În primul rând doresc să vă mulțumesc pentru invitația de a prezenta, împreună cu colegii din cadrul BNR, poziția și acțiunile Băncii Naționale a României referitoare la situația creditelor în franci elvețieni în România.

Vă asigur că apreciem această dezbatere ca fiind foarte utilă în condițiile actuale. Prezența conducerii băncii centrale în fața dumneavoastră este concordantă cu obligația legală din Statutul Băncii Naționale a României (Legea nr. 312/2004) de a prezenta Parlamentului, publicului, în general, informații de bună calitate care să contureze o imagine clară asupra politicii și măsurilor adoptate de banca centrală pentru îndeplinirea atribuțiilor sale.

I. Decizia Băncii Naţionale a Elveţiei

Dezbaterea publică privind creditele în franci elvețieni a început la data de 15 ianuarie 2015, când Banca Naţională a Elveţiei a renunţat la pragul de 1,2 franci elvețieni pentru un euro, ceea ce a condus la aprecierea imediată şi semnificativă a francului elveţian faţă de euro, dolar şi alte valute. Decizia adoptată de autoritatea monetară din Elveţia a luat în considerare faptul că pragul – introdus în septembrie 2011, când supraevaluarea francului elveţian faţă de euro era importantă – devenise tot mai greu de menţinut în condiţiile relaxării cantitative iniţiate de Banca Centrală Europeană şi ale intrărilor mari de capital în Elveţia. Întărirea francului elvețian şi faţă de leu a fost inevitabilă, chiar dacă moneda naţională a avut o evoluţie relativ stabilă faţă de valuta de referinţă, și anume euro.

În literatura de specialitate este fundamentată ideea că francul elveţian reprezintă o monedă de siguranţă. Datorită dimensiunii reduse a pieţei financiare locale, pe fondul unor intrări de capital străin, francul elveţian tinde să se aprecieze, semnificativ, în momentele de tensiune internaţională, în raport cu celelalte monede.

Măsurile pe care Banca Naţională a României le poate lua pentru influenţarea cursului de schimb al monedei naţionale faţă de francul elveţian sunt limitate. Cursul dintre cele două monede menţionate se stabileşte indirect. Având în vedere intensitatea legăturilor comerciale ale României cu ţările din zona euro, apartenenţa la Uniunea Europeană, precum şi intenţia României de a adopta moneda euro în viitor, moneda străină de referinţă pe piaţa valutară din România este euro. Cursul de schimb leu-euro este rezultatul cererii şi ofertei de valută pe care le generează fluxurile comerciale şi cele financiare, în timp ce cursul leu-franc elvețian este obţinut indirect în funcţie de cursurile leu-euro şi franc elvețian-euro. Evoluţia cursului franc elvețian-euro depinde de cererea şi oferta de valută dintre zona euro şi Elveţia, România neavând o influenţă asupra cotaţiei acestui curs. Cursul leu-euro este relativ stabil și reflectă evoluția favorabilă a fundamentelor economice. Recenta depreciere a leului faţă de francul elvețian se datorează astfel exclusiv aprecierii francului elvețian faţă de euro, dolar şi alte valute, ca urmare a renunţării de către Banca Națională a Elveției la apărarea pragului de 1,2, pe fondul deciziei de relaxare cantitativă (quantitative easing) a Băncii Centrale Europene.

Intervenţia Băncii Naționale a României pentru readucerea cursului leu-franc elvețian la nivelul din 14 ianuarie 2015 nu este posibilă, întrucât arbitrajul internaţional nu permite influenţarea izolată a cursului de schimb leu-franc elvețian concomitent cu menţinerea nemodificată a cursurilor de schimb ale leului faţă de celelalte valute.

Pentru inversarea impactului deciziei Băncii Naționale a Elveției asupra cursului leu-franc elvețian, ar fi necesară aprecierea leului faţă de euro până la un nivel de aproximativ 3,7 lei pentru un euro. Acest nivel al cursului de schimb nu ar putea fi menţinut decât temporar, forţarea cursului leu-euro la un nivel mult inferior celui perceput de piaţă ca fiind corect ar trebui efectuată prin vânzări considerabile de valută, de ordinul miliardelor de euro, nu numai pentru atingerea obiectivului, dar şi pentru realizarea intervenţiilor sistematice pe care le-ar impune menţinerea ulterioară a acestui curs de schimb.

O astfel de intervenţie din partea Băncii Naționale a României ar avea efecte pe termen scurt și consecinţe importante de ordin economic. Diminuarea considerabilă a rezervei valutare ar antrena deteriorarea percepţiei investitorilor, manifestată prin majorarea primelor de risc percepute de aceştia. Împrumuturile externe ar deveni mai scumpe pentru stat, dar şi pentru sectorul privat, iar riscul producerii unui atac speculativ asupra leului ar creşte.

Aprecierea masivă a leului faţă de euro ar fi de natură să provoace erodarea puternică a competitivităţii externe a României, fiind astfel afectată performanţa exporturilor româneşti. În aceste condiţii, activitatea economică ar cunoaşte o restrângere, care s-ar reflecta şi într-o evoluţie nefavorabilă a numărului locurilor de muncă. Totodată, scăderea exporturilor, la care s-ar adăuga impulsionarea concomitentă a importurilor, ar genera o deteriorare a balanţei comerciale. Pe fondul unor astfel de evoluţii, s-ar consemna presiuni suplimentare de corectare a cursului leu-euro spre nivelul anterior intervenţiilor. Este important de avut în vedere şi faptul că vânzările de valută ale Băncii Naționale a României ar implica absorbţia de lichiditate în lei de pe piaţa monetară, ceea ce ar conduce la majorarea substanţială a ratelor dobânzilor la lei. O astfel de situaţie nu ar conduce doar la descurajarea creditării în lei în favoarea celei în valută, care ar deveni mai ieftină, ci ar însemna şi pentru cei care deja au împrumuturi în monedă naţională o creştere substanţială a costurilor. Cu alte cuvinte, preţul pentru un risc valutar scăzut ar fi un risc de dobândă mai mare.

În plus, aprecierea monedei naţionale ar induce un şoc deflaţionist în economia românească, cu potenţialul de a crea o spirală în care preţurile în scădere şi amânarea generalizată a consumului să se potenţeze reciproc, fiind favorizată astfel contracţia economică şi, în consecinţă, pierderea de locuri de muncă.

Dincolo de efectele adverse de natură economică, intervenţia Băncii Naționale a României pentru aprecierea leului faţă de francul elvețian la un nivel similar celui anterior momentului când Banca Națională a Elveției a renunţat la pragul de 1,2 franci elvețieni pentru un euro, ar avea şi consecinţe privind politica publică. Demersul ar echivala cu schimbarea monedei de referinţă pe piaţa valutară de la euro la francul elvețian, ceea ce ar intra în contradicţie nu numai cu realitatea economică, ci şi cu statutul de ţară membră a Uniunii Europene, din care decurge de altfel şi obligaţia legală de a adopta moneda unică la un moment dat.

În ceea ce priveşte problema posibilităţii interzicerii de către Banca Națională a României a creditelor în franci elvețieni, trebuie subliniat că o astfel de decizie ar fi echivalat cu restricţionarea fluxurilor de capital denominate în această valută. Ar fi fost astfel încălcată una dintre precondiţiile fundamentale ale aderării României la Uniunii Europene, și anume liberalizarea deplină a contului de capital, proces finalizat în 2006.

În plus, chiar presupunând că o astfel de măsură ar fi fost posibilă, adoptarea sa ar fi afectat relaţiile comerciale şi investiţionale cu Elveţia, precum şi finanţarea debitorilor care sunt acoperiţi la riscul valutar faţă de francul elvețian (exportatori, dar şi angajaţi ai companiilor cu capital elveţian, ale căror venituri sunt exprimate în franci elvețieni).

Prezenţa relevantă a capitalului elveţian în România este indicată de investiţiile directe provenite din această ţară, care însumează circa 2 miliarde euro acumulate în perioada 2007-2013, precum şi de societăţile comerciale cu capital elveţian în număr de peste 2000. Cifra anuală de afaceri a acestor firme este de circa 7 miliarde euro, numărul de salariaţi oscilând între 50 000 şi 60 000, număr care se apropie de cel al debitorilor în franci elvețieni. Principalii investitori elveţieni în România activează în sectoare economice importante cum sunt: materiale de construcţii, energie, petrochimie, industrie farmaceutică, industrie alimentară, tutun, agricultură-zootehnie. În ceea ce priveşte fluxurile comerciale cu Elveţia, acestea au depăşit în ultimii ani pragurile de 250 milioane euro pentru exporturi, respectiv 400 milioane euro pentru importuri.

Situaţia creată de aprecierea francului elvețian trebuie abordată într-o manieră raţională, nu emoţională. Înainte de orice, este dezirabil ca, anterior formulării unei soluţii, să se aştepte stabilizarea situaţiei. Adesea, pieţele valutare tind să reacţioneze excesiv într-o primă fază la asemenea evenimente. Din această perspectivă, merită subliniat că aproximativ 40% din creşterea cursului de schimb leu-franc elvețian s-a corectat deja: plecând de la un curs de 3,74 lei pentru 1 franc la 14 ianuarie 2015, nivelul maxim atins de francul elvețian a fost de 4,58 lei la 23 ianuarie, iar pe 9 februarie a fost 4,21 lei.

În plus, având în vedere dimensiunea considerabilă a impactului financiar, trebuie acordat timpul necesar pentru ca soluţiile să fie gândite astfel încât datoriile suplimentare apărute prin aprecierea francului elvețian să fie împărţite în mod raţional şi realist între părţile implicate.

În concluzie considerăm că, înainte de adoptarea oricărei măsuri trebuie analizată situaţia concretă a creditelor în franci elvețieni din România, contextul economic actual, abordarea situaţiei generate de aprecierea francului elvețian în alte ţări din regiune, precum şi viabilitatea soluţiilor propuse.

II. Situaţia creditelor în franci elveţieni

Creditele în franci elveţieni nu prezintă risc sistemic deoarece au o pondere redusă în PIB şi, de asemenea, o pondere redusă în totalul creditelor.

Creditarea în franci elvețieni a sectorului privat reprezintă 1,4 la sută din produsul intern brut în cazul României, fiind de 5 ori, respectiv de 7 ori mai redusă decât în Polonia şi Ungaria. Proporţiile se menţin şi în ceea ce priveşte ponderea creditului în franci elvețieni în totalul creditului acordat sectorului privat: în România ponderea este de 4,7 la sută, în timp ce în Polonia şi Ungaria se consemnează niveluri de 3, respectiv, 5 ori mai mari. Ponderea creditării în franci elvețieni în totalul creditării companiilor nefinanciare şi populaţiei din România s-a situat pe o traiectorie descendentă începând cu anul 2012, ajungând la 4,7 la sută din totalul creditării acestor sectoare. Evoluţia a survenit inclusiv pe fondul reducerii semnificative a creditelor acordate în franci elvețieni din anul 2009.

Creditarea în franci elvețieni a fost acordată aproape în exclusivitate populaţiei. Ponderea acestor credite se ridică la circa 10 la sută din volumul total al creditelor acordate populaţiei, iar numărul persoanelor fizice care au contractat credite în franci elvețieni reprezintă 2,1 la sută din numărul total al debitorilor din această categorie, respectiv 75 412 persoane. Spre comparaţie, în Polonia, numărul debitorilor în franci elvețieni este de peste 500 000 de persoane.

Cauzele determinante pentru activitatea importantă a creditării în franci elvețieni în perioada 2007-2008 au o legătură strânsă cu factori sociali. Costul îndatorării în această monedă era mai redus la momentul acordării, ceea ce a făcut ca debitorii cu venituri mai scăzute să apeleze la acest tip de împrumut, iar categoriile de populaţie cu venituri mai mari să poată accesa sume mai ridicate. Pe de altă parte, evoluţii nefavorabile ale francului elvețian pot avea implicaţii importante asupra capacităţii de rambursare a debitorilor. O simulare asupra ratelor de plată la un credit standard acordat în franci elvețieni, leu, respectiv euro în decembrie 2008 relevă faptul că: (i) la momentul acordării, ratele lunare de plată la creditele în franci elvețieni erau mai mici comparativ cu creditele similare acordate în lei sau euro şi (ii) impactul modificării cursului de schimb şi/sau al ratei de dobândă a fost cel mai ridicat pentru creditul standard în franci elvețieni comparativ cu celelalte monede.

Numărul debitorilor cu credite în franci elvețieni este în scădere cu 31,8 la sută în noiembrie 2014 faţă de decembrie 2008, respectiv cu circa 35 200 persoane. Reducerea se datorează rambursării creditelor, conversiei acestora în altă monedă, scoaterii în afara bilanţului, precum şi externalizării acestora. Ritmul de scădere al numărului de debitori cu credite în franci elvețieni a fost mai accelerat comparativ cu dinamica la nivel agregat a creditelor către persoanele fizice, numărul debitorilor diminuându-se cu 15 la sută între decembrie 2008 şi noiembrie 2014. O situaţie similară se înregistrează şi în cazul numărului de credite în franci elvețieni.

Riscul de credit este relativ mai ridicat pentru creditele în franci elvețieni comparativ cu alte monede. Rata de neperformanţă este de circa 12 la sută la creditele în franci elvețieni acordate populației faţă de 9,4 la sută pentru totalul creditelor în valută acordate populației, în noiembrie 2014, dar a avut o dinamică similară cu cea a creditelor în valută pe ansamblu.

Studii recente arată și că pe plan internațional creditele acordate în franci elvețieni către debitorii neacoperiți la riscul valutar prezintă riscuri crescute și costuri în consecință, mai ales în țările din afara zonei euro.

Persoanele fizice creditate în franci elvețieni nu reprezintă o grupare omogenă. Analiza distribuţiei acestor credite relevă o varietate deosebită după: destinaţia creditului, valoarea creditului, nivelul de venit al debitorilor, gradul de îndatorare a debitorilor şi scadenţa creditului.

Creditarea în franci elvețieni a populaţiei a avut destinaţii diferite. Circa 35 la sută dintre creditele în franci elvețieni au fost acordate pentru achiziţionarea de locuinţe, iar 58 la sută dintre acestea intră în categoria creditelor de consum garantate cu ipotecă. Creditarea imobiliară a populaţiei se realizează preponderent în euro, creditele în franci elvețieni cumulând doar 7,7 la sută din total, comparativ cu ponderea de 37 la sută înregistrată în Polonia.

Creditarea în franci elvețieni nu prezintă valori omogene. Creditele cu valori ridicate (peste 47 000 franci elvețieni) sunt concentrate: un sfert dintre debitori cumulează două treimi din volumul creditelor. La cealaltă extremă, alt sfert dintre debitori au credite de valori reduse (sub 4 000 franci elvețieni) şi deţin numai 1 la sută din volumul creditelor.

Distribuţia debitorilor cu credite în franci elvețieni după nivelul veniturilor semnalează existenţa unor grupuri sociale vulnerabile în rândul debitorilor. Circa jumătate din numărul debitorilor cu credite în franci elvețieni au venituri lunare nete mai mici de 1 500 lei, iar ponderea creşte până la 75 la sută în cazul debitorilor care au venituri lunare nete mai mici de 2 500 lei.

Gradul mediu de îndatorare pentru debitorii cu credite în franci elvețieni este în prezent de 92 la sută, în creştere faţă de decembrie 2008 (64 la sută). Discrepanţele în structură sunt mari, debitorii cu venituri nete lunare sub 2 500 lei fiind în prezent supraîndatoraţi ca urmare atât a deteriorării veniturilor în timpul crizei, precum şi a aprecierii francului elvețian. Impactul aprecierii francului elvețian este cel mai resimțit de către debitorii cu venituri sub media salariului pe economie. Debitorii cu un venit salarial net lunar sub 500 lei înregistrează o creștere a serviciului datoriei cu 32,2 la sută din respectivul venit, în timp ce debitorii cu venit peste 3000 lei cunosc o majorare a serviciului datoriei mai mică de 7 la sută din salariul net lunar.

Oferirea unor soluţii similare atât pentru debitorii care au veniturile mai reduse de 700 lei (şi un grad mediu de îndatorare de 184 la sută), cât şi pentru debitorii care au venituri mai ridicare decât 7 000 lei (şi un grad mediu de îndatorare de 26 la sută) nu este justificată.

Creditele în franci elvețieni sunt acordate de regulă pe termen lung, având o scadenţă reziduală medie de 13,2 ani. Circa 40 la sută din creditele în franci elvețieni au însă scadenţă reziduală sub 5 ani, iar alte 40 la sută au o scadenţă reziduală care depăşeşte 15 ani. Valoarea medie a creditelor în franci elvețieni este de altfel, semnificativ mai ridicată comparativ cu media sau cu valoarea creditelor acordate în lei, dar și aceasta variază mult în funcție de nivelul venitului debitorilor.

Asemenea disparităţi nu pledează pentru un comportament similar în soluţionarea problemelor debitorilor: există o multitudine de situaţii individuale specifice, iar o soluţie generală nu poate fi adoptată, fiind necesară identificarea mai multor soluţii diferenţiate.

Creditarea în franci elvețieni a fost concentrată la un număr redus de bănci (3 bănci deţin 77 la sută din totalul debitorilor în franci elvețieni și 69 la sută din volumul creditelor în franci elvețieni; aceste bănci aveau o pondere însumată de 14 la sută în totalul activelor sectorului bancar, în noiembrie 2014). Mai mult, poziţia valutară netă în franci elvețieni nu a fost o sursă de speculaţie pentru instituţiile de credit, având o pondere foarte redusă în totalul fondurilor proprii şi o volatilitate de asemenea foarte redusă în comparaţie cu alte valute. Este de subliniat că băncile au gestionat prudent activele şi pasivele în franci elvețieni.

III. Contextul economic actual

Două caracteristici importante rezultă din analiza contextului economic actual.

În primul rând, echilibrele sustenabile macroeconomice ale României au continuat să se menţină în ultimii ani. Este și rezultatul pozițiilor anti-ciclice ale politicii monetare și ale celei prudențiale aplicate de Banca Națională a României. Creşterea economică rămâne robustă, iar perspectivele sunt asemănătoare, respectiv creștere de 2,7% în 2015 și 2,9% în 2016. Rata inflaţiei şi-a continuat tendinţa descendentă, iar soldul bugetar şi cel al contului curent se află la niveluri sustenabile. Sunt argumente care susţin că evoluţiile privind cursul valutar al leului faţă de francul elveţian nu reprezintă o depreciere a monedei naţionale (care este susţinută de fundamente economice solide), ci de o apreciere a francului elvețian determinată de decizia Băncii Naționale a Elveției.

În al doilea rând, evoluţia descendentă a ratei dobânzii la creditele în lei, inclusiv ca urmare a măsurilor Băncii Naționale a României de reducere succesivă a ratei dobânzii de politică monetară şi de gestionare adecvată a lichidităţii, susţine soluţia conversiei creditelor din valută în lei pentru debitorii neacoperiţi în prezent la riscul valutar.

Analiza celor mai recente date statistice relevă continuarea scăderii ratei anuale a inflaţiei şi plasarea ei la valori inferioare celor prognozate şi sub limita de jos a intervalului ţintei staţionare de inflaţie, ca urmare a accentuării declinului preţurilor volatile şi a inflaţiei tot mai scăzute pe pieţele externe, suprapuse persistenţei deficitului de cerere agregată şi continuării ajustării descendente a anticipaţiilor inflaţioniste. În luna decembrie 2014, rata inflației an pe an a fost de 0,8 la sută în timp ce media anuală a inflaţiei s-a menţinut la nivelul 1,1 la sută, iar rata medie anuală a inflaţiei determinată pe baza indicelui armonizat al preţurilor de consum – indicator relevant pentru evaluarea procesului de convergenţă cu Uniunea Europeană – s-a plasat la nivelul de 1,4 la sută, similar lunii anterioare.

Scăderea ratei inflaţiei a permis diminuarea succesivă a ratei dobânzii de politică monetară (2,25 la sută în februarie 2015, minim istoric), precum şi reducere substanţială a ratelor dobânzilor interbancare, la niveluri minime istorice în condiţii favorabile de lichiditate pe piaţa monetară. În august 2014, Banca Națională a României a reluat ciclul de diminuare a ratei dobânzii de politică monetară, astfel că în februarie 2015, nivelul acesteia a ajuns la 2,25 la sută (comparativ cu 5,25 la sută în iunie 2013). De asemenea, în perioada ianuarie - noiembrie 2014, Banca Națională a României a redus gradual rata rezervelor minime obligatorii. În prezent, rata rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în lei este de 10 la sută (faţă de 15 la sută la finele anului 2013), cifra aferentă pasivelor în valută fiind 14 la sută (de la 20 la sută în decembrie 2013). Aceste evoluţii legate de rata dobânzii de politică monetară şi de rezervă minimă obligatorie au condus la scăderea semnificativă a serviciului datoriei pentru debitorii în monedă naţională, majorarea volumului creditului în lei şi diminuarea celui în valută, ceea ce confirmă creşterea preferinţei pentru creditarea în monedă naţională. Pe cale de consecinţă, riscul valutar se diminuează.

Sectorul bancar este stabil şi solid din punct de vedere al indicatorilor prudenţiali. Raportul dintre credite şi depozite, indicator relevant al stabilităţii financiare, a devenit subunitar, situându-se la 91,3% în decembrie 2014. Rata de solvabilitate este de 17,1 la sută (în septembrie 2014), în creștere faţă de 15,5 la sută în decembrie 2013, nivel situat substanțial peste cerinţele de prudenţialitate internaţionale, iar lichiditatea este la un nivel adecvat.

Efortul de curăţare a bilanţurilor de credite neperformante a condus la valori negative ale profitabilităţii sistemului bancar, la nivelul anului 2014 pierderea netă înregistrată pe sold fiind de aproximativ 1 miliard de euro.

Din soldul creditelor acordate populaţiei de 101 miliarde lei, 62 miliarde lei - respectiv 61 la sută din total – le reprezintă creditele în valută. De subliniat că din cele 62 miliarde echivalent lei aferente creditelor în valută, creditele în euro reprezintă 83,8 la sută, cele în franci elvețieni 15,7 la sută, iar cele în dolari 0,5 la sută la noiembrie 2014.

Gradul semnificativ de îndatorare în valută a cetăţenilor, la care se adaugă evoluţiile nefavorabile din ultima perioadă ale diverselor monede (aprecierea puternică a francului elvețian, a dolarului şi incertitudinile privind cursul euro), accentuează dificultăţile de rambursare a creditelor de către o parte a celor îndatoraţi.

Dificultăţi similare privind rambursarea creditelor contractate de la bănci de către populaţie s-au înregistrat şi în alte ţări, care au aplicat diferite scheme de susţinere a cetăţenilor pentru îmbunătăţirea procesului de rambursare a împrumuturilor (Marea Britanie, Irlanda, SUA, Letonia, Croaţia, Islanda).

IV. Acţiunile Băncii Naționale a României privind creditarea în valută

Banca Națională a României a promovat de timpuriu un mix de măsuri în privinţa descurajării creşterii nesustenabile a creditării în valută. Măsurile au vizat: (A) politica monetară, (B) reglementarea prudenţială, (C) supravegherea prudenţială, (D) avertizări publice şi (E) Implementarea Recomandărilor Comitetului European pentru Risc Sistemic privind creditarea în valută. România este printre ţările care au fost nevoite să gândească măsuri neortodoxe pentru a gestiona provocările legate de liberalizarea deplină a contului de capital, euroizarea economiei, intrările semnificative de capitaluri străine etc. Unele dintre măsurile respective, evaluate ca fiind administrative la momentul implementării, sunt în prezent considerate instrumente macroprudenţiale (ex.: ponderea serviciului datoriei în serviciul disponibil şi ponderea creditului acordat în valoarea garanţiei).

1. Politica monetară

Pentru a descuraja creditarea în valută şi implicit pentru a consolida canalele tradiţionale de transmisie monetară, Banca Națională a României a utilizat în mod activ mecanismul ratei rezervelor minime obligatorii în valută. Rata rezervelor minime obligatorii aferentă pasivelor în valută ale instituţiilor de credit a continuat să fie majorată în perioada 2004-2006, nivelul acesteia crescând în lunile august 2004, ianuarie 2006 şi martie 2006 cu câte 5 puncte procentuale, până la 40 la sută. Totodată, Banca Națională a României a impus constituirea de rezerve minime obligatorii şi în cazul pasivelor în valută cu scadenţa reziduală de peste doi ani, astfel: (i) începând din luna februarie 2005, pentru pasivele atrase ulterior acestei date; (ii) începând din luna iulie, pentru pasivele atrase anterior lunii februarie 2005. Gradul înalt de restrictivitate astfel imprimat regimului ratelor minime obligatorii aplicat pasivelor în valută ale instituţiilor de credit a fost menţinut până în anul 2009, când odată cu manifestarea crizei economice și în România banca centrală a implementat o politică monetară anti-cilică.

1. Reglementarea prudenţială
• În anul 2003, anterior datei aderării României la Uniunea Europeană, banca centrală a emis norme prin care au fost instituite unele condiţii pentru acordarea creditelor către persoane fizice, cum ar fi:
  • limitarea gradului de îndatorare la 35% din veniturile nete în cazul creditelor ipotecare;
  • obligația participării debitorului cu un avans de 25%;
  • constituirea, în cazul creditelor de consum care nu au ca obiect achiziţionarea de bunuri, de garanţii reale şi/sau personale cel puţin la nivelul creditului solicitat;
  • stabilirea unui raport de 75% între creditul acordat și valoarea garanției.
• În perioada iulie-septembrie 2005, au fost instituite condiţii suplimentare în domeniul creditării, respectiv:
  • limitarea ponderii „serviciului total al datoriei” la 40 la sută din veniturile nete ale persoanelor fizice cu condiţia ca angajamentul debitorului ce rezultă din credite ipotecare să nu depăşească 35 la sută din veniturile nete ale acestuia;
  • limitarea expunerii în valută a unei instituţii de credit, la 300 la sută din fondurile proprii, respectiv din capitalul de dotare în cazul sucursalelor instituţiilor de credit străine, pentru creditele acordate persoanelor fizice şi juridice care nu obţin venituri în valuta în care este denominat împrumutul.
• În contextul aderării României la Uniunea Europeană (anul 2007), politica de reglementare prudenţială privind activitatea de creditare a înregistrat ajustările necesare respectării rigorilor impuse de acquis-ul comunitar, inclusiv referitor la liberalizarea completă a contului de capital.
• Astfel, în vederea respectării angajamentelor asumate de România pe linia liberalizării contului de capital a fost necesară, în primul rând, eliminarea, începând cu data de 1 ianuarie 2007, a limitei impuse instituţiilor de credit privind gradul de concentrare a expunerilor din creditele în valută. Păstrarea limitei respective ar fi echivalat cu o restricţie de capital, incompatibilă cu obligaţia României de liberalizare deplină a contului de capital la momentul aderării la Uniunea Europeană.
• De asemenea, în martie 2007, reglementările băncii centrale în domeniul creditării s-au adaptat la practicile europene în materie, care nu conţineau restricţii administrative, promovându-se modelul de autoreglementare pentru băncile comerciale.

  Potrivit noului cadru, împrumutătorii îşi stabilesc prin norme de creditare proprii limite maxime ale gradului de îndatorare pe categorii de clientelă, în concordanţă cu profilul şi strategia de risc asumate de bănci în raport cu capacitatea financiară a debitorilor. Aceste limite sunt supuse validării prealabile a băncii centrale.

• În februarie 2008 au fost introduse cerinţe mai stricte de provizionare a creditelor în valută acordate debitorilor care obţineau venituri într-o monedă diferită de cea a creditului.
• În august 2008, a fost amendată reglementarea vizând creditarea persoanelor fizice, prin introducerea obligativităţii creditorului de a determina limitele privind gradul de îndatorare a debitorilor, astfel încât serviciul datoriei să poată susţine materializarea riscului de rată a dobânzii şi a celui valutar, precum şi majorarea comisioanelor pe întreaga durată a creditului.

  La aceeaşi dată, dispoziţiile legale au fost completate prin impunerea utilizării fişei fiscale anuale a debitorului în locul adeverinței de venituri lunare în procesul de validare a veniturilor acestuia.

• În octombrie 2011, Banca Națională a României a introdus condiţii suplimentare privind creditarea persoanelor fizice, constând în introducerea unor cerințe mai stricte privind determinarea gradului maxim de îndatorare la creditule de consum, garantarea acestor împrumuturi etc..
2. Supravegherea prudenţială

Una dintre principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României, conform legii, o reprezintă supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit. În acest scop, Banca Națională a României este împuternicită să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, respectarea cerinţelor prevăzute de lege şi de reglementările emise de Banca Națională a României, în vederea limitării şi prevenirii riscurilor specifice activităţii bancare. Pe baza verificărilor şi evaluărilor efectuate, Banca Națională a României determină în ce măsură cadrul de administrare, strategiile, procesele şi mecanismele implementate de o instituţie de credit, asigură o administrare adecvată a riscurilor în raport cu profilul de risc al acesteia. Astfel, supravegherea realizată nu este de tipul evaluării de conformitate, ci este bazată pe evaluarea riscurilor.

În exercitarea funcţiei de supraveghere, Banca Națională a României dispune recomandări, măsuri, şi sancţiuni, în sarcina instituţiei de credit sau a persoanelor desemnate să exercite responsabilităţi de administrare şi de conducere operativă, în scopul remedierii deficienţelor constatate şi încadrării în reglementările în vigoare.

1. Implementarea Recomandărilor Comitetului European pentru Risc sistemic privind creditarea în valută

La nivel european, primele recomandări privind creditarea în valută au fost emise de Comitetul European pentru Risc Sistemic în anul 2011 (cu termen de implementare decembrie 2012). Acestea nu aveau în vedere interzicerea pe cale administrativă a creditelor în valută, ci în special măsuri pentru asigurarea că debitorii au capacitatea de a-şi onora serviciul datoriei în condiţiile manifestării unor evoluţii adverse. Banca Națională a României a completat, având deja reglementate unele dintre aceste recomandări, cadrul intern normativ cu prevederile necesare.

În baza acțiunilor întreprinse de autoritățile române, Comitetul European pentru Risc Sistemic a concluzionat ulterior că recomandarea menționată anterior a fost pe deplin implementată de către România.

1. Avertizări publice

În ultimii 10 ani, în mod constant, Banca Națională a României a avertizat în mod public asupra riscurilor aferente împrumuturilor în valută, inclusiv cele în franci elvețieni, în cazul persoanelor cu venituri în altă monedă decât cea a creditului. Aceste avertizări repetate au fost diseminate pe mai multe canale de comunicare: studii, conferinţe şi seminarii pe teme de supraveghere şi stabilitate financiară şi colocvii juridice (se regăsesc pe website-ul Băncii Naționale a României), declaraţii în cadrul conferinţelor de presă trimestriale susţinute de către banca centrală, întâlniri lunare cu reprezentanţii Asociaţiei Române a Băncilor şi cei ai unor asociaţii de specialitate (Asociaţia Analiştilor Financiari-Bancari din România, Asociaţia Naţională a Exportatorilor şi Importatorilor din România etc.). O bună parte dintre aceste avertizări au avut loc odată cu prezentarea normelor prudenţiale şi/sau a restricţiilor introduse de Banca Națională a României. Subliniem că, acest tip de activităţi are caracter curent şi permanent şi sunt reflectate în Rapoartele anuale şi Rapoartele asupra stabilităţii financiare publicate pe website-ul Băncii Naționale a României.

V. Alte ţări din regiune – abordări ale situaţiei generate de aprecierea francului elvețian

Acţiunile altor ţări din Uniunea Europeană pentru rezolvarea problemelor legate de creditele în franci elvețieni arată că soluţiile adoptate au fost diferite în raport cu particularităţile creditelor în franci elvețieni din fiecare stat. În consecinţă, România trebuie să identifice soluţii adecvate propriei situaţii. Este contraproductivă selectarea în mod arbitrar a componentelor favorabile ale măsurilor adoptate de diferite ţări fără a prezenta contextul şi costurile asociate acestora.

Aprecierea semnificativă a francului elvețian la începutul lunii ianuarie 2015 a condus la măsuri care țin cont de particularităţile fiecărui stat. Astfel, în Polonia, recomandările autorităţilor sunt ca băncile să identifice soluţii individuale pentru reducerea serviciului datoriei al debitorilor. Croaţia a introdus un curs de schimb fix faţă de francul elvețian pentru perioadă de un an. Autorităţile din Ungaria au preluat în mare măsură efortul gestionării consecinţelor evoluţiei francului elvețian, cu mențiunea că împrumuturile în această monedă reprezentau circa 50 la sută din creditele contractate de administraţiile locale și ar fi avut un substanțial impact bugetar în condițiile inacțiunii autorităților.

VI. Pseudo-remedii vs. soluţii realiste şi echilibrate

Căile de acţiune pentru rezolvarea problematicii creditelor în franci elvețieni pot fi diverse, însă stabilirea oricărei soluţii trebuie să aibă în vedere următoarele principii:

• să fie bine ţintită către persoanele care au o reală nevoie de a fi sprijinite;
• să se bazeze pe o împărţire rezonabilă a costurilor;
• să nu creeze hazard moral – respectiv, să nu genereze aşteptări nerezonabile pe viitor (privind neplata serviciului datoriei) şi să nu discrimineze debitorii în alte monede (lei, euro, dolari);
• să nu afecteze stabilitatea sistemului financiar-bancar. Stabilitatea sistemului financiar bancar este esenţială pentru: (i) asigurarea intermedierii financiare şi, implicit, finanţarea creşterii economice, (ii) crearea de locuri de muncă, (iii) creşterea veniturilor populaţiei, (iv) crearea condiţiilor de rambursare a creditelor, (v) menţinerea încrederii deponenţilor în sectorul bancar;
• să nu încalce Tratatul privind Uniunea Europeană şi condiţiile de aderare a României – nerestricţionând libera circulaţie a capitalului.

• VI.1. Soluţii nerealiste

Considerăm că următoarele soluţii sunt nerealiste din perspectiva costurile implicate raportat la efectele produse:

1. Intervenţia băncii centrale pentru a aduce cursul leu-franc elvețian la nivelul din 14 ianuarie 2015 fapt care ar implica o apreciere a cursului de schimb leu-euro de la circa 4,4 în prezent la 3,7 lei pentru un euro; o asemenea operaţiune ar menţine nivelul dorit al cursului doar pentru o perioadă scurtă de timp, căci nivelul nu ar fi sustenabil şi ar atrage arbitraj. Costurile asociate s-ar transpune în reducerea substanțială a rezervei valutare, afectarea gravă a exporturilor şi accentuarea dezechilibrului valutar
2. Conversia în lei a creditelor denominate în franci elvețieni, la cursuri diferite de cursul pieţei din ziua conversiei.
• În ipoteza conversiei creditelor la cursul istoric existent în luna de acordare, pierderea suportată de instituţiile de credit (calculată ca diferenţă între cursul existent la data de 23 ianuarie 2015, data la care cursul leu-franc elvețian era de 4,58 şi cursul istoric) este estimată la 5,66 miliarde lei (aproximativ 0,85 la sută din produsul intern brut). Un număr de patru instituţii de credit ar consemna un nivel al indicatorului de solvabilitate situat sub valoarea minimă reglementată. Indicatorul de solvabilitate pe sistem bancar ar scădea, de la 17,1 la sută la 14 la sută.
• Utilizarea unui curs istoric majorat cu 20% în scopul conversiei ar genera pierderi la nivelul întregului sector bancar de aproximativ 4,5 miliarde lei, în condiţiile în care un număr de trei instituţii de credit ar consemna un nivel al indicatorului de solvabilitate situat sub valoarea minimă reglementată. Indicatorul de solvabilitate pe sistem bancar ar scădea, de la 17,1 la sută la 14,6 la sută.
• Utilizarea unui curs mediu lunar (de la data acordării până în prezent) în scopul conversiei ar genera pierderi la nivelul întregului sector bancar de aproximativ 3,2 miliarde lei, iar un număr de patru instituţii de credit ar consemna un nivel al indicatorului de solvabilitate sub valoarea minimă reglementată. Indicatorul de solvabilitate pe sistem bancar ar scădea, de la 17,1 la sută la 15,3 la sută.
3. Conversia în lei a creditelor denominate în franci elvețieni şi în euro, la cursuri diferite de cursul pieţei din ziua conversiei.
• În ipoteza conversiei cumulate a creditelor denominate în euro şi franci elveţieni la cursurile istorice existente în luna de acordare, pierderea care ar fi suportată de instituţiile de credit (calculată ca diferenţă între cursurile istorice şi cursurile existente la data de 23 ianuarie 2015, dată la care cursul leu-franc elvețian era de 4,58 şi cursul leu-euro era de 4,49) este estimată la 9,8 miliarde lei. Indicatorul de solvabilitate pe sistem bancar ar scădea de la 17,1 la sută la 11,7 la sută. Un număr de patru instituţii de credit ar consemna un nivel al indicatorului de solvabilitate sub pragul minim reglementat, necesitând recapitalizare.
• Utilizarea unor cursuri istorice majorate cu 20% în scopul conversiei cumulate a creditelor denominate în euro şi franci elveţieni ar genera pierderi la nivelul întregului sector bancar de aproximativ 5,5 miliarde lei. Indicatorul de solvabilitate pe sistem bancar ar scădea de la 17,1 la sută la 14,1 la sută. Un număr de trei instituţii de credit ar consemna un nivel al indicatorului de solvabilitate situat sub pragul minim reglementat, având nevoie de injecție suplimentară de capital.
• Utilizarea unor cursuri medii lunare în scopul conversiei cumulate a creditelor denominate în euro şi franci elveţieni ar genera pierderi la nivelul întregului sector bancar de aproximativ 4,5 miliarde lei. Indicatorul de solvabilitate pe sistem bancar ar scădea de la 17,1 la sută la 14,6 la sută.
• VI.2. Soluţii realiste

Banca Națională a României promovează implementarea unor soluţii individualizate, negociate între părţile direct implicate în contractul de credit (respectiv instituţia de credit şi debitorul). Aceste caracteristici se întemeiază pe specificul din România al situaţiei creditelor în franci elvețieni, în special, şi a celor în valută, în general, şi îmbină: (i) principiile pieţei libere, (ii) sprijinul statului pentru grupurile vulnerabile de cetăţeni şi (iii) exercitarea de către Banca Națională a României a atribuţiilor legale privind asigurarea stabilităţii financiare.

Soluţiile realiste sunt complementare, fiecare bancă putând aplica un mix adecvat adaptat fiecărui caz individual. Acestea sunt valabile şi pentru creditele acordate în alte monede şi pot fi optimizate de la caz la caz. Printre soluţiile care pot fi apreciate ca fiind realiste şi echilibrate sunt cele care au ca efect menţinerea ratelor lunare în lei aferente creditelor în franci elvețieni la un nivel apropiat celui din luna decembrie 2014, partenerii de contract putând opta pentru soluţii precum:

1. Conversia creditelor din franci elvețieni în lei la cursul zilei şi/sau acordarea de către creditor a unui discount privind cuantumul serviciului datoriei – ceea ce poate echivala cu o conversie la un curs mai mic decât cel curent
2. Reducerea temporară a ratei dobânzii la creditele în franci elvețieni pentru a compensa efectul aprecierii franci elvețieni

   Această soluţie este fezabilă, în contextul unor valori negative ale ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a Elveţiei şi ale celei de piaţă pentru francul elveţian.

3. Implementarea unei scheme de rescadenţare a creditelor cu alocarea unei compensaţii din partea statului

   O asemenea soluţie ar fi eficientă prin prisma a cel puţin patru argumente. În primul rând, ar contribui la creşterea veniturilor disponibile ale beneficiarilor acestei scheme (debitori performanţi), cu efecte favorabile asupra consumului şi creşterii economice. În al doilea rând, reprezintă o abordare de împărţire a poverii între creditori, debitori şi stat (burden-sharing). În al treilea rând, aplicarea actului normativ menţionat are efecte favorabile şi în gestionarea excedentului structural de lichiditate din sistemul bancar. În al patrulea rând, ţinteşte segmentul debitorilor vulnerabili, respectiv debitorii cu venituri lunare brute de până la 3 000 lei, în contextul unui grad ridicat de îndatorare a populaţie şi al unei distribuţii inegale a acestui indicator în funcţie de diferitele categorii de venit. Măsura propusă de Guvern reprezintă o amendare a OUG nr. 46/2014 şi conferă o arie mai largă de aplicabilitate, proceduri mai simple şi mai flexibile pentru rescadenţarea creditelor, putând fi folosită inclusiv pentru creditele în franci elvețieni. .

Obiectivul îmbunătăţirii legislative îl reprezintă sprijinirea debitorilor cu venituri reduse, care înregistrează dificultăţi temporare în rambursarea creditelor, respectiv îmbunătăţirea mecanismului astfel încât să fie promovat de bănci şi solicitat de debitorii eligibili. Principalele propuneri ale Ministerului Finanţelor Publice de îmbunătăţire a prevederilor OUG nr. 46/2014 se referă la: (i) flexibilizarea mecanismului de rescadenţare şi a duratei în raport cu capacitatea financiară a debitorilor, (ii) extinderea sferei de cuprindere pentru debitorii eligibili, (iii) simplificarea procedurilor administrative de rescadenţare a creditelor, (iv) întărirea protecţiei debitorilor în raport cu banca în sensul menţinerii obligativităţii acesteia ca, în procesul rescadenţării creditelor, să nu se înăsprească termenii contractului de credit (rata dobânzii, nivelul comisioanelor, solicitarea constituirii de noi garanţii).

În scopul adaptării reglementărilor prudenţiale bancare la noile condiţii ale pieţei financiare, Banca Națională a României a iniţiat o serie de modificări normative pentru facilitarea conversiei în lei a creditelor în valută şi aplicarea eficientă a OUG nr. 46/2014 cu amendamentele propuse de Ministerul Finanţelor Publice.

În încheiere, doresc să vă asigur de disponibilitatea Băncii Naționale la dialog privind clarificarea situației creditelor în franci elvețieni, identificarea de soluții şi implicarea BNR conform legislaţiei în vigoare.