Romania este singura tara care nu si-a recuperat rezerva de aur trimisa la rusi in timpul razboiului

Autor: Bancherul.ro
2019-06-01 19:14

Guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei (BNR), Mugur Isarescu, a declarat ca Romania este singura tara care nu si-a mai recuperat rezerva de aur trimisa in strainatate in timpul Primului Razboi Mondial.

Guvernatorul a prezentat, intr-un discurs, situatia altor tari din Europa care si-au evacuat tezaurele in timpul razboaielor si care ulterior si le-au recuperat, partial sau integral, sau nu au mai emis pretentii asupra lor.

Dintre tarile prezentate de Isarescu, doar Romania si Spania si-au trimis aurul la rusi, si niciuna dintre ele nu l-au mai recuperat, restul statelor alegand sa-si expedieze tezaurele in Anglia sau Statele Unite, de unde le-au salvat.

BNR a trimis, in anii 1916-1917, din timpul Primului Razboi Mondial, o cantitate de 91,4 tone de aur spre pastrare la Moscova, in conditiile in care Rusia era aliatul Romaniei de la acea dată, tezaur care nu s-au mai intors niciodata in Romania.

"Tezaurul BNR rămâne singurul caz în care o rezervă de aur monetar este încredinţată cu documente valide din punct de vedere internaţional (cum se spune de obicei, cu „acte în regulă”) şi cu toate garanţiile depozitarului că va fi returnată oricând la cererea proprietarului, pentru ca ulterior, aceste obligaţii asumate conform tuturor normelor şi cutumelor internaţionale să nu mai fie respectate", a declarat guvernatorul BNR, Mugur Isarescu.

El a facut o comparatie a situatiei tezaurului Romaniei cu cele ale altor tari din Europa evacuate in strainatate in timpul razboaielor.

Dintre restul tarilor, in afara Romaniei, doar Spania si-a mai trimis rezerva de aur in Rusia, in 1936, dupa izbucnirea razboiului civil dintre guvernul de stanga de la acea vreme si trupele dictatorului extremist de dreapta, Franco. 

Dupa ce Franco a venit la putere, rusii au confiscat aurul, considerand ca reprezinta despagubire pentru ajutorul acordat guvernului de stanga, iar Spania nu mai are in prezent nicio pretentie de la rusi, spre deosebire de Romania, in special BNR, care cere si in prezent restituirea tezaurului, dar fara reactie din partea Rusiei.

Restul tarilor din Europa si-au trimis tezaurul in Anglia, in principal, dar si in Franta sau Statele Unite, de unde l-au recuperat ulterior.

Polonia au trimis tezaurul in Franta mai intai, prin Romania, iar apoi a ajuns in Marea Britanie, SUA si Canada, de unde si l-au recuperat, dupa sfarsitul razboiului.

Tarile baltice aveau aurul in Anglia, iar dupa ce au fost ocupate de URSS, rusii au facut un acord de compensare. Dupa independenta din anii 90, tarile baltice au obtinut compensatii de la Marea Britanie pentru aurul pierdut.

Cehoslovacia avea aurul la Banca Reglementelor Internationale (BRI), pastrat la Banca Angliei, o parte fiind transferat in contul Germaniei, in timpul razboiului, fiind recuperat ulterior.

Există cazuri similare cu cel al Tezaurului BNR evacuat la Moscova?

Discursul guvernatorului BNR, Mugur Isărescu - Simpozionul de istorie și civilizație bancară "Cristian Popișteanu"

Variantă pregătită pentru susținere

Cuvânt de deschidere

Doamnelor şi domnilor, bună dimineaţa,

Suntem în cea de-a doua zi a lucrărilor celei de-a XXVII-a ediţii a Simpozionului de istorie şi civilizaţie „Cristian Popişteanu”. Ieri, alături de distinşii noştri invitaţi, am prezentat pe larg bilanţul istoriografic al tezaurului României evacuat la Moscova. Astăzi mă voi opri asupra unei întrebări: Există cazuri similare cu cel al tezaurului BNR evacuat la Moscova? şi voi face referire la mai multe cazuri în care tezaure naţionale din diferite ţări europene au fost evacuate în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Vom beneficia și de răspunsul participanților la dezbaterea intitulată Studiu de caz – Sárospatak, care va fi moderată de către domnul Cristian Păunescu. Avem alături de noi și doi oaspeți din Ungaria: pe domnul Áron Kovács și pe doamna Éva Kusnyir.

Domnul Áron Kovács este curatorul Colecției manuscrise a Colegiului Reformat Calvin din Sárospatak și este un om al celor două culturi, maghiară și română, deoarece a studiat istoria la Universitatea din Szeged, dar și-a susținut doctoratul în istorie conceptuală la Universitatea de Vest din Timișoara. În cadrul dezbaterii de astăzi ne va vorbi despre manuscrisele rare din Colecția Colegiului Reformat Calvin din Sárospatak după Al Doilea Război Mondial.

Doamna Éva Kusnyir este muzeograf la Muzeul Colegiului Reformat Calvin din Sárospatak. A studiat la Universitatea din Debrecen etnografia și muzeologia. În prezent, își elaborează în cadrul aceleiași universități teza de doctorat pe tema consecințelor Primului Război Mondial asupra Diocezei Sárospatok. Astăzi ne va vorbi despre piesele numismatice din Muzeul Colegiului Reformat din Sárospatak, transferate la Budapesta în 1938.

Pe lângă oaspeții din Ungaria, în cadrul dezbaterii vom avea prilejul să ascultăm și intervenția domnului prof. univ. dr. Alexandru Ghișa, precum și pe cea a domnului Dorin Matei, președintele Fundației culturale „Magazin Istoric”.

În jurul orei 12.45, vor fi decernate premiile anuale oferite de Fundaţia culturală „Magazin Istoric” pentru cele mai importante contribuţii ale cercetării istorice pe anul 2018. Vom încheia întâlnirea noastră cu un recital susținut de studenți de la Universitatea Națională de Muzică din București.

Aurul Imperiului ţarist

În 1915, rezerva de aur a Rusiei, de la Petrograd, a fost evacuată la Kazan, de teamă că oraşul ar fi putut fi ocupat de trupele Puterilor Centrale. Acolo a ajuns şi aurul păstrat în sucursalele băncii centrale a Rusiei din Moscova, Samara şi Tambov.

În vara lui 1918, mai mult de jumătate din rezerva de aur a Rusiei era în subsolurile Băncii de Stat din Kazan. Bolşevicii au reuşit să mute în zonele controlate de ei mai puţin de 2% din această rezervă, înainte de cucerirea oraşului de către „albi”.

La începutul lunii august 1918, oraşul Kazan a fost ocupat de unităţi ale Legiunii Cehoslovace, constituită din foştii prizonieri de origine cehă din armata austro-ungară, şi din unităţi ale „albilor“. Aurul a fost dus la Omsk şi apoi a ajuns să fie cunoscut drept „aurul lui Kolceak“, unul dintre generalii care luptau contra puterii bolşevice. Valoarea lui a fost evaluată la circa 630 milioane ruble.

După înfrângerea lui Kolceak, cea mai mare parte a rezervei de aur, în valoare de circa 400 milioane de ruble, a ajuns în mâinile bolşevicilor, fiind dus înapoi la Kazan. Soarta restului rezervei, în valoare de peste 230 milioane ruble, a rămas neclară. S-a afirmat fie că l-au furat cehoslovacii, fie japonezii care luptau contra trupelor bolşevice în Extremul Orient.

Pe acest subiect s-au scris romane şi s-au turnat filme. Unele informaţii indică faptul că aurul ar fi fost folosit pentru a garanta unele împrumuturi făcute de emigranţii alb-gardişti. Dar atunci când sovieticii au ocupat Praga, în 1945, şi au avut acces la documente ale emigraţiei ruse, nu au descoperit nimic concret.

Un cercetător rus, Oleg Budnitskii, a publicat în 2008, la Moscova, rezultatele cercetărilor sale în arhive occidentale. El preciza că soarta acestui aur este greu de reconstituit şi pentru că cei care au operat cu el nu au fost foarte dornici să lase evidenţe clare asupra operaţiunilor efectuate. Potrivit lui Budnitskii, emigraţia albă ar fi scos din Rusia o cantitate echivalentă cu 195 milioane, din aurul în valoare de peste 230 milioane de ruble. Cea mai mare parte a aurului scos din Rusia de către emigraţia albă ar fi fost depusă în bănci japoneze, britanice şi americane. Restul se pare că a fost folosit ca garanţie pentru împrumuturi. Tot din acest aur, s-ar fi garantat un credit pentru cumpărarea de armament din S.U.A. În final, o parte a aurului ar fi fost vândută pentru a acoperi împrumuturile.

Ultima tranzacţie cunoscută datează din primăvara anului 1921, când se pare că ceea ce mai rămăsese din aurul luat de emigraţia albă a fost vândut către o bancă japoneză, pentru 500.000 dolari. Banii erau destinaţi unui guvern care ar fi putut să vină la putere în Rusia după căderea bolşevicilor. Ca să ferească aceşti bani de creditorii care vânau orice sumă, au fost investiţi în acţiuni emise de o bancă engleză cu capital rusesc, capital provenit de la antreprenori ruşi, ajunşi în emigraţie după 1917.

Diplomaţii ruşi, care au format Consiliul foştilor ambasadori ai Rusiei ţariste de la Paris, s-au ocupat de administrarea a ceea ce rămăsese din „aurul lui Kolceak“. Resursele s-au diminuat treptat, dar au ajuns până în anii ’50. Oleg Budnitskii le-a putut trasa urmele până la moartea ultimului membru al Consiliului, Maklakov, în 1957. Cartea sa „demontează“ în bună măsură speculaţiile privind furtul aurului rusesc de către japonezi sau cehoslovaci, la finele Primului Război Mondial şi în vremea războiului civil ce i-a urmat.

Aurul belgian

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, rezerva de aur a Belgiei era de aproximativ 600 tone de aur. Chiar înainte de declanşarea luptelor, o treime a fost depozitată la Londra, altă treime trimisă în Statele Unite şi Canada. La începutul anului 1940, 198 tone de aur au fost trimise în sudul Franţei. În momentul invadării Belgiei, doar o mică parte din aur se mai găsea în subsolul Băncii Belgiei. Aurul trimis în Franţa a fost evacuat împreună cu cel polonez, spre acelaşi loc, fortul Kayes, din Dakar (Senegal).

După capitularea Franţei, germanii au impus noului guvern să le predea aurul belgian. Operaţiunea a durat până în mai 1942, când au ajuns la Marsilia ultimele lăzi. De acolo a fost mutat la Banca Reichului. Din dispoziţia lui Göring, a fost topit şi marcat din nou cu anii 1936 şi 1937, pentru a i se pierde urma. După război, Banca Franţei şi Banca Belgiei au ajuns la un acord şi francezii au plătit o compensaţie integrală.

Ulterior s-a constituit o rezervă atât din aurul descoperit de trupele americane în 1945, într-o mină de sare din Germania (inclusiv documente din care rezulta ce s-a întâmplat cu aurul belgian), cât şi din aurul furat de nazişti şi ajuns în bănci elveţiene.

Comisia Tripartită a Aurului - constituită la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial pentru returnarea aurului monetar şi alcătuită din reprezentanţi ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei - urma să gestioneze repartizarea acestui aur celor care emiteau pretenţii. Banca Belgiei a înaintat o cerere în numele Băncii Franţei şi în final aceasta a recuperat 130 tone de aur, adică două treimi din compensaţia plătită Băncii Belgiei.

Aurul norvegian

În 1940, rezerva de aur a Norvegiei era de 50 tone. Autorităţile au luat din vreme măsuri pentru a-l putea evacua cât mai repede, ambalându-l în lăzi şi butoaie ce puteau fi mânuite uşor. La primele ore ale zilei de 9 aprilie 1941, când s-a aflat vestea că nave germane se apropiau de Oslo, aurul a fost expediat la Lillehammer. Încercarea paraşutiştilor germani de a ataca Lillehammer, unde se refugiase şi familia regală, s-a lovit de rezistenţa dârză a norvegienilor, care a permis evacuarea aurului mai departe, cu un tren, către o localitate de pe coasta Mării Nordului, unde debarcaseră deja trupe britanice.

Britanicii au acceptat să ajute la evacuarea aurului, care urma să fie încărcat pe trei nave de război. Prima, crucişătorul „Galatea“, a reuşit să plece înainte de sosirea germanilor. Restul aurului a fost transportat în alt port. O altă cantitate a fost încărcată la bordul crucişătorului „Glasgow“, dar căpitanul acestuia a decis să plece înainte ca întreaga cantitate să fie urcată la bord. Ce a rămas a pornit mai departe cu un vas de coastă, urmând ca în portul Tromsö să fie urcată la bordul lui „Glasgow“.

Nava costieră a fost atacată de aviaţia germană şi obligată să eşueze. Aurul a fost transferat la bordul a cinci vase de pescuit. După mai multe aventuri, a ajuns la bordul crucişătorului „Enterprise“ şi apoi în Marea Britanie.

S-au pierdut pe drum doar 297 de monede (adică mai puţin de 10 kg), din cele 50 tone de aur. Ulterior, aurul a fost plasat în Statele Unite şi din el s-au finanţat cheltuielile guvernului norvegian în exil. După război, rezerva de aur rămasă a fost repatriată treptat; ultimele 10 tone reîntorcându-se în Norvegia în 1987.

Aurul olandez

La izbucnirea războiului, rezerva de aur a Olandei se găsea împărţită la Amsterdam şi Rotterdam. Cantitatea de aur din Amsterdam a fost evacuată în Anglia fără probleme. La Rotterdam, comandoul englez a reuşit să preia aurul când germanii ajunseseră la 200 m de locul unde fusese depozitat. Dar nava pe care a fost încărcat a sărit în aer şi s-a scufundat. În 1942, nemţii au descoperit locul unde se găsea şi au recuperat o parte din aur. Altă parte a fost recuperată de scafandri olandezi după război.

Aurul balticilor

Ţările baltice au păstrat rezerva de aur în Marea Britanie. În iulie 1940, după ocuparea acestora de către U.R.S.S., Marea Britanie a blocat aurul. În ianuarie 1968, s-a încheiat un acord între Marea Britanie şi U.R.S.S., prin care sovieticii renunţau la aurul balticilor, iar englezii la pretenţiile legate de naţionalizarea bunurilor cetăţenilor britanici din Rusia sovietică.

În 1992 şi 1993 Marea Britanie a acordat Ţărilor Baltice compensaţii în valoare de 90 milioane lire sterline, în contul aurului pierdut.

Aurul Cehoslovaciei

După ocuparea Cehoslovaciei, germanii i-au obligat pe funcţionarii Băncii Centrale să emită două ordine de transfer. Unul era către Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) şi cerea transferul a 21 tone aur din contul Cehoslovaciei la BRI (aur care era păstrat la Banca Angliei) către contul Băncii Reichului de la BRI. Al doilea cerea transferul a 27 tone aur, deţinut de Banca Cehoslovaciei la Banca Angliei, către contul BRI aflat la Banca Angliei.

Primul ordin a fost pus în practică, însă cel de al doilea nu, căci guvernul britanic blocase depozitele Cehoslovaciei după ocuparea acestei țări de către Germania. Primul ordin a fost executat considerându-se că era o tranzacţie în interiorul BRI.

După război, Cehoslovacia a cerut restituirea acestui aur. A primit doar şase tone, restul aurului fiind blocat de Londra şi Washington motivându-se că Cehoslovacia nu rezolvase pretenţiile cetăţenilor britanici şi americani ale căror proprietăţi fuseseră confiscate de către regimul comunist. Au urmat ani lungi de negocieri, problema fiind rezolvată abia în 1981, când Cehoslovacia a achitat despăgubirile cerute şi a primit în schimb aurul rămas.

Aurul albanez

Începând cu anul 1925, Albania a păstrat un stoc de aur monetar la Roma. În 1943, după ce Italia a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, germanii au capturat acest stoc de aur. Comisia Tripartită constituită pentru returnarea aurului monetar a decis după război să blocheze restituirea stocului de aur către Albania, stoc evaluat la 6,5 milioane de lire sterline, în baza obiecţiilor formulate de către două state membre: S.U.A. şi Marea Britanie.

Americanii s-au opus pentru că Albania nu accepta să plătească despăgubiri pentru bunurile cetăţenilor americani confiscate de către regimul comunist. Marea Britanie acuza Albania că era vinovată de scufundarea, în octombrie 1946, a două nave britanice care loviseră mine în largul coastelor albaneze, incident care dusese la moartea a 44 de marinari englezi. După căderea regimului comunist din Albania, diferendul a fost rezolvat definitiv în 1996.

Aurul polonez

În urmă cu câţiva ani, tot în această sală, regretatul istoric polonez Wojciech Rojek, de la Universitatea Jagellonă din Cracovia, autor al unei monografii despre soarta aurului polonez în vremea celui de-al Doilea Război Mondial a prezentat pe larg odiseea tezaurului băncii centrale a Poloniei. La izbucnirea războiului, în mare grabă, rezerva de aur a Bank Polski, răspândită în mai multe locuri, a fost strânsă şi îndreptată către România. În ciuda presiunilor Germaniei, guvernul român a permis evacuarea celei mai mari părţi a acestei rezerve: un tren a preluat-o de la graniţa de nord româno-poloneză şi a transportat-o la Constanţa, unde a fost încărcată pe un vas, cu care a pornit spre Turcia. A călătorit mai departe cu trenul, până în Liban, unde a fost încărcată pe crucişătorul francez „Emile Bertin“ şi pe alte două contratorpiloare. Cu mult noroc, toate cele trei nave au ajuns în portul francez Toulon, iar de acolo la agenţia din Nevers a Băncii Franţei.

Înaintarea rapidă a trupelor germane pe teritoriul Franţei a impus o nouă evacuare. La 18 iunie, cu o altă navă, aurul polonez a fost transportat în Africa, la Dakar, de unde a ajuns în fortul Kayes. Cum acesta se afla sub autoritatea guvernului de la Vichy iar polonezii din exil erau aliaţii Londrei, sub presiunile Germaniei, polonezilor li s-a interzis accesul la acest aur. În plus, guvernul de la Vichy, „descoperind“ că datoria Poloniei faţă de Franţa (este vorba de împrumuturile acordate anterior) era mai mare decât valoarea aurului, le-a refuzat cererile. Polonezii au dat în judecată guvernul de la Vichy la Curtea Federală din New York, care a dat o sentinţă prin care aurul Franţei aflat în depozit în S.U.A. era pus sub sechestru.

După debarcarea Aliaţilor în Africa, aurul polonez a fost recuperat şi a plecat către Marea Britanie, Canada şi S.U.A. La sfârşitul războiului, deşi în Polonia se instaurase un guvern comunist, după negocieri care au durat câţiva ani (britanicii, de exemplu, cereau plata cheltuielilor făcute de ei pentru înzestrarea unităţilor militare poloneze), aurul polonez s-a întors acasă.

Tot în 1947 s-au întors de la Bucureşti şi cele trei tone de aur rămase în subsolurile Băncii Naţionale a României, deoarece au ajuns în România mai târziu, odată cu exilul polonez, şi nu au mai fost scoase din ţară din cauza presiunilor formidabile exercitate de Germania. Acest aur, împreună cu Tezaurul BNR, a fost adăpostit la Tismana, din 1944 până la începutul lui 1947. Trebuie să precizăm că Banca Naţională a României nu a cerut nicio sumă de bani pentru păstrarea acestui aur atâţia ani.

Aurul spaniol

Un caz aparte îl reprezintă aurul spaniol, despre care a vorbit în această sală profesorul Pablo Martin Aceňa. În 1936, timpul în războiului civil, fără să aibă acordul Parlamentului, ministrul spaniol de Finanţe a hotărât trimiterea rezervei de aur a ţarii la Moscova.

Operaţiunea a fost supervizată de generalul KGB Orlov. Acesta a arătat în cartea sa de memorii că la numărarea lăzilor, în momentul îmbarcării pentru a fi transportate în URSS, s-a consemnat în procesul-verbal un număr de 7.800 lăzi, când în realitate erau 7.900. Oricum, Stalin ordonase să nu se elibereze nici un fel de document privind preluarea tezaurului. Aurul a fost considerat plată pentru ajutorul internaţionalist acordat guvernului republican de stânga în lupta cu trupele lui Franco. Astăzi, Spania nu mai emite niciun fel de pretenţii asupra aurului respectiv.

Prezentarea istoriilor anterioare ne arată că în toate aceste cazuri, mai puţin în cazul aurului spaniol, a fost vorba de rezerve de aur capturate sau evacuate în vreme de război. Oricâte diferende ar fi existat între deţinătorul aurului la un moment dat şi cel căruia îi aparţinea de drept, ele au fost rezolvate prin negocieri şi măcar printr-o despăgubire.

Tezaurul BNR rămâne singurul caz în care o rezervă de aur monetar este încredinţată cu documente valide din punct de vedere internaţional (cum se spune de obicei, cu „acte în regulă”) şi cu toate garanţiile depozitarului că va fi returnată oricând la cererea proprietarului, pentru ca ulterior, aceste obligaţii asumate conform tuturor normelor şi cutumelor internaţionale să nu mai fie respectate.

Sursa: site-ul BNR

• Tipareste detalii
• Trimite pe mail
• Facebook
• Twitter
• Google
• Vizualizari: 6394

Comentarii

Nume *:

E-mail *:
(nu se afiseaza pe site)
Subiect:
*
Comentariu:



Tastati codul din imagine (doar cifre)