mult, judecătorul cauzei trebuie să particularizeze analiza prin raportare la situația dedusă judecății. De aceea, o soluție pronunțată de un judecător într-un dosar nu îl face incompatibil în altul, în ciuda unei aparente asemănări cu alte cauze, iar soluția pronunțată nu poate fi valorificată ca precedent judiciar.

Considerentele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție referitoare la distincția dintre acțiunea individuală în reprimare a clauzelor abuzive și acțiunea în încetare a unei practici abuzive precum și cele referitoare la condițiile existenței unui consorțiu procesual activ se circumscriu jurisprudenței instanței supreme, astfel cum rezultă din Decizia nr. 608 din 23 martie 2016 depusă la dosar de către reclamanți.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în contractele de credit având ca obiect contractarea unui credit în valută nu trebuie ignorate dispozițiile art. 1578 ale C. civ. din 1864, care consacră principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul este obligat să înapoieze împrumutătorului aceeași sumă nominală primită, indiferent de variațiile cursului de schimb al valutei în care suma respectivă a fost acordată. Potrivit art. 1584 C. civ.: „împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate și la timpul stipulat,, iar potrivit art. 1578 C. civ.: „(1) Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. (2) Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată”.

Principiul este respectat și de Noul C. civ., art. 2158 prevede că: „(1) împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate”. Conform art. 2164: „(1) În lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora. (2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel (..)”.

Deci, fără putință de tăgadă, contractul de credit este un împrumut de consumație prin care o persoană, numită creditor, transmite în proprietatea unei alte persoane, numită împrumutat, o câtime de lucruri fungibile și consumptibile cu obligația pentru împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de același gen și calitate.

Întrucât obiectul contractului de credit îl formează bunuri fungibile (de gen) și consumptibile potrivit naturii lor, împrumutatul devine proprietar și suportă riscurile conform art. 1577 din Vechiul C. civ., iar principala obligație a împrumutatului este obligația de a restitui la scadență lucruri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate potrivit art. 1584, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.

Acest principiu a fost respectat jurisprudențial de către instanța supremă încă din 1924: „Când un contract prevede plata într-o monedă străină, instanța de fond obligând pe debitor să plătească în acea monedă, nu face decât să interpreteze intenția pe care au avut-o părțile la facerea contractului. Această interpretare, fiind o chestiune de fapt, scapă controlului Curții de Casație. (Cas III, 2078 din 12 Nov 1924)”.

Așadar natura juridică a creditului bancar, anume aceea de a fi un împrumut de consumație și guvernarea lui de principiul nominalismului nu mai pot fi contestate. De aceea problema riscului unui astfel de contract nu poate să ignore dispozițiile art. 1577 din Vechiul C. civ.

Cât privește suma împrumutată și moneda în care aceasta a fost acordată, acestea sunt aspecte care țin de libera apreciere a părților contractului de împrumut. Odată selectată o anumită monedă a creditului, fluctuația cursului valutar al monedei este de notorietate și părțile contractuale nu ar putea porni de la premisa existenței unui curs valutar nemodificabil pe toată durata de creditare dacă în cadrul contractului de împrumut nu există prevederi în acest sens.

În contractele de credit încheiate de consumatori cu instituțiile de credit din România, nu numai că nu există astfel de prevederi ci, mai mult decât atât, există prevederi exprese conform cărora riscul valutar se suportă de către împrumutat și se face aplicabilitatea regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (deprecierea este suportată de împrumutat). Acest fapt trebuia cunoscut la încheierea contractului de credit, împrumutatul trebuind să depună un minim de diligență și de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.

Împrejurarea că moneda națională s-a depreciat față de moneda creditului și s-a depășit un prag peste care împrumutații sperau că nu se va trece, nu înseamnă că aceștia au fost induși în eroare ci, dimpotrivă, că au conștientizat riscul deprecierii, dar au apreciat fie că acesta nu se va produce, fie că se va produce în niște limite ce le păreau suportabile la data acordării creditului. De altfel, consumatorul român mediu era, la data contractării creditelor, pe deplin avizat asupra fluctuațiilor cursului de schimb, fiind de notorietate evoluțiile/aprecierea monedelor străine în perioada anilor 1990 - 2000.

Posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei naționale față de o valută și, implicit, riscul valutar la achiziționarea unui produs al cărui preț este determinat în valută ori la restituirea unei sume de bani primită în valută este un aspect financiar de notorietate. Informații cu privire la cursul valutar au fost și sunt menționate în știrile difuzate prin toate mijloacele de comunicare - radio, televiziune, ziare, internet), sunt afișate la sediul tuturor instituțiilor financiare și pe site-uri oficiale de informare publică (site-ul BNR). Cursul valutar influențează obligațiile financiare de bază ale populației de la facturile la utilități (gaze, telefonie), la prețurile majorității produselor vândute în România, al căror preț este determinat în EUR și plătit în echivalent lei la cursul BNR de la data plății (formula clasică care se găsește în toate ofertele comerciale în EUR), obligațiile fiscale ale românilor, ratele de credit, economiile în valută (depozitele). Cu alte cuvinte, riscul valutar și probabilitatea materializării acestuia - informație necesară consumatorilor pentru a lua o decizie avizată la cumpărare - era publică și cunoscută tuturor.

În mod evident, consumatorii cunoșteau atât informația privind caracteristica monedei naționale de a varia față de monedele străine și riscul valutar aferent acestei variații - informații de notorietate -, cât și informația privind posibilitatea producerii acestui risc într-o măsură care să determine - în timp - un cost mai mare pentru creditul în monedă străină comparativ cu un credit în aceeași valoare, contractat în moneda națională.

Este de necontestat, consumatorii aveau posibilitatea de a afla cu ușurință informații certe, precise cu privire la stabilitatea/instabilitatea cursului: cu titlu exemplificativ, din istoricul evoluției cursului de schimb EUR/RON din perioada 1999 - 2009 se poate observa că această monedă a comportat o apreciere consistentă.

În consecință, în condițiile unui caracter variabil al cursului monedei creditului, dobânda nu putea să nu aibă și ea aceeași caracteristică, anume de a fi variabilă.

În ceea ce privește obligația de informare ce ar fi căzut în sarcina băncii cu privire la existența riscului valutar, se va reține faptul că aceasta se referă la aspecte care exced puterii de cunoaștere a unui consumator mediu și care, dacă nu ar fi cunoscute de consumator, ar determina un dezechilibru contractual și chiar o viciere a consimțământului acestuia la încheierea unui contract. Consumatorul trebuie informat asupra tuturor acelor aspecte obiective care exced puterii de cunoaștere, obligației de cunoaștere și diligenței rezonabile a unui consumator obișnuit. Ori de câte ori se au în vedere aspecte care țin de propria responsabilitate și nevoie de cunoaștere a consumatorului, nu este incidentă obligația de informare și nu se poate susține lipsa unui consimțământ avizat. Cu alte cuvinte, responsabilitatea individuală a fiecărui consumator participant la viața economică și socială nu poate fi substituită de stabilirea de obligații în sarcina altor persoane. Necunoașterea regulilor și lipsa de ancorare în realitățile zilnice (propria culpă) a unui consumator, nu poate constitui temei pentru sancționarea/atragerea răspunderii cocontractantului (banca în cazul de față).

Astfel, conștientizarea obligației de rambursare a creditului în condițiile și moneda contractată ține de obligația/îndatorirea fiecărui împrumutat de a-și asuma responsabil obligațiile născute din raporturile contractuale în care alege să intre.

Obligația de a rambursa ceea ce a primit cu titlu de împrumut precum și de a plăti toate costurile împrumutului acordat nu este sau nu ar trebui să fie o surpriză, pentru nicio persoană ce are capacitate de deplină de exercițiu. Ea impune împrumutatului obligația și responsabilitatea de a achiziționa la data scadenței valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil și consumptibil - și de a restitui această sumă băncii creditoare împreună cu toate costurile creditului. Această obligație este o obligație esențială a împrumutatului, fiind reglementată expres și de lege (art. 1584 C. civ. coroborată cu art. 1578 C. civ.) și impusă de principii fundamentale de drept: principiul forței obligatorii a contractului - art. 969 -, principiul executării obligațiilor cu bună-credință - 970 C. civ. și principiul îmbogățirii fără justă cauză - nimeni nu se poate îmbogăți pe seama altei persoane. Faptul că riscul valutar s-a produs într-o pondere mai mare decât a sperat împrumutatul, nu înseamnă că nu a fost prevăzut și conștientizat de către împrumutat.

Litigiile având ca obiect clauzele abuzive au un cadru legal strict delimitat și protejarea consumatorului care îndeplinește criteriile stabilite de către Legea nr. 193/2000 se face cu respectarea acestui cadru. Admiterea acțiunii reclamanților s-ar constitui mai curând într-o aplicație practică a teoriei impreviziunii fără ca măcar acest lucru să fi fost cerut de către aceștia. În plus, impreviziunea este o instituție reglementată la nivel legislativ doar de la momentul intrării în vigoare a Noului C. civ. Astfel, în temeiul art. 6 alin. (2) al Noului C. civ. coroborat cu art. 107 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „dispozițiile art. 1271 C. civ. privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil”, contractelor de credit încheiate înainte de intrarea acestuia în vigoare nu le poate fi aplicată instituția impreviziunii, acestea fiind supuse prevederilor Vechiului Codul civil.

Vechiul C. civ. nu conținea o dispoziție cu caracter general privind impreviziunea, ci numai câteva aplicații legale particulare ale acesteia, care încă sunt în vigoare, respectiv cele prevăzute de art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, cele ale art. 54 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publica, precum și cele ale art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului.

Anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., ori de câte ori legiuitorul a dorit să fie aplicabilă impreviziunea a prevăzut-o în mod expres pentru anumite cazuri particulare prin legi speciale. În afara acestor cazuri expres prevăzute de lege, impreviziunea putea produce efecte și în privința contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, în măsura în care în respectivele contracte, părțile, în temeiul principiului libertății contractuale, ar fi stipulat o clauză care să permită revizuirea efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere în momentul încheierii acestuia, or contractele de credit din speță nu conțin o astfel de clauză.

În plus, impreviziunea fiind o excepție de la principiul pacta sunt servanda trebuie să fie expres prevăzută de lege, neputând fi stabilită pe cale jurisprudențială, întrucât dacă s-ar proceda în acest sens s-ar ajunge la derogarea de la dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864 în lipsa unei dispoziții legale exprese, ceea ce ar echivala cu adăugarea la lege. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca instituția impreviziunii să fie aplicabilă și contractelor încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, ar fi prevăzut în mod expres aplicarea sa și pentru situațiile juridice născute anterior intrării în vigoare a noului C. civ. și ale căror efecte se produc și după această dată (facta pendentia), cum a făcut în cazul altor instituții.

Împrumutând o sumă de bani într-o monedă străină, pentru o perioadă considerabilă de timp împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monetare, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului, cu consecința inaplicabilității teoriei impreviziunii. De altfel, rațiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, și nu de a direcționa consecințele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către creditorul obligației ajunsă dificil de executat.

Privitor la suportarea riscului valutar într-un contract de împrumut, prin Decizia nr. 1122 din 21 februarie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis următoarele:” .. riscul contractual, privind diferența de curs valutar, nu putea aparține băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant. În privința schimbării esențiale a împrejurărilor avute în vedere de părți, la momentul încheierii convențiilor, se impun unele precizări. Teoria Impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract. În acest sens se apreciază, dacă obligația și-a pierdut identitatea, verificându-se dacă modificarea circumstanțelor nu a fost integrată în riscul contractual. Variația circumstanțelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suporta debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare.”

În concluzie, răspunzând prin acest considerent comun atât susținerilor tuturor recurenților, cât și apărărilor acestora, potrivit calităților procesuale reciproce, pentru toate argumentele și temeiurile de drept reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge excepția nulității recursului declarat de reclamanții menționați în practicaua acestei decizii, cu domiciliul procesual ales la SCA GGGG., reprezentată prin partener coordonator avocat FFFF., excepție invocată de intimata-pârâtă SC A. SA

Se va respinge recursul reclamanților, menționați mai sus, declarat împotriva Deciziei civile nr. 1887/A/2015 din 19 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Se va admite recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1887/A/2015 din 19 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Se va modifica în parte decizia recurată în sensul că:

Se va respinge apelul pârâtei în contradictoriu cu intimații-reclamanți: BB., QQ., EEE., KKK. și QQQ., împotriva Sentinței civile nr. 10229 din 18 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, ca nefondat.

Se va admite apelul pârâtei SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 10229 din 18 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, pe care o va schimba în parte, în sensul că:

Se va respinge cererea de chemare în judecată precizată și completată formulată de reclamanții: B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., N., O., P., Q., G., S., T., U., X., Y., Z., AA., CC., DD., EE., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., RR., SS., TT., UU., WW., XX., AAA., BBB., CCC., DDD., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., MMM., NNN., OOO., PPP., RRR., SSS., TTT., UUU., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., FFFF., BBBB., CCCC., DDDD., ZZ., ca nefondată.

Va menține din sentința apelată dispozițiile privitoare la:

A. admiterea excepției rămânerii fără obiect a cererii numai în ceea ce privește pe reclamanții B., T., YY. și numai în privința pretențiilor formulate pentru perioada începând cu data executării obligațiilor ce decurg din contractele de credit supuse analizei (13 decembrie 2011 pentru B., 10 august 2011 pentru T., 29 martie 2011 pentru YY.);

respingerea cererii precizate și completate formulate de reclamanții B., T., YY. în privința pretențiilor formulate pentru perioada începând cu data executării obligațiilor ce decurg din contractele de credit supuse analizei (13 decembrie 2011 pentru B. 10 august 2011 pentru T., 29 martie 2011 pentru YY.) ca fiind rămasă fără obiect.

B. respingerea cererii precizate și completate formulate de reclamanții X., CC., III. în privința pretențiilor formulate pentru perioada începând cu momentul încheierii actelor adiționale (21 martie 2011, 30 septembrie 2009, 3 august 2010) ca fiind lipsită de interes.

C. respingerea excepției autorității de lucru judecat cu privire la cererea formulată de reclamanta JJ. ca neîntemeiată.

D. renunțarea la judecată formulată de reclamanții QQQ., EEE., KKK., QQ., BB., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA.

Va menține din decizia recurată soluția de respingere a apelului formulat de apelanta-pârâtă A. SA împotriva încheierii din data de 11 aprilie 2012, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamanții: B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., G., S., T., U., V., X., Y., Z., AA., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., RR., SS., TT., UU., WW., XX., AAA., BBB., CCC., DDD., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., LLL., MMM., NNN., OOO., RRR., SSS., TTT., UUU., WWW., XXX., YYY., YYY., ZZZ., FFFF., BBBB., CCCC. și DDDD., cu domiciliu procesual ales la SCA GGGG., reprezentată prin partener coordonator avocat FFFF., excepție invocată de intimata-pârâtă SC A. SA

Respinge recursul reclamanților, menționați mai sus, declarat împotriva Deciziei civile nr. 1887/A/2015 din 19 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1887/A/2015 din 19 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că:

Respinge apelul pârâtei în contradictoriu cu intimații-reclamanți: BB., QQ., EEE., KKK. și QQQ., împotriva Sentinței civile nr. 10229 din 18 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, ca nefondat.

Admite apelul pârâtei SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 10229 din 18 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Respinge cererea de chemare în judecată precizată și completată formulată de reclamanții: B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., G., S., T.,U., W., X., Y., Z., AA., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP.,,RR., SS., TT., UU., WW., XX., AAA., BBB., CCC., DDD., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., MMM., NNN., OOO., PPP., RRR., SSS., TTT., UUU., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., FFFF., BBBB., CCCC., DDDD., ZZ., ca nefondată.

Menține din sentința apelată dispozițiile privitoare la:

A. admiterea excepției rămânerii fără obiect a cererii numai în ceea ce privește pe reclamanții B., T., YY. și numai în privința pretențiilor formulate pentru perioada începând cu data executării obligațiilor ce decurg din contractele de credit supuse analizei (13 decembrie 2011 pentru B., 10 august 2011 pentru T., 29 martie 2011 pentru YY.);

respingerea cererii precizate și completate formulate de reclamanții B., T., YY. în privința pretențiilor formulate pentru perioada începând cu data executării obligațiilor ce decurg din contractele de credit supuse analizei (13 decembrie 2011 pentru B.. 10 august 2011 pentru T., 29 martie 2011 pentru YY.) ca fiind rămasă fără obiect.

B.respingerea cererii precizate și completate formulate de reclamanții X., CC., III. în privința pretențiilor formulate pentru perioada începând cu momentul încheierii actelor adiționale (21 martie 2011, 30 septembrie 2009, 3 august 2010) ca fiind lipsită de interes.

C.respingerea excepției autorității de lucru judecat cu privire la cererea formulată de reclamanta JJ. ca neîntemeiată.

D.renunțarea la judecată formulată de reclamanții QQQ., EEE., KKK., QQ., BB., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA.

Menține din decizia recurată soluția de respingere a apelului formulat de apelanta-pârâtă A. SA împotriva încheierii din data de 11 aprilie 2012, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2017.

Sursa: ICCJ

• Tipareste detalii
• Trimite pe mail
• Facebook
• Twitter
• Google
• Vizualizari: 16257

Taguri: curs BNR  Easy Credit  Raiffeisen Bank  

Comentarii

MsK
:-(
... cam asta a fost. Urmeaza ca Piperea impreuna cu ex-liberalul Zanfir sa modifice Legea, astfel incat Bancile sa nu poata pretinde rambursarea creditelor. Ca deh, asa se face cand esti mare avocat.... Pe bune, omul asta a castigat vreun process ?

Stefan
YU
Decizia a fost pronunțată de completul 6 din cadrul secției a II-a civilă a Înaltei Curți. Acest complet, în prezent destructurat (prin ieșirea la pensie a doi judecători, în prezenți avocați ai unei mari societăți de avocatură ce reprezintă băncile în procese !), a provocat o jurisprudență contradictorie/neunitară la nivelul instanței supreme, în totală contradicție cu celelalte șase complete, care au construit o practică majoritară total opusă (favorabilă consumatorilor de credit) în materia clauzelor abuzive. Ar fi bine ca publicul să fie informat corect din acest punct de vedere și nu să nu fie excesiv de mediatizate reperele jurisprudențiale minoritare, retrograde.

Ioana
Judecatori corupti
Petrisor si Branzan, doi judecatori impotriza a mii re romani. Doi judecatori corupti, care intre timp au iesit la pensie, ce au maturat pe jos cu acest proces, inclusiv cu dovezile Raiffeisen Leakes, in care se arata negru pe alb ca aceasta banca infecta majora dobanda dupa primul an, fara nici un fel de influienta externa, cu cel putin 1pp. Cu asemenea dovezi si tu sa trantesti procesul mai ales cand Judecatoria si Tribunalul dadu dreptate consumatorilor, asa inseamna sa ai sufletul vandut. Vanduti sunt si acum, care dupa pensie, sunt avocati tot impotriva consumatorilor. Poate ca ar trebui cautati nitel sa vedem ce interese au. Poate ca ar trebui desecretizare ceva documente dintre protocoalele BNR si ministerul Justitiei.

Martalogu
Petrisoru si Branzache
Este decizia Completului Satanic de la Inalta Curte 666. Intre timp judecatorii branzan si petrisor au spalat putina. A fost completul care a fost in dezacord cu celelalte complete. In cazul G2 BCR Piperea, acesti judecatori au stabilit ca au fost negociate contractele!!! O sa vedem ce spune CEDO in privind G2 BCR care va fi finalizat in cel mult 1 an. Atunci o sa refuleze haznaua petrisor-branzan. Acesti magistrati ar merita niste tepe in fata Inaltei Curti. Si nu sunt singurii, mai sunt niste bestii la Judecatoria Sectorului 3 si la Tribunalul Bucuresti care anuleaza decizii ale Inaltei Curti in executare. Huo, CSM sa curete instantele de cozile de topor ale bancilor.

Mirela
Gunoiul ICCJ
Decizia este o rusine pentru justitie, o golanie pe fata. D-asta au fost pensionati subit cei doi judecatori. Acesti judecatori au fost gunoiul de la ICCJ. Timp de 10 ani au favorizat bancile in toate litigiile, incercandu-se sa se creeze o practica neunitara la instanta suprema. Trebuie contestat la CEDO si beliti judecatorii.

Tilica
Piperica
Procedural revizuirea nu poate schimba o decizie decat in anumite situatii mentionate in codul de procedura civila. Procesul a fost pierdut inca de anul trecut. Surprinzator ca onorabilul Piperica nu a spus nimic pe pagina sa de Facebuci. Desi a avut tignalul mare in 8 ani, a si ajutat bancile cu procesele colective. Daca le dadea bucata in individual alta era situatia. Lacomia salveaza buzunarul avocatului.

Monica Laudom
Carte scrisa de un judecator!
Decizie data in pestera de niste judecatori pitecantopi. Apropo de dobanda, a se citi acest articol extras dintr-o carte devenita Biblia clauzelor abuzive: https://bloghamangiu.ro/consecintele-constatarii-caracterului-abuziv-al-unei-clauze-care-determina-dobanda-remuneratorie-intr-un-contract-de-credit/

Stefan
DRV
Este o lucrare interesantă, cu elemente de practică judiciară, dar care comportă unele critici în privința efectelor clauzei abuzive relativ la dobânda variabilă. Odată constatat caracterul abuziv al clauzei sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a acesteia (rămâne fără suport juridic și procentul atașat dobânzii variabile, indiferent de nivelul acestuia). Contractul de credit poate continua și fără existența dobânzii variabile eliminate din conținutul său, neexistând niciun impediment juridic din acest punct de vedere. Este greșită soluția unor instanțe potrivit căruia un credit nu poate funcționa fără dobândă. Banca este în culpă delictuală pentru săvârșirea unei fapte ilicite (încălcarea interdicției imperative, de ordine publică, de a stipula clauze abuzive în contract) și nu poate invoca propria culpă pentru nerealizarea profitului scontat la momentul încheierii contractului (profitul trebuie obținut pe căi licite). Și nu o poate ajuta nici judecătorul (art. 7 din Legea nr. 193/2000). La fel de adevărat este și faptul că instanța nu poate interveni în contract la solicitarea consumatorului în sensul înlocuirii clauzei abuzive nule absolut cu o anumită formulă a dobânzii (o astfel de modificare a contractului poate fi rodul exclusiv al acordului de voință al ambelor părți). Acesta este principalul motiv pentru care, în unele procese (colective și nu numai), consumatorii nu au putut recupera sumele achitate cu titlu de dobândă variabilă (soluție discutabilă și ea în sine). Problema subsidiară a negocierii dobânzii creditului se pune doar în cazul acțiunilor în încetare inițiate de ANPC (în care consumatorul nu este parte), unde măsura judiciară a eliminării clauzei abuzive relativ la dobânda variabilă are efecte numai pentru viitor. Acțiunea în nulitatea clauzei abuzive inițiată de consumator (unde sancțiunea nulității are efecte și pentru trecut) constituie o tipologie judiciară distinctă (a se vedea deciziile Curții Constituționale pronunțate în acest sens).

Florin
despre
Strigator la cer. CHIAR au innebunit toti judecatorii?

Morales
Hahaaaaa
Bai inteligentilor,av asta ilustru nu stie ce sa ceara,de aceea pierde procesele. Documentati-va inainte sa huliti juzii



Adauga un comentariu

Nume *:

E-mail *:
(nu se afiseaza pe site)
Subiect:
*
Comentariu:



Tastati codul din imagine (doar cifre)  

Adauga un comentariu folosind contul de Facebook