Clauzele abuzive din contractele de credit nu au termen de prescriptie, deci pot fi constatate oricand, chiar si dupa plata creditelor, a decis CJUE

Autor: Bancherul.ro
2020-07-19 20:36

Curtea de Justitie a Uniunii Europene (CJUE) a decis ca instantele de judecata din Romania pot constata oricand existenta clauzelor abuzive din contractele de credit si implicit restituirea sumelor platite in plus de consumatori, fara termen de prescriptie, chiar si dupa ce acestia au finalizat plata imprumuturilor.

Este vorba de doua procese (cauze) judecate la Tribunalul Specializat Mures (C-698/18 si C-699/18), in care clientii a doua banci, Raiffeisen Bank si BRD Groupe Societe Generale, au cerut constatarea clauzelor abuzive din contractele de credit incheiate deja si achitate integral si implicit rambursarea sumelor platite in plus, din cauza respectivelor clauze, cu privire la dobanzi si comisioane.

Prima instanta, Judecatoria Mures, a admis cererile clientilor, insa bancile au facut apel la instanta superioara, Tribunalul Mures, sustinand ca cei doi fosti clienti ai lor nu mai au calitatea de consumatori, din moment ce au finalizat plata creditelor, astfel ca nu mai au dreptul sa ceara constatarea clauzelor abuzive si despagubiri pentru existenta acestora.

CJUE mentioneaza ca Tribunalul Mures a constatat ca "instanțele române au abordări divergente în ceea ce privește menținerea calității de consumator în cazul unui contract executat integral și, în consecință, a dreptului acestuia de a introduce o acțiune în restituirea prestațiilor executate în temeiul clauzelor declarate abuzive.

Pe de o parte, potrivit abordării urmate de instanțele inferioare, având în vedere caracterul imprescriptibil în dreptul român al acțiunii în constatarea nulității absolute, consumatorul, în sensul Directivei 93/13, nu ar înceta să fie considerat ca atare după executarea integrală a contractului și ar putea, în orice moment, să invoce nulitatea absolută a clauzelor abuzive pe cale de acțiune sau pe cale de excepție. Potrivit aceleiași abordări, consumatorul are dreptul de a introduce o acțiune în restituire în termen de trei ani, care ar începe să curgă de la constatarea nulității clauzelor abuzive, astfel cum prevede dreptul comun al nulităților.

Pe de altă parte, Tribunalul Mures observă că Înalta Curte de Casație și Justiție (România) a adoptat o poziție diferită, și anume că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una sui generis, conducând la încetarea efectelor acestora pe viitor, fără a mai pune în discuție prestațiile deja executate."

In consecinta, Tribunalul Mures a cerut CJUE, să se stabilească dacă articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, deși prevede caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității unei clauze abuzive utilizate într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, supune unui termen de prescripție acțiunea prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale acestei constatări.

CJUE a raspuns ca "potrivit jurisprudenței Curții, protecția pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor se opune unei reglementări interne care interzice instanței naționale, la expirarea unui termen de decădere, să invoce caracterul abuziv al unei clauze introduse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis, C‑473/00, EU:C:2002:705, punctul 38)", cu alte cuvinte nu ar trebui sa existe un termen de prescriptie pentru invocarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Cu toate acestea, Curtea a recunoscut deja că protecția consumatorului nu prezintă un caracter absolut (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 68) și că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor sub sancțiunea decăderii în vederea asigurării securității juridice este compatibilă cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 41, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 69).

"Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare în cauza C‑698/18 că articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, deși prevede caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității unei clauze abuzive utilizate într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, supune unui termen de prescripție acțiunea prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale acestei constatări, cu condiția ca acest termen să nu fie mai puțin favorabil decât cel aplicabil unor acțiuni similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, în special de Directiva 93/13 (principiul efectivității)", a decis CJUE.

In concluzie, constatarea unei clauze abuzive poate fi facuta oricand dupa finalizarea unui contract de credit, fara termen de prescriptie, insa ramane de vazut in cat timp se pot recupera pagubele.

De aceea, Tribunalul Mures a cerut CJUE noi lamuriri, printr-o a doua intrebare, in care i se cere sa spuna daca Directiva europeana contrazice prevederile nationale privind termenul de prescriptie de 3 ani privind restituirea sumelor aferente clauzelor abuzive:

"Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiile echivalenței, efectivității și securității juridice trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a reglementării naționale potrivit căreia acțiunea judiciară în restituirea sumelor plătite fără a fi datorate în temeiul unei clauze abuzive utilizate într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist este supusă unui termen de prescripție de trei ani care curge de la data executării integrale a acestui contract, presupunându‑se că consumatorul cunoaște, începând de la această dată, caracterul abuziv al acestei clauze.

Un termen de prescripție de trei ani care începe să curgă de la data executării integrale a contractului nu este de natură să asigure consumatorului o protecție efectivă, din moment ce acest termen riscă să expire chiar înainte ca consumatorul să poată cunoaște natura abuzivă a unei clauze cuprinse în acest contract.

Articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiile echivalenței, efectivității și securității juridice trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a reglementării naționale potrivit căreia acțiunea judiciară în restituirea sumelor plătite fără a fi datorate în temeiul unei clauze abuzive utilizate într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist este supusă unui termen de prescripție de trei ani care curge de la data executării integrale a acestui contract, atunci când se prezumă, fără necesitatea verificării, că, la acea dată, consumatorul trebuia să aibă cunoștință de caracterul abuziv al clauzei în discuție sau atunci când, pentru acțiuni similare, întemeiate pe anumite dispoziții ale dreptului intern, același termen nu începe să curgă decât de la constatarea judiciară a cauzei acestor acțiuni."

Ceea ce inseamna ca nu se poate stabili un termen de prescriptie de 3 ani nici pentru restituirea sumelor aferente clauzelor abuzive.

Comunicatul si decizia integrala a CJUE:

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
COMUNICAT DE PRESĂ nr. 86/20
Luxemburg, 9 iulie 2020

Hotărârea în cauzele conexate C-698/18 SC Raiffeisen Bank SA și C-699/18 BRD Groupe Société Générale SA/JB și KC

O reglementare națională poate să prevadă un termen de prescripție pentru acțiunea în restituire întemeiată pe o clauză abuzivă dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator

Acest termen nu poate fi mai puțin favorabil decât cel prevăzut pentru acțiunile similare în dreptul național și nici să facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii

JB și KC au încheiat contracte de credit de nevoi personale cu Raiffeisen Bank și, respectiv, BRD Groupe Société Générale.

După rambursarea integrală a acestor credite, fiecare dintre ei a sesizat Judecătoria Târgu Mureş (România) cu acțiuni prin care solicitau să se constate caracterul abuziv al anumitor clauze ale acestor contracte care prevedeau plata unor comisioane de procesare și de administrare lunară, precum și posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii.

Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale au arătat că, la data introducerii acțiunilor, JB și KC nu mai aveau calitatea de consumator, întrucât contractele de credit încetaseră ca urmare a executări lor integrale, și nu mai aveau dreptul de a introduce o acțiune în justiție.

Judecătoria Târgu Mureş a considerat că executarea integrală a unui contract nu împiedica verificarea caracterului abuziv al clauzelor acestuia și a reținut că aceste clauze erau abuzive.

Această instanță a obligat prin urmare cele două instituții bancare să restituie sumele plătite de JB și de KC în temeiul acestor clauze împreună cu dobânda legală.

Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale au declarat apel împotriva acestei decizii.

În acest context, Tribunalul Specializat Mureş (România) solicită Curții să stabilească dacă Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii1 continuă să se aplice după executarea integrală a unui contract și, eventual, dacă o acțiune în restituirea sumelor primite în temeiul clauzelor contractuale considerate abuzive poate fi supusă unui termen de prescripție de trei ani care începe să curgă de la data încetării contractului.

Prin hotărârea sa de astăzi, Curtea amintește, mai întâi, că obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc nedatorate determină restituirea acestor sume.

Cu toate acestea, Curtea arată că, în lipsa unei reglementări în dreptul Uniunii, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție pentru a asigura protecția drepturilor cetățenilor Uniunii.

Cu toate acestea, respectivele modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare de natură internă (principiul echivalenței) și nu trebuie facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul
efectivității).

În ceea ce privește principiul efectivității, Curtea amintește că sistemul de protecție instituit de directivă referitor la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are la bază ideea că consumatorul se află într-o situație de inferioritate în raport cu profesionistul. În această privință, chiar dacă un termen de prescripție de trei ani pare, în principiu, suficient din punct de vedere material pentru a permite consumatorului să pregătească și să formuleze o cale de atac efectivă, în măsura în care începe să curgă de la data executării integrale a contratului el riscă, totuși, să expire înainte chiar ca consumatorul să fi putut avea cunoștință de natura abuzivă a unei clauze cuprinse în acest contract.

Acest termen nu este, așadar, de natură să îi asigure consumatorului o protecție efectivă.

În aceste condiții, limitarea protecției conferite consumatorului exclusiv la durata executării contractului în discuție nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de directivă.

Principiul efectivității se opune, așadar, ca acțiunea în restituire să fie supusă unui termen de prescripție de trei ani, care începe să curgă de la data la care contractul respectiv încetează, indiferent dacă consumatorul avea, sau putea în mod rezonabil să aibă, la acea dată, cunoștință de caracterul abuziv al unei clauze a acestui contract.

În ceea ce privește principiul echivalenței, Curtea amintește că respectarea acestuia presupune că norma națională în cauză se aplică fără deosebire atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern care au un obiect și o cauză asemănătoare. În această privință, el se opune unei interpretări a legislației naționale potrivit căreia termenul de prescripție al unei acțiuni judiciare în restituirea sumelor plătite în temeiul unei clauze
abuzive începe să curgă de la data executării integrale a contractului, în timp ce acest termen începe să curgă, în ceea ce privește o acțiune similară în dreptul intern, de la data constatării judiciare a cauzei acțiunii.

Curtea a concluzionat că directiva 93/13 nu se opune unei reglementări naționale care, deși prevede caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității unei clauze abuzive utilizate într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, supune unui termen de prescripție acțiunea prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale
acestei constatări.

Acest termen nu trebuie să nu fie însă mai puțin favorabil decât cel aplicabil unor acțiuni similare în dreptul intern și nici să facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.

Directiva 93/13 în discuție, precum și principiile echivalenței și efectivității se opun unei interpretări a reglementării naționale de către instanțele naționale potrivit căreia termenul de prescripție de trei ani al unei acțiuni judiciare în restituirea sumelor plătite în temeiul unei clauze abuzive începe să curgă de la data executării integrale a contractului, atunci când se prezumă, fără necesitatea verificării, că, la acea dată, consumatorul trebuia sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de caracterul abuziv al clauzei în discuție sau atunci când, pentru acțiuni similare de drept intern, același termen începe să curgă de la constatarea judiciară a cauzei acestor acțiuni.

1 Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii
(JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

Sursa: curia.europa.eu

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

9 iulie 2020(*)

„Trimitere preliminară – Directiva 93/13/CEE – Contract de credit având ca obiect acordarea unui credit de nevoi personale – Contract executat integral – Constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale – Acțiune în restituirea sumelor plătite fără a fi datorate în temeiul unei clauze abuzive – Modalități judiciare – Acțiune judiciară de drept comun imprescriptibilă – Acțiune judiciară de drept comun personală, patrimonială și prescriptibilă – Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție – Momentul obiectiv al cunoașterii de către consumator a existenței unei clauze abuzive”

În cauzele conexate C‑698/18 și C‑699/18,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Specializat Mureș (România), prin deciziile din 12 iunie 2018, primite de Curte la 7 noiembrie 2018, în procedurile

SC Raiffeisen Bank SA împotriva JB (C‑698/18)

și

BRD Groupe Société Générale SA împotriva KC (C‑699/18),

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul M. Vilaras, președinte de cameră, domnii S. Rodin (raportor) și D. Šváby, doamna K. Jürimäe și domnul N. Piçarra, judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul R. Schiano, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 12 decembrie 2019,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru SC Raiffeisen Bank SA, de V. Stoica, M.‑B. Popescu și D. S. Bogdan, avocați;

– pentru BRD Groupe Société Générale SA, de M. Siliște, consilier juridic, și S. Olaru, M. Ceaușescu și O. Partenie, avocate;

– pentru KC, de L. B. Luntraru, avocată;

– pentru guvernul român, inițial de C.‑R. Canțăr, E. Gane, A. Wellman și L. Lițu, ulterior de acestea trei din urmă, în calitate de agenți;

– pentru guvernul ceh, de M. Smolek, J. Vláčil și L. Dvořáková, în calitate de agenți;

– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

– pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, T. Paixão, P. Barros da Costa și C. Farto, în calitate de agenți;

– pentru Comisia Europeană, de N. Ruiz García și de C. Gheorghiu, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 5 martie 2020,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 2 litera (b), a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a principiilor echivalenței, efectivității și securității juridice.

2 Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între SC Raiffeisen Bank SA (denumită în continuare „Raiffeisen Bank”), pe de o parte, și JB, pe de altă parte, și între BRD Groupe Société Générale SA (denumită în continuare „Société Générale”), pe de o parte, și KC, pe de altă parte, în legătură cu caracterul abuziv al anumitor clauze ale unor contracte de credit.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3 Al zecelea, al doisprezecelea, al douăzeci și unulea, al douăzeci și treilea și al douăzeci și patrulea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:

„întrucât se poate obține o protecție mai eficace a consumatorului prin adoptarea unor norme de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive; întrucât aceste norme ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»] și consumatori; întrucât, prin urmare, trebuie excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive, inter alia, contractele de muncă, contractele privind drepturile de succesiune, contractele privind drepturi care intră sub incidența Codului familiei și contractele privind înființarea sau organizarea companiilor sau acordurile de parteneriat;

[…]

întrucât, cu toate acestea, în stadiul lor actual, legislațiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parțiale; întrucât, în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din prezenta directivă;

[…]

întrucât statele membre ar trebui să se asigure că nu se includ clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau furnizor [a se citi «de către un profesionist»] și că, în cazul în care, cu toate acestea, se includ astfel de clauze, acestea nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să creeze obligații pentru părți prin acele clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără dispozițiile abuzive;

[…]

întrucât persoanele sau organizațiile, în cazul în care sunt considerate, în temeiul legislației unui stat membru, ca având un interes legitim în acest domeniu, trebuie să aibă posibilitatea de a ataca clauzele contractului care au fost redactate pentru a fi utilizate în general în contractele încheiate cu consumatorii și în special împotriva clauzelor abuzive, fie în fața unui autorități judiciare, fie în fața unei autorități administrative care are competența de a decide cu privire la reclamații sau de iniția procedurile legale corespunzătoare; întrucât această posibilitate nu implică, cu toate acestea, verificarea prealabilă a condițiilor generale utilizate în anumite sectoare economice;

întrucât autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

4 Articolul 2 litera (b) din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

(b) «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale;

[…]”

5 Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

6 Potrivit articolului 7 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă:

„(1) Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].

(2) Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare.”

7 Articolul 8 din Directiva 93/13 are următorul cuprins:

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.”

8 Articolul 10 alineatul (1) al doilea paragraf din această directivă prevede:

„Aceste dispoziții se aplică tuturor contractelor încheiate după 31 decembrie 1994.”

Dreptul român

9 Articolul 1 alineatul (3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori din 6 noiembrie 2000, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea nr. 193/2000”), prevede:

„Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

10 Articolul 2 alineatul (1) din această lege prevede:

„Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.”

11 Potrivit articolului 6 din legea menționată:

„Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”

12 Articolul 12 alineatul (4) din aceeași lege are următorul cuprins:

„Dispozițiile alineatelor (1)-(3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii.”

13 Potrivit articolului 14 din Legea nr. 193/2000:

„Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.”

14 Articolul 993 din Codul civil din 1864, în versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiul principal, prevede:

„Acela care, din eroare, crezându‑se debitor, a plătit o datorie are drept de repetițiune în contra creditorului.

Acest drept încetează când creditorul, cu bună‑credință, a desființat titlul său de creanță; dar atunci cel ce a plătit are recurs în contra adevăratului debitor.”

15 Articolul 994 din acest cod prevede:

„Când cel ce a primit plata a fost de rea‑credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interesele sau fructele din ziua plății.”

16 Articolul 1092 din codul menționat are următorul cuprins:

„Orice plată presupune o datorie; ceea ce s‑a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii.”

17 Articolul 1 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:

„Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.”

18 Potrivit articolului 2 din acest decret:

„Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.”

19 Articolul 7 din decretul menționat prevede:

„Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.”

20 Articolul 8 din același decret prevede:

„Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.”

Litigiile principale și întrebările preliminare

Cauza C‑698/18

21 La 26 iunie 2008, JB a încheiat cu Raiffeisen Bank un contract de credit având ca obiect acordarea unui credit de nevoi personale în valoare de 4 168,41 euro, cu o durată de 84 de luni, care ajungea la scadență în cursul anului 2015, dată la care creditul a fost rambursat integral de persoana interesată.

22 Considerând că anumite clauze ale acestui contract erau abuzive, JB a sesizat, în luna decembrie a anului 2016, Judecătoria Târgu Mureș (România) cu o acțiune având ca obiect constatarea caracterului abuziv al acestor clauze, restituirea sumelor achitate în temeiul lor, precum și plata dobânzii legale.

23 În apărare, Raiffeisen Bank a invocat excepția lipsei calității procesuale active a lui JB, întrucât, în temeiul reglementării naționale, la data introducerii acțiunii menționate, persoana interesată nu mai avea calitatea de consumator, dat fiind că, la acea dată, raporturile dintre părțile la contractul de credit în discuție încetaseră, iar acest contract luase sfârșit în anul precedent, prin executarea sa integrală.

24 Judecătoria Târgu Mureș a admis acțiunea lui JB. Aceasta a reținut că JB avea calitatea de consumator la încheierea contractului de credit în discuție și că faptul că efectele acestui contract se produseseră integral nu împiedica verificarea caracterului pretins abuziv al clauzelor contractului menționat. Această instanță a apreciat că erau îndeplinite cerințele care rezultau din reglementarea națională, și anume faptul că clauzele în discuție nu fuseseră negociate direct cu consumatorul și că acestea creau, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei‑credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. După ce a considerat că o clauză declarată abuzivă nu putea crea obligații pentru consumator, instanța menționată a asimilat această inopozabilitate nulității absolute și, pe baza principiului restitutio in integrum, a dispus ca Raiffeisen Bank să restituie sumele plătite de JB în temeiul clauzelor declarate abuzive, împreună cu dobânda legală începând de la data încasării acestor sume de către Raiffeisen Bank până la restituirea lor efectivă.

25 Raiffeisen Bank a declarat apel la instanța de trimitere, reiterând argumentul potrivit căruia JB și‑a pierdut calitatea de consumator anterior introducerii acțiunii sale, ca urmare a încetării contractului de credit în discuție prin executarea sa integrală.

26 Instanța de trimitere arată că, în conformitate cu jurisprudența constantă a instanțelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive este asimilată regimului nulității absolute. De asemenea, aceasta arată că din dispozițiile articolului 12 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000 reiese că consumatorul care intenționează să invoce caracterul abuziv al unei clauze contractuale utilizează calea dreptului comun al nulităților. Cu toate acestea, instanțele române au abordări divergente în ceea ce privește menținerea calității de consumator în cazul unui contract executat integral și, în consecință, a dreptului acestuia de a introduce o acțiune în restituirea prestațiilor executate în temeiul clauzelor declarate abuzive.

27 Pe de o parte, potrivit abordării urmate de instanțele inferioare, având în vedere caracterul imprescriptibil în dreptul român al acțiunii în constatarea nulității absolute, consumatorul, în sensul Directivei 93/13, nu ar înceta să fie considerat ca atare după executarea integrală a contractului și ar putea, în orice moment, să invoce nulitatea absolută a clauzelor abuzive pe cale de acțiune sau pe cale de excepție. Potrivit aceleiași abordări, consumatorul are dreptul de a introduce o acțiune în restituire în termen de trei ani, care ar începe să curgă de la constatarea nulității clauzelor abuzive, astfel cum prevede dreptul comun al nulităților.

28 Pe de altă parte, instanța de trimitere observă că Înalta Curte de Casație și Justiție (România) a adoptat o poziție diferită, și anume că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una sui generis, conducând la încetarea efectelor acestora pe viitor, fără a mai pune în discuție prestațiile deja executate.

29 Or, instanța de trimitere consideră că este posibilă adoptarea unei interpretări care să permită echilibrarea principiului unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor și a principiului securității juridice. În opinia sa, data la care contractul în discuție încetează, și anume atunci când consumatorul este eliberat de orice obligație față de profesionist și, așadar, nu mai poate fi considerat într‑o situație de inferioritate în raport cu acesta din urmă, este o dată, determinată în mod obiectiv, la care consumatorul trebuie sau ar trebui să aibă cunoștință de caracterul abuziv al clauzei sau al clauzelor acestui contract și de la care începe să curgă termenul de prescripție de trei ani pentru introducerea unei acțiuni patrimoniale, inclusiv a unei acțiuni în restituire.

30 O asemenea abordare ar evita ca începerea curgerii termenului de prescripție de trei ani să depindă doar de voința consumatorului, însă nu ar afecta posibilitatea acestuia de a solicita în orice moment constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale ale unui contract încheiat cu un profesionist, atrăgându‑le astfel profesioniștilor atenția asupra caracterului ilicit al acestor clauze.

31 În speță, JB a introdus o acțiune prin care solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale ale contractului de credit încheiat cu Raiffeisen Bank și a nulității absolute a acestora și restituirea sumelor plătite fără a fi datorate, aproape la un an de la încetarea acestui contract, respectiv în termenul de trei ani din ziua prevăzută de dreptul comun pentru a putea exercita o acțiune patrimonială.

Cauza C‑699/18

32 La 28 mai 2003, KC și o altă parte, în calitate de coîmprumutat, au încheiat cu Société Générale un contract de credit având ca obiect acordarea unui credit de nevoi personale în valoare de 17 000 de euro, pentru o perioadă de 120 de luni. Acest contract a încetat prin rambursare anticipată.

33 Întrucât a apreciat că, în lumina dispozițiilor naționale în materie, anumite clauze ale acestui contract erau abuzive, KC a sesizat, în luna iulie a anului 2016, Judecătoria Târgu Mureș cu o acțiune având ca obiect constatarea caracterului abuziv al acestor clauze. KC a solicitat anularea clauzelor menționate, restituirea sumelor achitate în temeiul acestora, precum și plata dobânzii legale calculate de la data încasării acestor sume de către Société Générale până la restituirea lor efectivă.

34 Société Générale a invocat excepția lipsei calității procesuale active a lui KC în temeiul reglementării naționale privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Aceasta a indicat faptul că, la data introducerii acțiunii menționate, KC nu mai avea calitatea de consumator, dat fiind că, la acea dată, relațiile dintre părți încetaseră, iar contractul încetase de 11 ani, prin rambursare anticipată.

35 Judecătoria Târgu Mureș a admis în parte acțiunea lui KC. Aceasta a reținut că el avea calitatea de consumator la încheierea contractului de credit cu Société Générale și că faptul că efectele acestui contract se produseseră integral nu împiedica verificarea, impusă de Directiva 93/13, a caracterului pretins abuziv al clauzelor contractului menționat, astfel încât lui KC nu i se poate opune faptul că a acceptat pe deplin clauzele contractului de credit în cauză și că le‑a executat. Această instanță a apreciat că cerințele care rezultau din reglementarea națională aplicabilă erau îndeplinite, și anume faptul că clauzele acestui contract nu fuseseră negociate direct cu consumatorul și că acestea creau, în detrimentul acestuia și contrar cerințelor bunei‑credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Aceasta a decis că aceste clauze nu creează obligații pentru consumator și că ele nu produceau efecte asupra acestuia și a apreciat că sancțiunea aplicabilă era nulitatea absolută a clauzelor menționate. În temeiul efectului retroactiv al nulității absolute, instanța menționată a admis cererea de restituire a sumelor plătite în temeiul clauzelor declarate abuzive, împreună cu dobânda legală, calculată de la data depunerii actului de sesizare a instanței.

36 Société Générale a declarat apel la instanța de trimitere, reiterând argumentul potrivit căruia KC și‑a pierdut calitatea de consumator anterior introducerii acțiunii sale, ca urmare a încetării contractului de credit în discuție, cu 11 ani în urmă, prin rambursare anticipată. De asemenea, Société Générale invocă argumente referitoare la cerințele prevăzute de reglementarea națională pentru constatarea caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale.

37 Instanța de trimitere a decis să sesizeze Curtea în cauza C‑699/18 pentru aceleași motive ca cele prezentate în cadrul cauzei C‑698/18.

38 Aceasta subliniază totuși că KC a introdus acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit în discuție la 11 ani de la încetarea acestuia, și anume după expirarea termenului de prescripție de drept comun de trei ani prevăzut de legiuitorul național în ceea ce privește exercitarea unui drept în materie patrimonială.

39 În aceste condiții, Tribunalul Specializat Mureș (România) a hotărât să suspende judecarea cauzelor și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, care sunt formulate în termeni identici în cauzele C‑698/18 și C‑699/18:

„1) Permit dispozițiile Directivei 93/13 […], respectiv considerentele 12, 21 și 23 din preambulul directivei și articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1), articolul 7 alineatul (2) și articolul 8 din directivă, [un] ansamblu de mijloace judiciare, în aplicarea principiului autonomiei procedurale conjugat cu cele ale echivalenței și efectivității, alcătuit din o acțiune judiciară de drept comun imprescriptibilă prin care se urmărește constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contracte încheiate cu consumatorii și o acțiune judiciară de drept comun personală, patrimonială și prescriptibilă prin care se urmărește dezideratul directivei de înlăturare a efectelor oricăror obligații născute și executate în virtutea unei clauze constatate ca având caracter abuziv pe seama consumatorului?

2) În caz afirmativ la prima întrebare, se opun aceleași prevederi unei interpretări decurgând din aplicarea principiului securității raporturilor juridice civile potrivit căreia momentul obiectiv de la care consumatorul trebuia sau ar fi trebuit să cunoască existența unei clauze abuzive ar fi momentul încetării contractului de credit în cadrul căruia a avut calitatea de consumator?”

40 Prin Decizia președintelui Curții din 12 decembrie 2018, cauzele C‑698/18 și C‑699/18 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la competența Curții și la admisibilitatea întrebărilor preliminare

41 În primul rând, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, pe de o parte, aceasta este competentă să interpreteze dreptul Uniunii numai în ceea ce privește aplicarea sa într‑un stat membru începând de la data aderării acestuia din urmă la Uniunea Europeană (Ordonanța din 3 iulie 2014, Tudoran, C‑92/14, EU:C:2014:2051, punctul 27).

42 Pe de altă parte, întrucât din cuprinsul articolului 10 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 93/13 rezultă că aceasta se aplică numai contractelor încheiate după 31 decembrie 1994, data de expirare a termenului de transpunere a acesteia, este necesar să se țină seama de data încheierii contractelor în discuție în litigiile principale pentru stabilirea aplicabilității acestei directive în privința acestor contracte, nefiind relevantă perioada în care acestea din urmă produc efecte (Ordonanța din 3 iulie 2014, Tudoran, C‑92/14, EU:C:2014:2051, punctul 28).

43 În speță, România a aderat la Uniune la 1 ianuarie 2007, în timp ce contractul de credit în discuție în litigiul principal în cauza C‑698/18 a fost încheiat la 26 iunie 2008, iar contractul de credit în discuție în litigiul principal în cauza C‑699/18 a fost încheiat la 28 mai 2003.

44 Prin urmare, Directiva 93/13 este aplicabilă ratione temporis litigiului principal în cauza C‑698/18. În schimb, aceasta nu este aplicabilă ratione temporis litigiului principal în cauza C‑699/18.

45 În al doilea rând, în ceea ce privește cauza C‑698/18, trebuie examinat argumentul guvernului român potrivit căruia răspunsul la a doua întrebare depinde exclusiv de interpretarea și de aplicarea dispozițiilor reglementării naționale.

46 În această privință, trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din procedura principală, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național. De asemenea, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 26 mai 2011, Stichting Natuur en Milieu și alții, C‑165/09-C‑167/09, EU:C:2011:348, punctul 47).

47 În speță, întrebările din cauza C‑698/18 privesc în esență conformitatea dreptului român privind termenele de prescripție aplicabile acțiunilor judiciare în domeniul clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii cu mai multe dispoziții ale Directivei 93/13 și cu principii generale ale dreptului Uniunii, iar nu fondul litigiului principal și nici interpretarea și aplicarea dispozițiilor legislației naționale.

48 În aceste condiții, pe de o parte, Curtea este competentă să răspundă la întrebările adresate în cauza C‑698/18, iar acestea sunt admisibile și, pe de altă parte, Curtea nu este competentă să răspundă la întrebările adresate în cauza C‑699/18.

Cu privire la prima întrebare în cauza C‑698/18

49 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, deși prevede caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității unei clauze abuzive utilizate într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, supune unui termen de prescripție acțiunea prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale acestei constatări.

50 În această privință, este necesar să se arate că, potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator.

51 Dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor, articolul 6 din aceasta trebuie considerat ca fiind o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică (Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, C‑51/17, EU:C:2018:750, punctul 89).

52 Ținând seama de asemenea de caracterul și de importanța interesului public pe care îl constituie protecția consumatorilor, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 7 alineatul (1) din aceasta coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al său, să prevadă mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către profesioniști (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 78, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 56).

53 În acest scop, instanțelor naționale le revine obligația de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Profi Credit Polska, C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, punctul 47).

54 Rezultă, potrivit jurisprudenței Curții, că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce îl privește pe consumator. Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Din cele arătate rezultă că obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctele 61 și 62).

55 Desigur, potrivit jurisprudenței Curții, protecția pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor se opune unei reglementări interne care interzice instanței naționale, la expirarea unui termen de decădere, să invoce caracterul abuziv al unei clauze introduse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis, C‑473/00, EU:C:2002:705, punctul 38).

56 Cu toate acestea, Curtea a recunoscut deja că protecția consumatorului nu prezintă un caracter absolut (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 68) și că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor sub sancțiunea decăderii în vederea asigurării securității juridice este compatibilă cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 41, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 69).

57 În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în lipsa unei reglementări în dreptul Uniunii, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția ca aceste modalități, pe de o parte, să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare de natură internă (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, să nu facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în special Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C‑168/05, EU:C:2006:675, punctul 24 și jurisprudența citată).

58 Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare în cauza C‑698/18 că articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, deși prevede caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității unei clauze abuzive utilizate într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, supune unui termen de prescripție acțiunea prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale acestei constatări, cu condiția ca acest termen să nu fie mai puțin favorabil decât cel aplicabil unor acțiuni similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, în special de Directiva 93/13 (principiul efectivității).

Cu privire la a doua întrebare în cauza C‑698/18

59 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiile echivalenței, efectivității și securității juridice trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a reglementării naționale potrivit căreia acțiunea judiciară în restituirea sumelor plătite fără a fi datorate în temeiul unei clauze abuzive utilizate într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist este supusă unui termen de prescripție de trei ani care curge de la data executării integrale a acestui contract, presupunându‑se că consumatorul cunoaște, începând de la această dată, caracterul abuziv al acestei clauze.

60 În ceea ce privește, în primul rând, principiul efectivității, potrivit unei jurisprudențe constante, aspectul dacă o dispoziție națională face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând seama de locul pe care această dispoziție îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină cont, după caz, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank, C‑407/18, EU:C:2019:537, punctul 48 și jurisprudența citată).

61 Aceste aspecte trebuie luate în considerare în cadrul analizei caracteristicilor termenului de prescripție în discuție în litigiul principal. Astfel, după cum a subliniat domnul avocat general la punctul 70 din concluziile sale, această analiză trebuie să privească în special durata acestui termen și modalitățile de aplicare a acestuia, inclusiv modalitatea reținută pentru a declanșa curgerea termenului respectiv (a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 29 octombrie 2015, BBVA, C‑8/14, EU:C:2015:731, punctul 27).

62 În această privință, reiese din jurisprudența Curții că termenele rezonabile de introducere a acțiunilor stabilite, sub sancțiunea decăderii, în interesul securității juridice nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, dacă astfel de termene sunt suficiente din punct de vedere material pentru a permite consumatorului să pregătească și să formuleze o cale de atac efectivă (Hotărârea din 29 octombrie 2015, BBVA, C‑8/14, EU:C:2015:731, punctele 28 și 29).

63 În speță, instanța de trimitere arată că este vorba despre aplicarea, în cazul acțiunii prin care se invocă efectele restitutorii ale constatării nulității unei clauze abuzive, a termenului de prescripție de trei ani, prevăzut de dreptul comun, care ar începe să curgă, potrivit interpretării privilegiate de instanța de trimitere, de la executarea integrală a contractului încheiat cu un profesionist. Potrivit instanței de trimitere, un astfel de punct de plecare corespunde datei la care consumatorul ar trebui sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de caracterul abuziv al uneia sau al mai multor clauze ale acestui contract.

64 În măsura în care este stabilit și cunoscut dinainte, un termen de prescripție de trei ani pare, în principiu, suficient din punct de vedere material pentru a permite consumatorului să pregătească și să formuleze o cale de atac efectivă.

65 Cu toate acestea, în măsura în care, potrivit interpretării dreptului național preconizate de instanța de trimitere, termenul de prescripție începe să curgă la data executării integrale a contractului, este necesar să se țină seama de împrejurarea că este posibil ca consumatorii să nu aibă cunoștință de caracterul abuziv al unei clauze utilizate în contractul încheiat cu profesionistul sau să nu sesizeze conținutul drepturilor lor care decurg din Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 69), nici măcar la momentul executării integrale a contractului sau ulterior acestei executări.

66 În plus, trebuie amintit că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la aderarea la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Bondora, C‑453/18 și C‑494/18, EU:C:2019:1118, punctul 40 și jurisprudența citată).

67 Or, ținând seama de această împrejurare și de situația de inferioritate în care se găsește consumatorul, este necesar să se considere că un termen de prescripție de trei ani care începe să curgă de la data executării integrale a contractului nu este de natură să asigure consumatorului o protecție efectivă, din moment ce acest termen riscă să expire chiar înainte ca consumatorul să poată cunoaște natura abuzivă a unei clauze cuprinse în acest contract. Prin urmare, un astfel de termen face excesiv de dificilă exercitarea dreptului acestui consumator conferit prin Directiva 93/13.

68 Motivul preconizat de instanța de trimitere, potrivit căruia consumatorul pierde această calitate în momentul executării integrale a contractului, nu poate conduce la nicio altă concluzie.

69 În această privință, trebuie arătat că, astfel cum enunță al zecelea considerent al Directivei 93/13, normele de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive prevăzute de această directivă trebuie să se aplice „tuturor contractelor” încheiate între „profesioniști” și „consumatori”, astfel cum sunt definiți la articolul 2 literele (b) și (c) din această directivă (Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C‑590/17, EU:C:2019:232, punctul 19).

70 Potrivit articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de această directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale (Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C‑590/17, EU:C:2019:232, punctul 22).

71 În această privință, este necesar să se constate că definiția noțiunii de „consumator” care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 nu conține niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia și încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția pe care i‑o conferă această directivă.

72 Cu toate acestea, această dispoziție trebuie interpretată în contextul sistemului de protecție instituit prin Directiva 93/13, având în vedere ideea, amintită la punctul 67 din prezenta hotărâre, că consumatorul se găsește într‑o situație de inferioritate față de profesionist.

73 Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 57 din concluziile sale, executarea contractului în discuție nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. În aceste condiții, limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această directivă. O asemenea limitare ar fi în special inadmisibilă, astfel cum susține guvernul polonez, în cadrul unor contracte care, precum un contract de vânzare, sunt executate imediat după sau în momentul încheierii acestora, din moment ce aceasta nu ar permite consumatorilor un termen rezonabil pentru a contesta clauzele abuzive care sunt eventual utilizate în astfel de contracte.

74 De aici rezultă că noțiunea de „consumator” care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept „consumator”, în sensul acestei dispoziții.

75 Din ceea ce precedă rezultă că principiul efectivității se opune ca acțiunea în restituire să fie supusă unui termen de prescripție de trei ani, care începe să curgă de la data la care contractul în discuție încetează, independent de aspectul dacă consumatorul cunoștea sau putea în mod rezonabil să cunoască, la acea dată, caracterul abuziv al unei clauze a acestui contract invocat în susținerea acțiunii sale în restituire, astfel de norme de prescripție fiind de natură să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite acestui consumator prin Directiva 93/13.

76 În ceea ce privește principiul echivalenței, reiese din jurisprudența Curții că respectarea acestuia presupune că norma națională în cauză se aplică fără deosebire atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern care au un obiect și o cauză asemănătoare (Hotărârea din 27 februarie 2014, Pohotovosť, C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 47).

77 În această privință, este numai de competența instanței naționale, care cunoaște direct modalitățile procedurale aplicabile, să verifice similitudinea acțiunilor respective din punctul de vedere al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale (Hotărârea din 12 februarie 2015, Baczó și Vizsnyiczai, C‑567/13, EU:C:2015:88, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

78 În speță, din motivarea cererii de decizie preliminară rezultă că, în conformitate cu jurisprudența constantă a instanțelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive este asimilată regimului nulității absolute. În acest sens, instanța de trimitere precizează că, în dreptul român, efectul nulității absolute este restabilirea situației anterioare, în materia contractelor sinalagmatice, prin intermediul unei acțiuni în restituirea plății nedatorate. În temeiul dreptului român, în cazul introducerii unei asemenea acțiuni, termenul de prescripție începe să curgă la data constatării judiciare a cauzei acestor acțiuni.

79 În schimb, instanța de trimitere arată că, pentru motive de securitate juridică, s‑ar putea preconiza ca termenul de restituire a sumelor plătite în temeiul unei clauze abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator să înceapă să curgă de la data executării integrale a acestui contract, iar nu de la data constatării judiciare a naturii abuzive și, prin urmare, a nulității clauzei în discuție.

80 Rezultă că, sub rezerva similitudinii acțiunilor în discuție, pe care numai instanța de trimitere o poate verifica, interpretarea preconizată de această instanță și rezumată la punctul precedent ar echivala cu instituirea unor modalități procedurale diferite, care tratează într‑un mod mai puțin favorabil acțiunile întemeiate pe sistemul de protecție prevăzut de Directiva 93/13. O asemenea diferență de tratament nu poate, astfel cum a arătat domnul avocatul general la punctul 84 din concluziile sale, să fie justificată de motive de securitate juridică.

81 Deși este adevărat că termenele de prescripție urmăresc să garanteze securitatea juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2020, Nelson Antunes da Cunha, C‑627/18, EU:C:2020:321, punctul 60), nu este mai puțin adevărat că, în măsura în care legiuitorul român a apreciat că principiul securității juridice nu se opune termenului de prescripție pentru acțiunile menționate la punctul 79 din prezenta hotărâre, nu se poate considera că acest principiu se opune aplicării, în temeiul principiului echivalenței, a aceluiași termen acțiunilor întemeiate pe sistemul de protecție prevăzut de Directiva 93/13.

82 Rezultă din considerațiile care precedă că, sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere a similitudinii acțiunilor menționate mai sus, principiul echivalenței trebuie interpretat în sensul că se opune unei interpretări a legislației naționale în sensul că termenul de prescripție al unei acțiuni judiciare în restituirea sumelor plătite fără a fi datorate în temeiul unei clauze abuzive începe să curgă de la data executării integrale a contractului, în timp ce acest termen începe să curgă, în ceea ce privește o acțiune similară de drept intern, de la data constatării judiciare a cauzei acțiunii.

83 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare în cauza C‑698/18 că articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiile echivalenței, efectivității și securității juridice trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a reglementării naționale potrivit căreia acțiunea judiciară în restituirea sumelor plătite fără a fi datorate în temeiul unei clauze abuzive utilizate într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist este supusă unui termen de prescripție de trei ani care curge de la data executării integrale a acestui contract, atunci când se prezumă, fără necesitatea verificării, că, la acea dată, consumatorul trebuia să aibă cunoștință de caracterul abuziv al clauzei în discuție sau atunci când, pentru acțiuni similare, întemeiate pe anumite dispoziții ale dreptului intern, același termen nu începe să curgă decât de la constatarea judiciară a cauzei acestor acțiuni.

Cu privire la cheltuielile de judecată

84 Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

1) Articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, deși prevede caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității unei clauze abuzive utilizate într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, supune unui termen de prescripție acțiunea prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale acestei constatări, cu condiția ca acest termen să nu fie mai puțin favorabil decât cel aplicabil unor acțiuni similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, în special de Directiva 93/13 (principiul efectivității).

2) Articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiile echivalenței, efectivității și securității juridice trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a reglementării naționale potrivit căreia acțiunea judiciară în restituirea sumelor plătite fără a fi datorate în temeiul unei clauze abuzive utilizate într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist este supusă unui termen de prescripție de trei ani care curge de la data executării integrale a acestui contract, atunci când se prezumă, fără necesitatea verificării, că, la acea dată, consumatorul trebuia să aibă cunoștință de caracterul abuziv al clauzei în discuție sau atunci când, pentru acțiuni similare, întemeiate pe anumite dispoziții ale dreptului intern, același termen nu începe să curgă decât de la constatarea judiciară a cauzei acestor acțiuni.

3) Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să răspundă la întrebările adresate de Tribunalul Specializat Mureș (România) prin decizia sa din 12 iunie 2018 în ceea ce privește cauza C‑699/18.

Vilaras

Rodin

Šváby

Jürimäe

Piçarra

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 9 iulie 2020.

Grefier

Președintele Camerei a patra

A. Calot Escobar

M. Vilaras
Sursa: curia.europa.eu

• Tipareste detalii
• Trimite pe mail
• Facebook
• Twitter
• Google
• Vizualizari: 8516

Taguri: procese  credite ipotecare  credite de consum  banca  clauze abuzive  credite imobiliare  

Comentarii

Nume *:

E-mail *:
(nu se afiseaza pe site)
Subiect:
*
Comentariu:



Tastati codul din imagine (doar cifre)