Decizia ICCJ prin care BCR Banca pentru Locuinte a pierdut procesul cu Curtea de Conturi

Autor: Bancherul.ro
2020-06-22 09:06

Decizia definitiva adoptata de Inalta Curte de Casatie si Justitie (ICCJ) in procesul dintre BCR Banca pentru Locuinte si Curtea de Conturi:

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 3541/2019
Şedinţa publică din data de 21 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. SA a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea în totalitate a Deciziei nr. 17 din 10 decembrie 2015 emisă de Direcţia 1 - Departamentul II al Curţii de Conturi a României, astfel cum a fost aceasta menţinută prin Încheierea nr. 2 din 29 februarie 2016, pronunţată de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi.

2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 699 din 1 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi în consecinţă a fost anulată parţial Decizia nr. 17 din 10 decembrie 2015 şi în mod corespunzător Încheierea nr. 2 din 29 februarie 2016, în privinţa următoarelor abateri şi măsuri cuprinse în decizie:

- Abaterea de la punctul 2 şi măsura aferentă de la punctul II. 2

- Abaterea de la punctul 3 şi măsura aferentă de la punctul II.3

- Abaterea de la punctul 5 şi măsura aferentă de la punctul II.5

- Abaterea de la punctul 6 şi măsura aferentă de la punctul II.6

- Abaterea de la punctul 7 şi măsura aferentă de la punctul II.7

- Măsurile dispuse la punctele I.1 şi I.2. în ce priveşte aspectele derivând din constatarea abaterilor şi dispunerea măsurile anulate mai sus.

Au fost respinse în rest pretenţiilor reclamantei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., au formulat recurs reclamanta A. SA întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi pârâta Curtea de Conturi a României întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

1.3. Prin recursul său reclamanta A. SA a solicitat:

- admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi rejudecând cauza să se dispună anularea abaterilor de la punctele 1, 4 şi 8 şi a măsurilor aferente de la punctele II.1, II.4 şi II.8 şi, în mod corespunzător, a măsurilor I.1 şi I.2 din Decizia nr. 17 din 10 decembrie 2015 emisă de Curtea de Conturi a României şi, pe cale de consecinţă, a aspectelor corespunzătoare din Încheierea nr. 2 din 29 februarie 2016 pronunţată de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României;

- admiterea recursului şi înlăturarea considerentelor care au fost reţinute de către prima instanţă cu privire la abaterea de la punctul 3 şi măsura aferentă de la punctul II.3, înlocuirea lor considerentele recurentei - reclamante din cuprinsul recursului, cu menţinerea soluţiei cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate cu privire la această măsură.

În motivarea opţiunii sale procesuale recurenta reclamantă, după expunerea sistemului Bauspar, concepţie economică care stă la baza legislaţiei româneşti în materie, expunere făcută şi în faţa instanţei de fond, a susţinut următoarele:

În mod greşit prima instanţă a aplicat normele legale care stabilesc modalitatea în care se determină baza de calcul a primei de stat:

În mod eronat prima instanţă, coroborând dispoziţiile art. 311 alin. (1) cu cele ale art. 312 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006, a ajuns la concluzia că "suma depusă în cont cu titlu de comision de deschidere nu poate fi subsumată sintagmei «sumă economisită»" şi "Împrejurarea că aceste comisioane nu sunt prevăzute expressis verbis de legiuitor ca avându-se în vedere la calculul primei de stat nu înseamnă că ele pot fi subsumate sintagmei «sume economisite» (...) doar depunerile care constituie «sume economisite» pot fi reţinute în calculul primei de stat, fiind singurele în acord cu finalitatea acordării primei de stat".

În primul rând, prima instanţă a aplicat în mod greşit normele de drept material, înlăturând pur şi simplu de la aplicare o serie întreagă de dispoziţii, în condiţiile în care soluţia corectă ar fi rezultat din simpla interpretare sistematică a reglementărilor incidente.

În scopul stabilirii bazei de calcul a primei de stat, la nivelul dispoziţiilor cuprinse în reglementarea primară - O.U.G. nr. 99/2006, au relevanţă dispoziţiile art. 311 alin. (1):

"Fiecare client, persoană fizică cu cetăţenia română şi cu domiciliul stabil în România, beneficiază de o primă de stat pentru depunerile anuale efectuate în baza unui contract de economisire-creditare încheiat cu o bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ".

Aşadar, dispoziţiile art. 311 alin. (1) stabilesc în mod expres că dreptul la prima de stat se naşte pentru depunerile anuale efectuate de către un client. Cu toate acestea, atât Curtea de Conturi, cât şi prima instanţă au stabilit că, în realitate, nu toate depunerile sunt îndreptăţite la prima de stat, ci numai "suma economisită".

În lipsa unei definiţii legale a noţiunii de "sumă economisită", instanţa a ajuns la concluzia că în cadrul acesteia nu se pot include şi depunerile anuale efectuate în baza unui contract ECDL, depuneri care au acoperit costurile necesare pentru derularea contractului.

Acest raţionament este eronat în opinia reclamantei, întrucât prima premisă este eronată, bazându-se pe interpretarea eronată a anumitor diferenţe terminologice cu care operează legiuitorul. Astfel, art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 operează cu noţiunea de "depuneri anuale" ca bază de calcul a primei de stat, în vreme ce art. 312 alin. (1) din acelaşi act normativ operează cu noţiunea de "sume economisite" în acelaşi scop. Potrivit acestui din urmă text legal:

"Prima de stat se stabileşte la 25% din suma economisită în anul respectiv de către client."

În realitate, diferenţa terminologică nu se explică prin faptul că legiuitorul a înţeles să excludă din baza de calcul a primei de stat tocmai costurile necesare derulării contractului, întrucât este evident că raţiunea legiuitorului, bazată pe mai mult de 100 de ani de funcţionare a sistemului în alte state europene şi menţionată ca atare în Expunerea de motive, este aceea de a stimula economisirea în sistemul colectiv în scop locativ, inclusiv, sau mai ales, prin atragerea în sistem a cât mai multor clienţi cu venituri mici, pentru care fiecare ban contează şi este economisit cu greu. Statul a urmărit să îl ajute pe cel care doreşte să economisească, pe cel care dă dovadă de diligenţă cu fondurile sale pe termen mediu şi lung, care este atras să depună aceste fonduri într-o bancă. Motivul pentru care consumatorul procedează la depunerea acestor fonduri este tocmai previzionarea sa legitimă de a primi o primă de stat reprezentând 25 % din depunerile sale, nicidecum din suma care mai rămâne după reţinerea de către bancă a comisioanelor proprii.

Tocmai de aceea, singura interpretare raţională este, în opinia recurentei-reclamante, aceea că art. 312 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 operează cu noţiunea de "sumă economisită", iar nu cu aceea de "depuneri", folosită de art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006, în scopul de a permite legiuitorului secundar să stabilească în mod expres sumele care sunt excluse în baza de calcul a primei de stat. Înlăturând acest raţionament, prima instanţă a omis a aplica dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Capitolul III din Normele metodologice conform cărora "(3) Sumele care trebuie luate în considerare la calcularea primei de stat sunt constituite din depunerile efectuate în anul pentru care se acordă prima de stat."

Mai mult decât atât, în următorul alineat al art. 7 din Normele metodologice se menţionează expres şi limitativ sumele care nu se iau în considerare la calcularea primei de stat sumele acordate drept prime de stat, dobânzile aferente sumelor economisite potrivit contractului de economisire-creditare şi depunerile care depăşesc valoarea totală a contractului de economisire-creditare.

În al doilea rând, prima instanţă a reţinut că nu are relevanţă faptul că legiuitorul nu a exclus expres depunerile aferente comisioanelor, acestea neavând cum să fie considerate "sume economisite". În realitate, suma depusă de deponent la bancă nu reprezintă altceva decât suma economisită de acesta. Din această sumă, A. reţine contravaloarea serviciilor prestate de aceasta în mecanismul ECDL. Clientului nu îi este imputabil, în relaţia cu Statul Român, că Banca îi reţine comisioane din sumele economisite de acesta. De exemplu, dacă un Client reuşeşte să economisească echivalentul a 1.000 Euro/an, ar fi nefiresc ca pentru a beneficia de prima maximă, de 250 Euro, acesta să mai aducă bani suplimentari, pentru a acoperi comisioanele. Prin urmare, firesc este ca valoarea acestor comisioane să fie incluse în noţiunea de "sume economisite". Desigur, fiind suveran, legiuitorul ar fi putut să excludă comisioanele din baza de calcul pentru prima de stat, însă pentru aceasta ar fi trebuit să le adauge pe lista excluderilor prevăzută de art. 7 alin. (4) din Normele metodologice care cuprinde, de exemplu, dobânzile aferente sumelor economisite. Dacă această categorie nu ar fi fost exclusă în mod expres, pe baza interpretării sintagmei "Prima de stat se stabileşte la 25% din suma economisită în anul respectiv de client...", s-ar fi ajuns la concluzia că dobânda capitalizată (care reprezintă tot sume economisite în anul respectiv) ar trebui să intre în baza de calcul a primei de stat. Însă legiuitorul a exclus această categorie tocmai pentru a încuraja depunerile periodice, adică aducerea de sume noi în sistem.

Într-adevăr, în textele de lege menţionate, sintagma utilizată de legiuitor este aceeaşi. Însă, în funcţie de contextul în care este analizată noţiunea, aceasta poate să capete în fapt un conţinut diferit, însă nu în mod aleatoriu, ci prin raportare la Normele metodologice care descriu ce sume vor fi considerate într-un context ca fiind incluse în noţiunea de "sume economisite" şi excluse din noţiunea de "sume economisite" într-un alt context. Or, aşa cum am arătat, în contextul stabilirii bazei de calcul, Normele prevăd expres raportarea la toate depunerile, excluzând numai anumite depuneri, iar excluderile sunt de strictă interpretare şi aplicare. Numai în acest fel ar avea logică excepţiile prevăzute de art. 7 alin. (4) din Normele metodologice.

Mai mult, dacă s-ar utiliza modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale la care a achiesat prima instanţă, s-ar ajunge la concluzia că dispoziţiile cuprinse în art. 7 alin. (3) din Normele metodologice nu ar mai avea domeniu de reglementare. Or, normele se interpretează şi se aplică în sensul producerii de efecte juridice şi nu în cel al înlăturării de la aplicare. Astfel, plecând de la premisa că soluţia primei instanţe ar fi corectă, dacă legiuitorul a stabilit deja că baza de calcul a primei de stat este formată din "sumele economisite", nu ar mai exista nicio raţiune pentru care să se facă trimitere în numeroase texte legale la "depunerile" efectuate.

Totodată, în art. 7 alin. (6) din Normele metodologice se menţionează în mod expres că băncile de economisire şi creditare trebuie să furnizeze ministerului de resort, responsabil cu verificarea acestora şi alocarea corespunzătoare a primei de la stat depunerile efectuate în anul aferent primei de stat, iar nu "soldul contului" sau informaţii referitoare la comisioanele băncii.

Mai mult decât atât, referirea expresă a legii, în mai multe articole, la "depunerile" clientului, ca element în funcţie de care se calculează cuantumul bazei de calcul pentru prima de stat, nu este întâmplătoare. Legislaţia relevantă utilizează concepte distincte în legătură cu sumele relevante tocmai pentru a evidenţia rolul specific al acestora în contextul schemei de economisire - creditare. Observăm că, atunci când reglementează calculul primei de stat, legea se referă la "depunerile clientului", iar atunci când se referă la punerea la dispoziţie a sumelor relevante către client - în articolul 5 alin. (1) din Normele metodologice - legea vorbeşte despre "plata soldului economisit" ceea ce implică acceptarea de către lege a posibilităţii efectuării unor deduceri ulterioare din suma iniţială, depusă de client.

În mod eronat prima instanţă a lăsat să se înţeleagă faptul că A. ar fi fost inconsecventă în interpretarea normelor legale.

Contrar celor reţinute de instanţă, reclamanta a dat dovadă de consecvenţă şi a interpretat dispoziţiile legale fără a se limita la o simplă interpretare gramaticală a textelor legale, ci procedând la interpretarea în mod sistematic, logic şi istorico-teleologic a normelor legale. Coroborând aceste metode de interpretare care, împreună, reflectă într-un grad mai înalt voinţa legiuitorului decât o interpretare pur gramaticală şi literală, rezultă că noţiunea de "sumă economisită" prevăzută la art. 312 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 nu este echivalentă cu noţiunea de "sumă economisită" de la art. 4 şi 5 din Norme. Astfel, în cazul art. 312 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006, suma economisită cuprinde toate depunerile clientului, deci inclusiv cele care au fost reţinute cu titlu de comision, iar în cazul art. 4 şi 5 din Norme, suma economisită cuprinde tot ceea ce se află în contul clientului la momentul la care acesta utiliza suma (depunerile acestuia + dobânzile aferente - comisioanele); în acest caz, comisioanele nu mai puteau fi utilizate de client, astfel încât nu i se mai putea pretinde acestuia să demonstreze folosirea lor în scop locativ, în schimb clientul trebuia să demonstreze şi utilizarea dobânzilor în scop locativ; pe de altă parte, comisioanele sunt reţinute de către bancă tocmai în scopul funcţionării contractului ECDL, astfel încât reprezintă sume de bani cheltuite de client pentru activităţi în scop locativ.

Nici celelalte argumente invocate de Curtea de Conturi şi pe care prima instanţă nu le-a reţinut în mod expres nu ar fi putut conduce la concluzia că normele legale exclud depunerile aferente comisioanelor din baza de calcul a primei de stat întrucât excluderea depunerilor aferente comisioanelor bancare se putea realiza într-o manieră extrem de facilă de către legiuitorul primar sau derivat, dacă aceasta ar fi fost intenţia reală prin prevedere expresă în art. 7 alin. (4) al Normelor metodologice iar în al doilea rând, prin terminologie, prevăzând în mod expres că baza de calcul nu este constituită din depuneri, ci din soldul economisit.

Curtea de Conturi propune o distincţie artificială între "depuneri anuale" şi "depuneri îndreptăţite la prima de stat" din interpretarea coroborată a art. 2 alin. (1) din Normele metodologice şi art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, întrucât pentru a fi adevărată această presupunere, legiuitorul chiar ar fi prevăzut în mod expres excluderea comisioanelor din baza de calcul a primei de stat.

Reclamanta susţine că nu a realizat astfel de interpretări artificiale ale legii, prin care să îşi lipsească clienţii de un drept pe care l-au dobândit în temeiul legii, respectând întocmai excepţiile de la sumele care intră în baza de calcul prevăzute în art. 7 din Normele metodologice, fără a se substitui de la sine putere legiuitorului.

"Punctul de vedere" al Ministerului Finanţelor Publice, de care se prevalează pârâta, este apreciat ca fiind întocmit pro causa şi că ar contraveni oricăror reguli de interpretare a normelor juridice, întrucât M.F.P. nu are competenţa de a emite opinii legale cu privire la modul de interpretare a unor prevederi legale iar dacă ar fi apreciat/înţeles că acesta este sensul legii, ar fi exclus în mod expres comisioanele băncii din baza de calcul a primei de stat prin însăşi Normele metodologice potrivit competenţelor sale legale.

În mod greşit prima instanţă a omis să facă aplicarea normelor juridice cu respectarea principiului previzibilităţii legii şi a securităţii juridice:

Astfel cum s-a susţinut şi prin cererea de chemare în judecată predictibilitatea legii reprezintă un principiu fundamental indispensabil în orice stat de drept.

În acest sens se relevă că reclamanta a interpretat şi a aplicat dispoziţiile art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 şi art. 7 alin. (3) şi (4) din Normele metodologice astfel cum aceste norme pot fi interpretate în mod predictibil. Astfel, reclamanta a stabilit baza de calcul a primei de stat plecând de la regula că toate depunerile anuale efectuate de client sunt îndreptăţite la prima de stat (art. 7 alin. (3) din Normele metodologice), excluzând din baza de calcul numai acele sume expres stabilite ca nefiind luate în calcul (art. 7 alin. (4) din Normele metodologice). Mai mult decât atât, reclamanta a ţinut seama de scopul instituirii primei de stat, precum şi de toate celelalte elemente care conduc la ideea că baza de calcul trebuia să fie compusă din toate depunerile anuale efectuate de client.

Dacă fi acţionat conform modalităţii impuse de Curtea de Conturi, ar fi încălcat în mod evident dispoziţiile art. 7 din Normele metodologice. Or, în acest context, "abatere de la legalitate" ar fi putut însemna chiar maniera de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale impusă de Curtea de Conturi.

Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care legislaţia nu exclude în mod clar şi coerent anumite depuneri de la dreptul la primă de stat, deşi legiuitorul - fie el primar sau derivat - avea la dispoziţie toate pârghiile necesare pentru a reglementa o asemenea excludere, A. a aplicat legea cu bună-credinţă, prin respectarea principiilor de interpretare ale normelor juridice. Faptul că prima instanţă a omis să analizeze dispoziţiile art. 7 din Normele metodologice raportându-se numai la sintagma "sume economisite" din cuprinsul art. 312 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006, nu exonerează A. de obligaţia de a respecta dispoziţiile din Normele metodologice, atât timp cât acest act normativ se bucură de prezumţia de legalitate.

Predictibilitatea legii reprezintă un principiu de rang convenţional (CEDO) şi constituţional.

Într-o bogată jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe. Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1979), Rekvenyi contra Ungariei (1999), Rotaru contra României (2000), Damman împotriva Elveţiei (2005), Curtea a subliniat că "nu poate fi considerată lege decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-şi reglementeze conduita", "o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi regleze conduita".

În concluzie, rolul principiului predictibilităţii legii coroborat cu cel a încrederii legitime este a de a proteja destinatarul normei de situaţii în care incertitudinea juridică provine din inconsecvenţa autorităţilor publice sau din impunerea unei interpretări care nu putea fi în mod previzibil avută în vedere.

Pe cale de consecinţă, ultima ratio, se solicită a se constata că în aplicarea normelor de drept material pe baza cărora banca trebuie să stabilească baza de calcul a primei de stat, A. a acţionat în mod predictibil prin raportare la aplicarea dispoziţiilor legale, iar presupusa abatere de la legalitate nu reprezintă altceva decât o manieră de aplicare care nu ar fi putut fi avută în mod raţional în vedere de către reclamantă.

În mod neîntemeiat prima instanţă a respins cererea de anulare a constatării de la punctul 8 şi a măsurii aferente de la punctul II. 8 din Decizie, soluţia fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 312 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006.

Prima instanţă a stabilit că nu are relevanţă modul în care clientul a devenit titularul unor contracte ECDL - fie au fost încheiate în nume propriu, fie ca urmare a cesiunii - pentru aplicarea plafonului de 250 euro/anual, însă a omis să facă distincţia între primele de stat care aparţin cedentului şi primele de stat care aparţin cesionarului.

Astfel, prima instanţă a lăsat să se înţeleagă că în toate ipotezele cesiunea contractului conduce la aplicarea limitei de 250 euro/anual, prin luarea în considerare atât a primelor de stat care se cuvin cedentului pentru depunerile sale efectuate în baza propriului contract ECDL, cât şi a primelor care se cuvin cesionarului pentru depunerile proprii.

Conform art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006:

"Fiecare client, persoană fizică cu cetăţenia română şi cu domiciliul stabil în România, beneficiază de o primă de stat pentru depunerile anuale efectuate în baza unui contract de economisire-creditare încheiat cu o bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ". Pentru fiecare titular de contract banca a calculat şi a solicitat prima de stat respectând întocmai limita maximă impusă de lege.

Pe parcursul executării contractelor, dacă un titular de contract cesionează altui titular contractul său, în lipsa unor dispoziţii legale cuprinse în O.U.G. nr. 99/2006 sau în Normele metodologice care să reglementeze în particular efectele cesiunii contractelor ECDL din perspectiva posibilităţii de cumulare a primelor de stat, sunt aplicabile, pe de o parte, dispoziţiile cuprinse în Capitolul 13 din C.G.C. şi, pe de altă parte, dispoziţiile cuprinse în C. civ. privitoare la cesiunea de contract. A. a pus la dispoziţia clienţilor modele de Convenţii pentru cesiunea contractelor ECDL, principalul efect al cesiunii fiind transferul drepturilor şi obligaţiilor cedentului către cesionar.

În mod corespunzător, odată cu cesiunea contractului ECDL cesionarul a dobândit şi primele de stat aferente depunerilor efectuate de cedent. Astfel, la momentul de la care cesiunea contractului ECDL îşi produce efectul vor exista două categorii de prime de stat: prima de stat cuvenită cesionarului, drept născut pentru depunerile proprii efectuate în baza contractelor ECDL, primă care nu poate depăşi 250 euro indiferent de numărul de contracte încheiate în nume propriu de cesionar şi prima de stat cuvenită cedentului, drept născut pentru depunerile proprii efectuate în baza contractelor ECDL, primă care nu poate depăşi 250 euro indiferent de numărul de contracte încheiate în nume propriu de cedent.

Prin cesiune de contract, astfel cum s-a reţinut în doctrină, se înţelege o cesiune globală a poziţiei contractuale a unei părţi, în manieră independentă de cesiunea individuală a conţinutului contractului (...). Într-un alt sens, cesiunea de contract constă în substituirea uneia dintre părţile contractului iniţial (...)".

În ceea ce priveşte efectele cesiunii de contract, cesiunea de contract reprezintă contractul încheiat între o parte (contractant cedat) a unui contract aflat în curs de executare (contract cedat) şi un terţ faţă de acest contract (contractant cesionar) prin care se convine transmiterea drepturilor şi obligaţiilor contractuale asupra şi faţă de contractantul din contractul iniţial (contractant cedat) şi care are ca efect atât transmisiunea acestor drepturi şi obligaţii. Prin urmare, potrivit definiţiei unanim recunoscute şi acceptate, prin cesiune, cesionarul preia toate drepturile născute în patrimoniul cedentului la data cesiunii.

În al doilea rând, ceea ce se deduce că ar susţine Curtea de Conturi este faptul că, ulterior operaţiunii de cesionare, trebuie să se procedeze la o reevaluare a limitei primei de stat adunând primele de stat cuvenite cesionarului pentru depunerile efectuate în baza contractelor proprii anterior cesionării şi primele de stat care se cuveneau cedentului, dar care au fost transmise cesionarului în urma cesiunii contractului ECDL. Această susţinere, care a fost îmbrăţişată de prima instanţă, este vădit neîntemeiată în opinia reclamantei, având în vedere următoarele consideraţii.

Primele de stat dobândite de cedent, anterior cesiunii, reprezintă un drept distinct de primele de stat dobândite cesionar. Cele două categorii de prime se dobândesc prin raportate la depuneri diferite, efectuate în baza unor contracte ECDL diferite şi care aveau titulari diferiţi la data naşterii dreptului la primă de stat.

Or, dispoziţiile art. 313 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006 prevăd cât se poate de clar că limita de 250 euro/anual se aplică "În cazul în care clientul încheie mai multe contracte de economisire-creditare în domeniul locativ ...". Astfel, se poate admite considerentul primei instanţe în sensul că nu are relevanţă modul în care clientul a devenit titularul unui contract de economisire-creditare (prin încheierea direct a contractului ECDL sau ca urmare a cesionării), însă numai pentru dreptul la primă al cesionarului după momentul cesiunii. Astfel, numai după ce s-a produs efecte cesiunea, contractul ECDL va avea un nou titular, iar prima va fi limitată în raport de toate contractele a căror titular este clientul respectiv. De altfel, acesta este maniera în care a procedat A.

A admite însă că urmare a cesiunii trebuie să se reevalueze primele cesionarului luând în considerare primele anterior dobândite de cedent, echivalează cu a-l considera pe cesionar ca fiind titular al contractului ECDL ce a fost cesionat, în mod retroactiv. Or, în lipsa unei dispoziţii legale exprese care dea naştere unei asemenea operaţiuni juridice, interpretarea dată de Curtea de Conturi şi însuşită de prima instanţă reprezintă o simplă ficţiune juridică, fiind în vădită contradicţie cu mecanismul juridic al cesiunii de contract: cesionarul devine titularul contractului ECDL numai de la momentul în care cesiunea şi-a produs efectele, dobândind drepturile şi obligaţiile cedentului.

Pe de altă parte, în interpretarea propusă de Curtea de Conturi cesiunea contractului ECDL ar conduce la pierderea unui drept câştigat.

Dacă s-ar admite interpretarea Curţii de Conturi s-ar ajunge în situaţia în care cesiunea contractului ECDL să conducă la pierderea dreptului la primă de stat pentru depunerile cedentului prin modificarea cu caracter retroactiv a raportului juridic definitiv consolidat. Or, un asemenea efect nu poate fi acceptat în raport de dispoziţiile legale în vigoare.

În acest sens, se menţionează că efectul translativ al raportului obligaţional se produce de la data în care cesiunea devine efectivă, părţile fiind obligate să aibă o conduită corespunzătoare acestei reguli. Astfel, obligaţia de garanţie se deduce din însăşi efectul translativ al cesiunii, fiind confirmată de dispoziţiile art. 1320 C. civ. Prin urmare, nu ar avea cum să garanteze cedentul drepturile şi obligaţiile născute în temeiul contractului ECDL transmis, în condiţiile în care modalitatea de interpretare propusă de Curtea de Conturi l-ar transforma pe cesionar în "titular al contractului" cu titlu retroactiv. Deşi legea permite cesiunea contractelor ECDL şi dreptul la primă s-a născut (poate chiar primele au fost deja virate în contul de economisire), fără a exista vreo dispoziţie legală care măcar să lase deschisă posibilitatea de a se ajunge pe cale de interpretare la un asemenea efect, cesiunea ar conduce la pierderea unui drept câştigat.

Dispoziţiile art. 312 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 99/2006 au fost interpretate şi aplicate în mod vădit eronat şi prin raportate la scopul normelor juridice.

Conform art. 312 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, prima de stat nu poate depăşi 250 euro/anual. De asemenea, în următorul alineat s-a prevăzut că această limită va fi aplicabilă inclusiv în ipoteza în care un client este titularul mai multor contracte ECDL şi suma primelor calculate prin aplicarea procentului de 25% din depunerile anuale pentru fiecare contract în parte ar depăşi 250 euro.

Prin această norma care se referă la un singur client, iar nu la mai mulţi clienţi, legiuitorul a urmărit să limiteze acordarea unor prime substanţiale unei anumite persoane care are capacitatea de a economisi, în nume propriu, o sumă foarte mare de bani.

Apare ca evident faptul că interdicţia expresă de a depăşi limita de 250 euro are în vedere ipoteza în care întreaga sumă aparţine aceleiaşi persoane, dar aceasta doreşte să eludeze legea şi să dobândească pentru sine mai multe prime în valoare maximă de 250 euro.

Or, în cazul cesiunii unui contract ECDL, după cum am arătat anterior, primele de stat dobândite până la momentul cesiunii sunt aferente depunerilor altui client - cedentului, cedent al cărui drept la prima de stat este la rândul său limitat la 250 de euro indiferent de câte contracte ar avea. De la momentul în care cesiunea îşi produce efectele, inclusiv contractul ECDL cesionat va fi supus limitei de 250 euro ţinând seama de toate contractele deţinute de noul titular (cesionarul).

Atât Curtea de Conturi, cât şi prima instanţă, au extins interdicţia reglementată de art. 313 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006 la o situaţie care nu intră sub incidenţa acestei limitări, printr-o analogie care contravine nu doar regulilor de interpretare juridică şi scopului avut în vedere de legiuitor la momentul edictării normei, ci şi logicii relaţiilor interumane. Or normele care instituie interdicţii, limitări şi excepţii de la regulă sunt întotdeauna interpretate în manieră restrictivă, nefiind permisă extinderea prin analogie la alte situaţii nereglementate expres.

Modalitatea în care prima instanţă a aplicat normele de drept material conduce la consecinţe absurde întrucât pe de o parte, dacă un client economiseşte mai mult de 5 ani i se poate elibera prima de stat fără o condiţie suplimentară şi, pe cale de consecinţă, poate să transfere dreptul asupra respectivei sume fără ca dreptul dobândit de beneficiar să fie supus vreunei condiţii, dar, pe de altă parte, dacă transferul are loc ca urmare a cesiunii de contract se poate ajunge chiar la pierderea întregii prime, iar pe de altă parte, conform art. 313 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006: soţii beneficiază separat de prima de stat pentru contractele încheiate în nume propriu, dar, pe de altă parte, dacă unul dintre soţi ar cesiona celuilalt contractul ECDL pentru ca familia respectivă să poată obţine un credit mai ridicat, familia respectivă ar pierde până la jumătate din prima de stat dacă ar efectua o cesiune, pierdere care ar fi evitată dacă s-ar lua două credite.

Nu în ultimul rând, greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 99/2006 rezultă şi din imposibilitatea practică de a se aplica un asemenea sistem.

Având în vedere nelegalitatea abaterilor 1, 4 şi 8 şi a măsurilor aferente II.1, II.4 şi II.8 se impune şi anularea măsurilor I.1. şi I.2 în mod corespunzător întrucât au un caracter subsecvent celor opt presupuse abateri de la legalitate constatate de Curtea de Conturi.

Considerentele care au fost reţinute de către prima instanţă cu privire la abaterea de la punctul 3 şi măsura aferentă II.3 sunt străine de natura problemei, impunându-se păstrarea soluţiei şi înlocuirea considerentelor cu cele care vor fi indicate în continuare.

Cu titlu preliminar, se menţionează faptul că raţionamentul primei instanţe apare ca fiind în principiu corect, însă nu răspunde întregii probleme ridicate de către Curtea de Conturi.

Prin constatarea cuprinsă la punctul 3 din Decizie şi în măsura aferentă II.3, nemodificată prin Încheiere şi pe larg prezentată în capitolul III.3 din Raportul de control, Curtea de Conturi a susţinut că A. ar fi încălcat legea deoarece "statul a fost lipsit de dobânda capitalizată în conturile clienţilor, pe parcursul perioadei contractului de economisire-creditare". În esenţă, autoritatea de audit susţine că în situaţia în care, din diferite motive, prima de stat este restituită către bugetul de stat, prin intermediul MDRAPFE, banca este obligată să transmită Ministerului inclusiv dobânda aferentă primei de stat.

Aşadar, prima instanţă a răspuns prin considerentele reţinute în sentinţă numai unui caz particular de restituire a dobânzii, fără a ţine seama că ceea ce critică Curtea de Conturi este faptul că în cazul în care pe parcursul executării contractului ECDL, din varii motive, prima de stat nu a mai fost eliberată clientului, ci restituită către Minister, A. ar fi încălcat legea prin remiterea către client a acelei părţi din dobânda capitalizată în contul de economisire care corespunde primei de stat.

Cu alte cuvinte, problema restituirii primei de stat către Minister nu se pune exclusiv în situaţia în care Curtea de Conturi a reţinut că A. a procedat nelegal, respectiv în situaţia în care aceasta a eliberat primele de stat clienţilor care aveau contracte mai mari de cinci ani, fără a le solicita acestora să justifice folosirea sumelor în scop locativ. Pentru acest caz particular, în mod firesc, nu mai era necesară analizarea argumentaţiei referitoare la dobânzi, întrucât măsura referitoare la debitul principal a fost considerată nelegală.

Însă, potrivit legislaţiei incidente, sunt cazuri în care A. are obligaţia de a returna prima de stat către Minister (de exemplu, în cazul contractelor din care s-au efectuat plăţi anterior expirării termenului de cinci ani, iar clientul nu aduce dovezi justificative privind folosirea banilor în scop locativ). În perioada în care prima de stat stă în contul clientului, aceasta produce dobânzi. Prin urmare, problema s-a pus în legătură cu orice situaţie în care prima de stat produce dobânzi în contul clientului, iar ulterior, aceasta este transmisă către Minister.

A. a procedat în mod legal prin achitarea dobânzii aferente primei de stat clienţilor, iar nu prin restituirea acestei sume către Minister, întrucât în legislaţia aplicabilă nu se prevede expres şi nici nu se poate deduce pe cale de interpretare obligaţia clienţilor de a returna dobânda aferentă primei de stat. De altfel, acest lucru este recunoscut chiar de Curtea de Conturi (pagina 9, paragraful VII):

"Deşi actele normative care reglementează prima de stat nu fac referire la obligaţia băncii de a restitui către bugetul de stat, odată cu prima de stat şi dobânda aferentă, considerăm că A. are obligaţia legală să reîntregească bugetul de stat cu dobânda netă aferentă primei de stat ce a fost capitalizată în conturile clienţilor pe durata contractului de economisire şi creditare".

În lipsa unei dispoziţii exprese, nu este suficientă "consideraţia" lipsită de orice fundament din decizie pentru a crea o obligaţie în sarcina băncii şi a clientului de a returna statului dobânda capitalizată în contul clientului. În consecinţă, într-un mod cu totul contrar normelor legale şi doar în scopul de a găsi o aparentă justificare normativă, echipa de auditori a propus calificarea primei de stat ca având regimul juridic al unui `contract de împrumut.

De esenţa împrumutului ca la împlinirea termenului pentru care a fost contractat, împrumutatul să restituie capitalul la care se adaugă în mod corespunzător dobânda. Or, acordarea de către stat a unei subvenţii (prima de la stat) pentru stimularea economisirii, în baza unor dispoziţii legale, iar nu ale unui contract, nu naşte o obligaţie de plată în sarcina clientului, în sensul art. 2167 C. civ. O asemenea obligaţie nu a fost stipulată de legiuitor, prin O.U.G. nr. 99/2006, nici în sarcina clientului, nici în cea a băncii.

Faptul că, din diferite motive şi în mod excepţional, în cazuri speciale, prima de stat, deşi aflată în contul clientului, nu ajunge efectiv să fie utilizată de deponent şi este restituită către bugetul de stat, nu poate califica regimul juridic al primei de stat ca fiind un "împrumut" acordat băncii sau clientului. Banca returnează prima de stat numai cu titlu de excepţie, în situaţiile în care nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ca banca să elibereze clientului prima de stat din contul său. Prima de stat reprezintă o facilitate, un stimulent patrimonial pentru a încuraja participarea la sistemul colectiv de economisire - creditare pentru domeniul locativ; calificarea primei ca fiind un "împrumut" acordat clientului şi băncii sfidează orice regulă de interpretare a unei instituţii juridice.

Chiar şi asumând, prin absurd, că prevederile legislaţiei speciale în domeniul economisirii-creditării s-ar completa cu prevederile legislaţiei generale în materia fructelor civile, se subliniază că în faza de economisire, când prima de stat este blocată în contul clientului, acesta este proprietar de bună-credinţă al acesteia, astfel încât statul nu este îndreptăţit la fructele produse de prima de stat. Potrivit art. 2 alin. (4) din Normele metodologice, prima de stat se adaugă la soldul economisit şi devine relevantă pentru calcul dobânzilor bonificate de bancă. În temeiul acestor dispoziţii legale, banca aplică dobânda pentru întreaga sumă aflată în cont, inclusiv prima de stat, nu aplică două dobânzi, una pentru prima de stat şi alta pentru soldul economisit. La sfârşitul perioadei de economisire, această dobândă, în întregul ei, este virată clienţilor, ca posesori de bună-credinţă ai primei de stat. În consecinţă, este eronată menţiunea din Decizie prin care se arată că "Dobânda aferentă primei de stat restituită bugetului de stat a fost achitată în parte clienţilor, cealaltă parte rămânând la dispoziţia băncii". În realitate, în majoritatea cazurilor întregul cuantum al dobânzii a fost trimis clientului şi doar în anumite situaţii excepţionale a rămas la dispoziţia băncii.

Mai mult, deşi atât O.U.G. nr. 99/2006, cât şi Normele Metodologice, reglementează diverse aspecte privind regimul dobânzii aferente primei de stat, acestea nu conţin nicio prevedere care să impună restituirea acesteia împreună cu dobânzile aferente în ipoteza în discuţie. Dimpotrivă, articolele 5 alin. (2) şi (6) alin. (5) din Normele Metodologice se referă expres la obligaţia băncii de a reţine şi restitui către MDRAP doar cuantumul primei de stat, iar nu şi dobânzile aferente, obligaţie înscrisă şi în clauza 2.5 din Convenţia încheiată de A. cu MDRT (actualmente MDRAPFE).

Dimpotrivă, atunci când s-a intenţionat restituirea accesoriilor împreună cu prima de stat, legislaţia relevantă a impus-o în mod expres; în acest sens, art. 9 alin. (4) din Normele Metodologice impune în mod expres ca, în caz de restituire a primelor de stat încasate necuvenit de către clienţi (iar nu a celor pe care banca nu le virează clienţilor, ci le transmite înapoi, către MDRAP), odată cu primele de stat să se restituie şi penalităţile aferente, calculate la nivelul celor datorate pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor bugetare.

Nu poate fi reţinută nici argumentaţia Curţii de Conturi bazată pe principiul "accesorium sequitur principale", întrucât până la momentul în care prima de stat trebuie restituită, clientul are calitatea de posesor de bună-credinţă. Buna-credinţă fiind prezumă, o eventuală dobândire a primei în mod nejustificat de către vreun client va trebui să fie analizată de la caz la caz şi dovedită corespunzător.

Luând în considerare că, banca a reţinut şi a plătit periodic, către Statul Român, impozitul datorat de aceştia în considerarea dobânzii la întreaga sumă din cont, inclusiv primele de stat acumulate pe durata cât sumele au fost blocate în cont, soluţia "practică" pe care a propus-o Curtea de Conturi în întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe - restituirea dobânzilor, cu diminuarea impozitului pe venit - dovedeşte superficialitate în respectarea şi aplicarea normelor de drept material şi procedural fiscal.

La această soluţie se ajunge inclusiv prin raportare la regulile din materia obligaţiilor întrucât clientul a dobândit dobânzile aferente primei de stat ca urmare a posesiei de bună-credinţă. Mai mult decât atât, se pot aplica şi normele C. civ. referitoare la restituirea prestaţiilor în urma desfiinţării unei obligaţii ca urmare a îndeplinirii unei condiţii rezolutorii. Astfel, potrivit legislaţiei speciale, este necontestat că prima de stat este acordată clientului sub condiţia rezolutorie a îndeplinirii de către client a anumitor cerinţe (să economisească cel puţin 5 ani sau să se încadreze într-una dintre ipotezele de excepţie când poate beneficia de primă cu justificarea utilizării sumei etc.). Numai în situaţia în care s-a îndeplinit condiţia rezolutorie se naşte dreptul statului de a solicita restituirea sumelor de bani.

Până la îndeplinirea condiţiei rezolutorii, moment la care devine scadentă obligaţia de restituire a primei de stat, clientul este de bună-credinţă. Cel mult, clientul poate deveni de rea-credinţă la momentul la care condiţiile pentru a fi eliberată prima de stat nu s-au îndeplinit şi nici nu pot să se mai îndeplinească (a trecut termenul de 2 ani de justificare, contractul a fost reziliat înainte de 5 ani fără să fi ajuns la repartizare etc.). Dar până la acest moment, deponentul este de bună-credinţă şi, conform dispoziţiilor art. 1645 C. civ., dobândeşte fructele produse de bunul supus restituirii, în fapt, dobândeşte dobânda capitalizată în contul de economisire.

1.3.2. Prin recursul său pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat casarea, în parte, a hotărârii atacate şi rejudecând cauza, respingerea cererii de anulare, în parte, a Deciziei nr. 17/10.12.2015, emisă de Curtea de Conturi - Departamentul II, respectiv a Încheierii nr. 2 din 29 februarie 2016, emisă de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, în privinţa abaterilor de la pct. 2, 3, 5, 6 şi 7, aferente măsurilor de la pct. II.2, II.3, II.5, II.6, II.7 şi măsurilor de la pct. I.1 şi I.2 din aceeaşi decizie.

În motivarea căii de atac exercitate pârâta a susţinut următoarele:

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se relevă că o parte importantă din motivarea instanţei de fond conţine prezentarea susţinerilor reclamantei şi pârâtei, a unor texte de lege şi a unor citate din Expunerea de motive a unui proiect de lege de modificare a O.U.G. nr. 99/2006.

Subsecţiunile alocate măsurilor anulate sunt mult inferioare (sub aspectul volumului şi al conţinutului) faţă de secţiunea alocată prezentării situaţiei de fapt şi a susţinerilor părţilor (reclamant şi pârât).

În plus, este de observat că din motivarea hotărârii lipseşte orice fel de analiză a probatoriului administrat, reprezentat de înscrisurile care au stat la baza Raportului de control şi la baza Deciziei nr. 17/2015.

Chiar dacă printre textele reproduse de instanţa de fond, care constau în citate din expuneri de motive ori texte legale, sunt şi câteva intervenţii ale acesteia, prin care se pare că se urmăreşte combaterea apărărilor pârâtei ori însuşirea susţinerilor reclamantei, se consideră că aceste considerente nu sunt apte să conducă la concluzia că instanţa de fond a procedat la o analiză a probatoriului administrat şi a apărărilor noastre.

Din considerentele instanţei lipseşte orice corelare între textele de lege citate şi elementele de fapt reţinute în actul anulat, în contextul în care obligaţia motivării hotărârii are ca scop atât înţelegerea raţionamentului de către destinatar, cât şi posibilitatea reală de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

În speţă, fundamentându-şi soluţia pe expuneri de motive ale actelor normative aplicabile ori pe expunerea de motive a unui proiect de lege, instanţa de fond s-a îndepărtat de situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii şi, deopotrivă, de la principiul legalităţii, prevăzut la art. 2 lit. n) din Legea nr. 94/1992, republicată, potrivit căruia legalitatea înseamnă caracteristica unei operaţiuni de a respecta toate prevederile legale care îi sunt aplicabile şi care sunt în vigoare la data efectuării acesteia.

În contextul în care instanţa de fond a reţinut ca fiind esenţiale unele consideraţii existente în Expunerea de motive a unui proiect de lege de modificare a O.U.G. nr. 99/2006, apreciem că acestea sunt străine de pricină şi nu au relevanţă asupra deficienţelor consemnate în Raportul de control care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 17/2015, iar pentru tranşarea problemei litigioase, instanţa de fond trebuia să se raporteze numai la actele normative în vigoare.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se arată că hotărârea pronunţată instanţei de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte măsura de la pct. II. 2 din Decizia nr. 17/2015 a Curţii de Conturi - Departamentul II:

Abaterea care a stat la baza măsurii de la pct. II.2 din Decizia nr. 17/2015 a Curţii de Conturi a fost consemnată la capitolul III.2 din raportul de control şi, în esenţă, vizează acordarea primei de stat clienţilor băncii, titulari de contracte reziliate sau repartizate după o perioadă de 5 ani sau mai mare de 5 ani de la data încheierii.

Instanţei de fond, preluând argumentele reclamantei, a reţinut în mod eronat că interpretarea dată de Curtea de Conturi ar fi lipsită de orice fundament şi ar fi fost posibilă numai prin adăugare la textul reglementării.

Din analiza dispoziţiilor art. 315 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 nu se poate ajunge la concluzia arătată de reclamantă întrucât aceasta, nu a avut în vedere integral textul legal şi nici nu l-a interpretat în sensul prescris de lege.

În atare situaţie, este evident că un client al băncii care ar un contract pe o perioadă de minim 5 ani, beneficiază în mod constant de prima de stat (în sensul că i se virează în cont), fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite, numai cu condiţia de a nu se fi efectuat restituiri totale sau parţiale din sumele economisite înainte de expirarea perioadei stabilite de economisire.

Dacă, pe perioada de economisire stabilită prin contract, clientul economiseşte, banca solicită anual, în numele său, prima de stat, pe care o varsă în contul acestuia "fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite în anul respectiv".

Pentru a stimula economisirea, aşa cum se arată şi din denumirea Cap. V din O.U.G. nr. 99/2006 (din care face parte art. 315), legiuitorul a considerat ca virarea sumelor din bugetul de stat în conturile titularilor contractelor de economisire şi creditare să se facă, prin intermediul băncii, fără a fi necesară justificarea utilizării acestora, în anul în care a fost efectuată cheltuiala de la bugetul de stat.

Beneficiază de prima de stat, în condiţiile legii, şi clienţii cărora li se restituie sumele economisite înainte de expirarea termenului de economisire stabilit prin contractul de economisire-creditare, dar în situaţiile expres determinate prin norme.

Din prevederile art. 7 din Normele metodologice, aprobate prin Ordinul nr. 2471/509/2009, rezultă faptul că un client al băncii beneficiază anual de prima de stat, iar acest drept se constituie la finele anului de economisire pentru care s-au efectuat depunerile.

De asemenea, din analiza prevederilor legale sus menţionate rezultă că, pe perioada de economisire, anual, prin bugetul MDRAP, prima de stat se plăteşte, fără să solicite justificarea sumelor virate în conturile clienţilor în anul respectiv.

În schimb, la restituirea sumelor economisite către clienţi, banca are obligaţia să elibereze prima de stat, numai în situaţia în care suma economisită, care cuprinde şi prima de stat, este utilizată în scop locativ, pe bază de documente justificative.

În cazul în care, contractele au ajuns la repartizare, de asemenea, plata primei de stat se face cu condiţia justificării utilizării în scop locativ a sumei economisite.

Din prevederile art. 4 şi 5 din Normele metodologice, aprobate prin Ordinul nr. 509/2009, rezultă situaţii în care clientul poate solicita plata soldului economisit şi să beneficieze de prima de stat, în funcţie de îndeplinirea sau nu a termenului de economisire:

- dacă clientul solicită restituirea soldului economisit înaintea expirării termenului de economisire stabilit prin contractul de economisire-creditare, atunci acesta "este ţinut a face dovada utilizării sumei economisite şi/sau a sumei contractate puse la dispoziţie, după repartizare, imediat şi nemijlocit, numai pentru activităţi în domeniul locativ, cu documente justificative, conform prevederilor legale în materie şi potrivit anexei care face parte integrantă din normele metodologice". Astfel, în această situaţie, clientul îndeplineşte condiţiile de repartizare şi doreşte fie accesarea creditului contractat, fie plata soldului economisit, putând beneficia de prima de stat dacă justifică imediat şi nemijlocit utilizarea în scop locativ, cu documente justificative, a sumei economisite.

- dacă clientul solicită restituirea soldului economisit după expirarea termenului de economisire stabilit prin contract, atunci acesta poate justifica utilizarea sumei economisite în termen de 2 ani de la data plăţii soldului economisit (...), însă doar cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 4.

Din prevederile anterior menţionate rezultă că există două situaţii în care se poate solicita plata soldului economisit de către client (înainte de expirarea termenului de economisire, respectiv după expirarea termenului de economisire) şi acesta beneficiază de prima de stat acumulată în contul său, însă, în ambele situaţii posibile, este obligatorie justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite cu documente justificative: imediat şi nemijlocit în situaţia în care clientul nu aşteaptă expirarea termenului de economisire prevăzut în contract şi solicită plata soldului economisit, respectiv în termen de 2 ani, în situaţia în care termenul de economisire a fost îndeplinit.

Pornind de la reglementarea sistemului de economisire - creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ rezultă că nu a fost prevăzută vreo durată a termenului minim de economisire, ci numai aceea a termenului minim al contractului de economisire şi creditare (de minim 5 ani).

Însă, în cauza, A., în mod nejustificat, a pus semnul egalităţii între contractul de economisire şi creditare cu termen minim de 5 ani şi contractul de economisire, cu termen de economisire de minim 5 ani.

În aceste condiţii, contractele de economisire şi creditare au fost, în fapt, numai contracte de economisire, prin care economiile clienţilor au fost bonificate, necuvenit, cu prima de stat.

Potrivit constatărilor echipei de control, încă din faza de promovare a produsului de economisire - creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ, A. a iniţiat, implementat şi promovat un sistem de promovare potrivit căruia plata către clienţi a sumei economisite, inclusiv a primei de stat, se făcea în toate cazurile, fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a soldului economisit, dacă se îndeplineşte condiţia de economisire pe o perioadă de minim 5 ani.

Nejustificarea utilizării sumei economisite în scop locativ, în mod firesc, atrage după sine restituirea primei de stat către MDRAP.

În absenţa unui termen stabilit, în sens determinat (cert) privind perioada de economisire în cadrul contractului de economisire şi creditare, echipa de audit a constatat că A. a plătit clienţilor în integralitate prima de stat cărora le-au fost reziliate/repartizate contractele după o perioadă de economisire de 5 ani şi care nu au justificat utilizarea în scop locativ a sumelor economisite, ce include şi prima de stat.

Este de observat că legiuitorul a făcut referire la noţiunea de termen minim al contractului de economisire şi creditare (minim 5 ani).

Perioada de economisire din cadrul contractului de economisire şi creditare trebuia stabilită, în mod clar, prin contractul de economisire şi creditare, şi nu în mod vag, aşa cum a procedat A., respectiv minim 5 ani, estimativ de 5 ani.

Lipsa obligaţiei justificării utilizării sumelor în domeniul locativ invocată şi aplicată de reprezentanţii A. a condus, în mod decisiv, la o ineficienţă aproape integrală a programului locativ finanţat de la bugetul de stat.

Potrivit prezentării din pliantele de promovare a produsului de economisire şi creditare, sumele din cont puteau fi utilizate în orice alt scop decât cel locativ, după trecerea unei perioade minime de 5 ani de economisire. Or, în aceste condiţii, contractele de economisire-creditare s-au transformat în simple contracte de economisire (de depozit) prin care economiile clienţilor au fost bonificate cu prima de stat acordată de la bugetul de stat, prin bugetul ministerului de resort.

În concret, A. a stabilit, a solicitat şi a încasat din bugetul statului, prin bugetul MDRAP, prima de stat pe care a plătit-o clienţilor, titulari ai contractelor reziliate sau repartizate după o perioadă de economisire de 5 ani sau mai mare de 5 ani de la data încheierii acestora, fără justificarea utilizării în scop locativ a soldului economist, incluzând şi prima de stat.

Prin modalitatea în care A. a înţeles să promoveze produsul Bauspar s-a arătat că plata către clienţi a sumei economisite, inclusiv a primei de stat, se face, în toate cazurile, fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a soldului economisit, dacă se îndeplineşte doar condiţia de economisire pe o perioadă de minim 5 ani.

În acest sens, banca a elaborat, implementat şi asigurat formularele necesare, respectiv cererea de reziliere a contractului de economisire-creditare, în care sunt înscrise şase motive de reziliere, toate aceste interpretări greşite determinând plata nelegală a primelor de la stat.

Or, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 99/2006 şi ale Normelor metodologice aplicabile, pe perioada de economisire, clientul băncii beneficiază anual de prima de stat, cu condiţia să fi încheiat un contract de economisire-creditare pentru o durată de minimum 5 ani, fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite, precum şi să nu se fi efectuat de către banca de economisire şi creditare în domeniul locativ, la solicitarea clientului, restituiri totale sau parţiale din sumele economisite, înainte de expirarea termenului de economisire.

Însă, prima de stat este pusă la dispoziţie (plătită) titularului contractului numai după verificarea de către bancă a îndeplinirii condiţiilor de acordare a primei de stat, conform dispoziţiilor cuprinse în Cap. II din Ordinul nr. 509/2471/2009.

Astfel, anterior expirării perioadei de economisire stabilită prin contract, clientul poate solicita restituirea soldului economisit, inclusiv a primei de stat, iar banca efectuează plata sumei economisite şi a primei de stat, numai dacă clientul face dovada utilizării în scop locativ a sumei economisite şi/sau a sumei contractate, imediat şi nemijlocit.

În toate cazurile, dacă clientul nu face această dovadă, clienţii beneficiază doar de sumele economisite care nu includ prima de stat, termenul maxim de justificare în scop locativ fiind de maxim 2 ani.

Cu alte cuvinte, banca plăteşte clientului sumele economisite (formate din aporturile proprii la care se adaugă dobânda şi din care se scad costurile), iar prima de stat este plătită, potrivit legii, de către bancă clientului, în situaţia în care acesta face dovada că suma a fost utilizată în scop locativ, în intervalul de timp de maxim de 2 ani.

Nejustificarea utilizării sumei economisite în scop locativ atrage după sine restituirea primei de stat către ministerul de resort (fostul MDRAP).

De reţinut este că, pentru a beneficia anual de prima de stat, banca nu trebuie să fi efectuat restituiri totale sau parţiale din sumele economisite, înainte de expirarea termenului de economisire stabilit.

Constatăm, astfel, voinţa legiuitorului de a stimula clienţii să economisească pe perioada de economisire prevăzută în contractul de economisire-creditare.

Însă, efortul clientului nu este singular, motivat de faptul că statul îi acordă anual prima de stat pe toată perioada de economisire, calculul cuantumului primei şi solicitarea acesteia din bugetul de stat pe baza împuternicirii dată de client, fiind atribuţii ale băncii.

Excepţia de la această regulă este aceea că, înainte de expirarea termenului de economisire stabilit prin contract, clientului i se restituie suma economisită/suma contractată (aceasta din urmă fiind formată din suma economisită şi credit), dar numai după repartizare, iar prima se achită clientului în condiţiile în care acesta justifică, în toate cazurile, utilizarea sumei încasate doar în scop locativ.

Prin nerespectarea dispoziţiilor speciale care reglementează îndeplinirea condiţiilor de plată a primei de stat, precum şi prin neîndeplinirea întocmai a obiectului de activitate pentru care a fost autorizată de Banca Naţională a României, A. a atras economii ale clienţilor, a încasat şi plătit nelegal, subvenţia bugetară, sub forma primei de stat, în sumă de 159.645.512 RON şi a efectuat plasamente cu randament superior în raport cu dobânda acordată clienţilor, maximizându-şi astfel profiturile (dar acest lucru s-a întâmplat în detrimentul bugetului de stat care nu a beneficiat de scopul propus prin lege dezvoltarea sistemului locativ).

În cauza de faţă, echipa de auditori a constatat că, în realitate, contractele de economisire şi creditare au fost contracte de depozit (de economisire) prin care, clienţii nu au urmărit obţinerea de credite pentru finanţarea domeniului locativ, ci doar obţinerea unor bonificaţii superioare faţă de cele acordate de celelalte bănci din sistemul bancar, iar la final nu au justificat nici modul de utilizare a primei de la stat.

În atare situaţie, s-a observat că încheierea şi derularea contractelor de economisire-creditare, sub această denumire, a fost doar formală, în contextul în care, prin rezilierea contractelor de către clienţi s-a ajuns în situaţia în care acestea au avut doar componenta de economisire, astfel că prima de stat nu a mai fost acordată pentru finanţarea pe termen lung a activităţilor în domeniul locativ, ci a fost acordată numai pentru realizarea de economii şi utilizarea acestora (inclusiv a primei de stat) în orice alt scop.

Or, acordarea primei de stat implica atât stimularea componentei de economisire, cât şi a componentei de creditare a activităţilor din domeniul locativ, astfel cum sunt definite de lege.

În cauza de faţă, instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că interpretarea prevederilor art. 315, în sensul celor arătate de instituţia noastră, asigura garanţiile necesare atingerii scopului legii, în sensul că prima de stat va fi folosită în scopul pentru care a fost acordată, respectiv pentru realizarea activităţilor (investiţiilor) în domeniul locativ.

Instanţa de fond, în mod nelegal, a dispus anularea măsurii de la pct. II.3 din Decizia nr. 17/2015 a Curţii de Conturi - Departamentul II.

Cu privire la această măsură, reţinând nelegalitatea abaterii de la pct. I.2 privind debitul principal, instanţa de fond a procedat şi la anularea abaterii de la pct. I.3, potrivit principiului accesorium sequitur principalem.

Totuşi, în contextul în care am arătat că raţionamentul instanţei de fond a fost greşit, considerăm că, deopotrivă, a fost greşit şi raţionamentul relativ la deficienţele consemnate în Raportul de control, corespunzătoare măsurii de la pct. II.3 din Decizia nr. 17/2015.

În plus, este de evidenţiat faptul că din verificările efectuate s-a constatat că dobânda aferentă primei de stat restituită bugetului de stat a fost achitată în parte clienţilor, iar cealaltă parte a rămas la dispoziţia băncii.

Chiar dacă în actele emise de Curtea de Conturi, care fac obiectul prezentului litigiu, s-a arătat că legislaţia specială nu face referire la obligaţia băncii ca, odată cu prima de stat, să fie restituită către bugetul de stat şi dobânda aferentă, totuşi, A. nu are nicio bază legală care să îi permită să reţină dobânda netă aferentă primei de stat ce a fost capitalizată în conturile clienţilor pe durata contractului de economisire şi creditare, dar ulterior restituită MDRAP.

Potrivit art. 1488 şi 1489 din C. civ., A. este eliberată de datorie prin remiterea către MDRAP, devenit creditor, a sumei nominale datorate, cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege, respectiv cea prevăzută de art. 2 alin. (4) din Ordinul nr. 2471/509/2009:

"prima de stat se capitalizează la contul de depozit al clientului şi este luată în calcul la calculul dobânzii aferente contractului de economisire-creditare".

Pentru prima de stat capitalizată în conturile clienţilor şi ulterior restituită de bancă la bugetul de stat (MDRAP) ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor de acordare, dobânda aferentă primei de stat devine venit al bugetului de stat, însoţind sursa de formare.

Se apreciază că în acest caz, dobânda trebuie să fie achitată bugetului de stat şi în baza principiului de drept mai sus enunţat - ceea ce este accesoriu urmează situaţia a ceea ce este principalul - adagiul latin exprimând dependenţa necesară a regimului juridic al unui bun, a unui raport juridic ori a unui drept, de regimul juridic al unui alt bun, de un alt raport juridic, ori de un alt drept.

Pe de altă parte, din verificările echipei de auditori a reieşit că, până la data restituirii către ministerul de resort, banca a valorificat prima de stat prin efectuarea de plasamente din care au rezultat venituri (venituri din dobânzi din depozite la vedere, venituri din dobânzi din depozite la termen, venituri din dobânzi-plasamente în titluri).

În atare situaţie, se consideră că, în lipsa respectării condiţiilor legale de acordare a primei de stat, sunt întrunite condiţiile pentru a concluziona că prima de stat a devenit un împrumut acordat de stat băncii şi clientului său, pe care banca în calitate de fidejusor are obligaţia să-l returneze statului. Prin returnarea primei de stat către bugetul de stat, A. a recunoscut că nu au fost îndeplinite de către client condiţiile legale pentru încasarea primei de stat.

În contextul în care prima de stat nu a fost niciodată la dispoziţia clientului, dar contravaloarea ei a influenţat dobânda bonificată în contul clientului, de la data virării în contul său şi până la data de repartizare, sumele fiind valorificate de către bancă prin plasamentele efectuate, este evident că pe lângă prima de stat, trebuie restituite şi dobânda.

Instanţa de fond, în mod nelegal, a dispus anularea măsurilor de la pct. II.5 şi II.6 din Decizia nr. 17/2015 a Curţii de Conturi - Departamentul II.

Pornind de la constatările echipei de auditori, astfel cum au reieşit din documentele, situaţiile şi informaţiile prezentate de către A., la momentul încheierii contractului de economisire-creditare, clientul persoană fizică trebuia să aibă vârsta cuprinsă între 18 ani şi 65 ani, în contextul în care condiţiile care trebuie îndeplinite sunt specificate şi enumerate foarte clar în Condiţiile Generale ale contractelor de economisire şi creditare ale A., aprobate/avizate de BNR.

În ceea ce priveşte contractele încheiate cu persoane cu vârsta sub 18 ani, este de evidenţiat faptul că, în realitate, contractele au fost încheiate cu părinţii minorilor, în calitate de reprezentanţi legali.

Din prevederile O.U.G. nr. 99/2006, referitoare la stimularea economisirii şi creditării în sistem colectiv pentru domeniul locativ, rezultă că nu toate persoanele fizice cu cetăţenia română şi cu domiciliul stabil în România pot beneficia de prima de stat.

Astfel, legiuitorul a stabilit faptul că, pentru a beneficia de prima de stat, persoanele fizice care încheie contractele de economisire-creditare trebuie să fie majore, respectiv oricare dintre soţi (adică persoane căsătorite), persoanele necăsătorite (persoane majore care nu sunt căsătorite), văduve (care au fost căsătorite, iar prin decesul soţului/soţiei au devenit văduve) sau divorţate (care au fost căsătorite şi au divorţat).

Susţinerile reclamantei potrivit cărora, în unele cazuri, minorii au posibilitatea legală de a se căsători, respectiv pentru cei cu vârsta de peste 16 ani, nu sunt relevante în cauza de faţă întrucât din definiţia contractului de economisire şi creditare rezultă că acest contract nu poate şi nu trebuie privit ca un simplu contract de economisire.

În plus, caracteristicile principale ale contractului de economisire-creditare vizează şi "posibilităţile materiale" ale titularului de contract, în speţă, posibilitatea de a economisi şi de a contracta creditul (inclusiv posibilitatea de a-l rambursa).

Din această perspectivă, este evident că, la momentul încheierii contractului de economisire-creditare, banca trebuie să analizeze eligibilitatea clienţilor pentru contractarea creditului, nicidecum la data repartizării, aşa cum a procedat aceasta, întrucât la semnarea contractului de economisire - creditare se stabilesc elementele esenţiale (sumele economisite şi valoarea creditului pe care clientul îl poate solicita, dacă îndeplineşte condiţiile de creditare).

Pe de altă parte, din verificările efectuate, echipa de audit a constatat că A. a încheiat contracte de economisire şi creditare chiar cu clienţi persoane fizice - copii minori nou născuţi.

În legătură cu aceste situaţii, instanţa de fond nu a motivat hotărârea, ci a făcut trimitere, în mod nejustificat, la normele generale în materia capacităţii de folosinţă a persoanei, care începe la naştere.

Or, scopul încheierii contractului de economisire-creditare este de a efectua investiţii în domeniul locativ, nicidecum de a realiza contracte de depozit cu beneficii mai mari (prin acordarea primei de stat).

De asemenea, din verificările efectuate a reieşit că încheierea de către părinţi a unor contracte de economisire şi creditare pe numele copiilor a reprezentat doar o valorificare a propriilor economii, astfel încât aceştia să beneficieze de o primă de stat dublă sau triplă, în funcţie de numărul de copii minori pentru care s-au încheiat contracte de economisire şi creditare.

De altfel, cedarea contractelor de economisire-creditare de către copiii minori către părinţii lor, în fapt, a reprezentat o cedare de către părinţi către ei înşişi, respectiv şi-au reîntregit propriile economii şi şi-au maximizat veniturile obţinute din prima de stat, venituri pe care nu le-ar fi obţinut dacă ar fi fost titulari ai contractelor.

Deşi echipa de control a constatat că, din totalul contractelor care au fost închise prin repartizare/reziliere, încheiate cu clienţi - copii minori (cu vârsta de sub 18 ani la momentul semnării contractelor), la nivelul A. nu au fost identificate contracte de economisire şi creditare prin care să se fi acordat vreun credit, iar prima de stat nu a reprezentat o stimulare a economisirii şi creditării în sistem colectiv pentru dezvoltarea domeniului locativ, ci numai o bonificaţie la sumele economisite, ceea ce nu se poate spune că ar fi o activitate specifică A., instanţa de fond a concluzionat, în mod greşit, că sfera beneficiarilor primei de stat nu exclude minorii (şi vârstnicii).

Referitor la contractele de economisire-creditare încheiate cu persoane fizice vârstnice, în urma verificărilor efectuate s-a constatat că prima de stat a fost acordată în mod necuvenit, în contextul în care, în realitate, contractele au constituit doar contracte de economisire.

De altfel, încheierii unor astfel de contracte s-a realizat tot pentru încasarea primei de stat şi utilizarea soldului economisit în orice alt scop decât în domeniul locativ, deşi prima de stat este acordată pentru stimularea investiţiilor în domeniul locativ.

Şi în privinţa acestei categorii de persoane, A. avea obligaţia ca la încheierea contractului de economisire-creditare să analizeze eligibilitatea clientului pentru contractarea creditului, adică pentru îndeplinirea contractului.

Or, contractele de economisire-creditare pentru finanţarea domeniului locativ au fost promovate de către A. ca şi contracte de economisire, cu posibilitatea utilizării sumelor economisite şi a primelor de stat în orice alt scop decât cel al domeniului locativ, pentru care au fost oferite de către stat.

Contractele de economisire creditare au fost încheiate de către A. cu clienţi, persoane fizice vârstnice cu vârsta de cel puţin 65 ani, deşi se cunoştea faptul că aceştia nu sunt eligibili la semnarea contractului şi/sau că, după perioada minimă de economisire.

Pe de altă parte, în contextul în care clienţii - vârstnici cu vârsta de cel puţin 65 ani - nu pot face uz de dreptul de a obţine credite, aspect prevăzut chiar de normele interne de creditare ale A. şi cunoscut de reprezentanţii acesteia chiar de la momentul încheierii contractelor, este de neînţeles cum s-a agreat o asemenea situaţie.

La nivelul A., din totalul contractelor de economisire-creditare încheiate cu clienţi persoane fizice vârstnice, peste 65 ani la momentul semnării contractelor şi care au fost închise prin repartizare/reziliere, nu au fost identificate contracte de economisire - creditare prin care să se fi acordat vreun credit.

Pornind de la definiţia contractului de economisire-creditare, precum şi de la faptul că prin încheierea contractului sunt stabilite elementele esenţiale ale acestuia (valoarea creditului care urmează a fi acordat ulterior parcurgerii termenului de economisire stabilit prin contract, rata dobânzii, perioada de rambursare, respectiv promisiunea de a acorda creditul), iar normele şi procedurile A., aprobate/avizate de către BNR, prevăd vârsta necesară pentru contractarea unui credit, rezultă că, la momentul încheierii contractului de economisire-creditare, clientul persoană fizică trebuie să aibă vârsta cuprinsă între 18 ani şi 65 ani.

În aceste condiţii, la semnarea contractului de economisire - creditare, A. trebuia să analizeze eligibilitatea clienţilor pentru contractarea creditului şi nu la data repartizării contractului, moment la care condiţiile care trebuie îndeplinite sunt specificate şi enumerate foarte clar în Condiţiile Generale ale contractelor de economisire şi creditare ale A., aprobate/avizate de BNR, şi nu cuprind eligibilitatea clientului în funcţie de vârsta acestuia (între 18 şi 65 de ani).

Potrivit Condiţiilor Generale ale Contractelor ale A., aprobate/avizate de către BNR, economisirea în sistem colectiv pentru domeniul locativ este o economisire cu scopul de a obţine credite destinate activităţilor în domeniul locativ, cu dobânzi avantajoase şi fixe, stabilite la momentul semnării contractului de economisire creditare, care nu depind de fluctuaţiile randamentelor pe piaţa de capital.

Or, în speţă, contractele de economisire - creditare au fost încheiate de către A. cu clienţii, copii minori şi persoane fizice cu vârsta de cel puţin 65 ani, deşi se cunoştea faptul că aceştia nu sunt eligibili la semnarea contractului pentru contractarea unui credit şi/sau că, după perioada minimă de economisire, aceştia nu vor contracta credite, respectiv nu pot face uz de dreptul lor de a obţine un credit deoarece nu au 18 ani sau au peste 65 ani.

Instanţa de fond, în mod nelegal, a dispus anularea măsurii de la pct. II.7 din Decizia nr. 17/2015 a Curţii de Conturi - Departamentul II.

Instanţa de fond şi-a însuşit susţinerile reclamantei, potrivit cărora, în esenţă, aceasta ar fi respectat întocmai prevederile din Anexa la Normele metodologice, solicitând clienţilor toate documentele justificative prevăzute de lege pentru atestarea utilizării sumelor în scop locativ, în funcţie de declaraţia dată de către aceştia, pe proprie răspundere, potrivit căreia lucrările efectuate necesită sau nu o autorizaţie de construire.

Susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate întrucât din documentele, informaţiile şi situaţiile prezentate a rezultat că A. a procedat la plata primei de stat către clienţi, fără ca aceştia să justifice, în toate cazurile, utilizarea în scop locativ a sumelor economisite, conform Normelor metodologice, aprobate prin Ordinul nr. 509/2471/2009.

În esenţă, potrivit raportului de control, din documentele prezentate de către reclamantă a reieşit că aceasta, în unele cazuri, s-a rezumat la a solicita prezentarea de către clienţi doar a facturilor referitoare la procurarea materialelor şi/sau a efectuării lucrărilor.

Or, în contextul în care Anexa la Normele metodologice, aprobate prin Ordinul nr. 2471/509/2009, cuprinde Lista documentelor necesare pentru certificarea utilizării sumelor acumulate numai pentru activităţi în domeniul locativ, banca avea obligaţia de a solicita, iar clientul era ţinut să facă dovada utilizării în scop locativ a sumei economisite, în condiţiile prevăzute de Normele metodologice.

În plus, este evident că potrivit art. 5 alin. (3) şi (4) din Normele metodologice, banca are posibilitatea (chiar obligaţia) de a solicita titularului de contract documente suplimentare, care să dovedească îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de prima de stat sau, după caz, utilizarea sumei economisite şi/sau a sumei contractate pentru activităţi în domeniul locativ.

Din verificările efectuate de echipa de control, a reieşit că documentele solicitate au fost insuficiente pentru a demonstra că, în concret, sumele au fost utilizate în domeniul locativ.

Modul de justificare a utilizării sumelor în domeniul locativ, implementat de către reclamantă, prin simpla prezentare de documente de achiziţie, fără a se solicita şi documente pentru demonstrarea efectuării lucrărilor, a condus la plata unor sume care nu au fost cheltuite în scop locativ.

Prin urmare, se consideră că, în mod corect, echipa de control a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 5 alin. (1) - (4) din Norme şi Anexa la Normele metodologice, aprobate prin Ordinul nr. 2471/509/2009.

Abordarea este inadecvată legislaţiei specifice autorizării şi executării lucrărilor de construcţii, legislaţie care trebuie respectată de factorii implicaţi în realizarea lucrărilor de construcţii.

Or, în considerarea activităţilor pentru care este necesară obţinerea unei autorizaţii de construire, raportat la starea de fapt dedusă judecăţii, erau şi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât acest act normativ consacră principiul autorizării executării lucrărilor de construcţii, iar tipurile de lucrări care pot fi executate fără autorizaţie de construire (de ex. zugrăveli şi vopsitorii interioare, reparaţii şi înlocuiri la pardoseli), sunt expres prevăzute la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

În acest context, analizând prevederile art. 290 lit. a) din O.U.G. nr. 99/2006, care cuprind sfera activităţilor în domeniul locativ, că pentru acestea era necesară, chiar obligatorie, obţinerea autorizaţiei de construire.

În cauza noastră, este evident că Anexa la Normele metodologice, aprobate prin Ordinul nr. 509/2009, cuprinde Lista documentelor necesare pentru certificarea utilizării sumelor acumulate numai pentru activităţi în domeniul locativ.

Or, banca avea obligaţia de a solicita, iar clientul era ţinut să facă dovada utilizării în scop lucrativ a sumei economisite, în condiţiile prevăzute de Normele metodologice, pentru a nu se crea suspiciuni că sumele au fost utilizate în alte scopuri, respectiv că ar exista situaţii de natură a conduce la concluzia că prima a fost acordată necuvenit şi că se impune restituirea acesteia bugetului de stat (MDRAP).

În plus, prin prevederile art. 5 alin. (3) şi alin. (4) din Normele metodologice, s-a prevăzut posibilitatea băncii de a solicita titularului de contract documente suplimentare, care să dovedească îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de prima de stat sau, după caz, utilizarea sumei economisite şi/sau a sumei contractate pentru activităţi în domeniul locativ.

În cauza de faţă, a rezultat că, pe lângă documentele justificative (facturi, bonuri fiscale şi/sau alte documente prin care se face dovada procurării legale a materialelor), banca ar fi trebuit să solicite şi documente care să justifice efectuarea lucrărilor întrucât simpla prezentare a unor documente justificative, fără a fi urmărită (mai precis, probată) şi punerea în operă a materialelor, urmărindu-se numai încadrarea valorică a acestora în suma ce trebuia plătită de către bancă, nu conduce la concluzia că sumele au fost utilizate pentru activităţi în domeniul locativ.

Revenind la prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, cu modificările şi completările ulterioare, arătăm că din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, coroborate cu prevederile art. 13 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, rezultă, în mod clar, obligaţia obţinerii, în prealabil, a autorizaţiei de construire pentru executarea lucrărilor de construcţii.

În acest context, prin raportare şi la prevederile art. 3 din Legea nr. 50/1991, respectiv cele ale art. 290 lit. a) din O.U.G. nr. 99/2006, referitoare la definirea activităţilor în domeniul locativ, rezultă că pentru majoritatea activităţilor definite la art. 290 din O.U.G. nr. 99/2006, care formau obiectul contractelor de economisire - creditate, trebuia obţinută autorizaţie de construire.

Instanţa de fond, în mod nelegal, a dispus anularea măsurilor de la pct. I.1 şi I.2 din Decizia nr. 17/2015 a Curţii de Conturi - Departamentul II.

În privinţa acestor măsuri, nu există o motivare a hotărârii Curţii de Apel Bucureşti.

Măsura de la pct. I.1. din decizia atacată a fost stabilită pentru înlăturarea deficienţelor consemnate în raportul de control, deficienţe care decurg din aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 99/2006, respectiv a prevederilor Ordinului comun MFP/MDRL nr. 2471/509/2009, materializată în aplicarea unor proceduri interne neconforme cu cadrul legal aplicabil.

Aşadar, procedurile interne trebuiau să fie în concordanţă cu prevederile Capitolului V din Titlul II Partea a II-a din O.U.G. nr. 99/2006, precum şi în concordanţă cu prevederile Ordinului comun MFP/MDRL nr. 2471/509/2009, astfel încât în cazul contractelor de economisire-creditare în domeniul locativ să fie atins scopul dorit de legiuitor.

Măsura este legală întrucât, în esenţă, revizuirea procedurilor interne de lucru, în privinţa aspectelor referitoare la prima de stat implică doar conformarea procedurilor interne cu dispoziţiile legale aplicabile primei de stat.

Măsura de la pct. I.2 din Decizia nr. 17/2015 a fost stabilită pentru ca A. să solicite clienţilor săi prezentarea de documente justificative în toate situaţiile în care se va solicita punerea la dispoziţia acestora a primei de stat.

Astfel, măsura de la pct. I.2 din decizia contestată vizează, în esenţă, tot o revizuire a procedurilor interne de lucru, în sensul ca A. să procedeze la solicitarea documentelor justificative, în concordanţă cu prevederile O.U.G. nr. 99/2006 şi ale Ordinului nr. 2471/509/2009.

De altfel, deficienţele legate de modul de alocare a primei de stat, consemnate în raportul de control, relevă faptul că A. nu a demonstrat că, în speţă, prima de stat ar fi fost virată clienţilor băncii, potrivit reglementărilor legale în materie ori că aceasta nu a luat toate măsurile pentru restituirea primei de stat încasată necuvenit de către client, deşi există obligaţii legale referitoare la stabilirea, acordarea şi restituirea primelor de stat, astfel cum rezultă din prevederile art. 7 - 9 din Normele metodologice, aprobate prin Ordinul nr. 2471/509/2009.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate, reclamanta A. SA şi pârâta Curtea de Conturi a României au solicitat respingerea recursurile exercitate de partea adversă, apreciind că hotărârea instanţei de fond în dispoziţiile favorabile fiecărei părţi este legală, fiind motivată şi pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată următoarele:

2.1.1. Referitor la motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, fiind afectată de viciu nelegalităţii hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.

Împrejurarea că hotărârea instanţei de fond a alocat considerentelor efective şi decizorii un spaţiu redus în ansamblul motivării, o mare parte a acesteia fiind formată din susţinerile părţilor, de conţinutul actului administrativ atacat şi de textele legale aplicabile, nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că aşa cum s-a reţinut în practica constantă a instanţei supreme o motivarea adecvată şi legală a unei hotărâri judecătoreşti nu este o chestiune de volum, ci de conţinut. Or, considerentele efective ale instanţei de fond, chiar prin disproporţia relevată, sunt în măsură a realiza scopul ambivalent al acesteia, respectiv ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Faptul că instanţa de fond nu s-a referit la mijloacele de probă propuse de pârâtă, nu invalidează concluzia anterior trasă, pentru că în esenţă problematica dedusă judecăţii constă în analiza legalităţii actelor administrative contestate, conduita reţinută a pârâtei, analizată de auditorii pârâtei nefiind contestată, ci numai justificată din perspectiva interpretării proprii a dispoziţiilor legale aplicabile.

Prin urmare este nefondată această critică de nelegalitate.

2.1.2. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar va proceda la reevaluarea completă a Deciziei nr. 17 din 10 decembrie 2015 a Curţii de Conturi a României - Departamentul II şi a încheierii nr. 2 din 29 februarie 2016 prin care a fost respinsă contestaţia prealabilă formulată de reclamantă împotriva deciziei anterior menţionată, având în vedere că hotărârea instanţei de fond este criticată integral sub aspectul soluţiilor pronunţate în privinţa fiecărei măsuri luate de pârâtă prin actele administrative menţionate în precedent, în ordinea efectuată de instanţa de fond, indiferent de partea care critică soluţia respectivă.

La pct. I.1. din Decizia nr. 17 din 10 decembrie 2015 pârâta Curtea de Conturi a României a constatat următoarea abatere în activitatea reclamantei: "Valoarea primei de stat calculată, solicitată şi încasată de A. SA în numele clienţilor săi, de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, a fost majorată în mod nelegal, prin includerea comisionului de deschidere a contractelor de economisire şi creditare, în baza de calcul a primei de stat.

Banca a încălcat cerinţele cadrului legal specifice care reglementează modul de stabilire şi acordare a primei de stat, prin încadrarea nelegală a contravalorii comisionului de deschidere, drept sumă economisită, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu prima solicitată şi încasată necuvenit de A., în sumă estimativă de 43.879.497 RON".

Pe aceeaşi problematică, la pct. I.4. pârâta a constatat următoarea abatere în sarcina reclamantei "Contrar prevederilor legale care reglementează acordarea primei de stat, A. a solicitat şi încasat necuvenit prima de stat aferentă comisioanelor de administrare a conturilor clienţilor şi a altor comisioane reprezentând costuri ce cad în sarcina clienţilor titulari ai contractelor de economisire-creditare, comisioane a căror valoare excede dobânda bancară aflată în conturile clienţilor".

Prima instanţă a reţinut că aceste abateri sunt legale, apreciind că la calculul şi plata primei de stat plătite către client nu pot fi luate în calcul şi sumele plătite de acesta cu titlu de comision de deschidere şi administrare datorate către bancă.

Soluţia instanţei de fond este legală, în această privinţă, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a art. 312 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, criticile recurentei reclamante sub acest aspect fiind în consecinţă nefondate.

Prin norma anterior menţionată, legiuitorul stabileşte modalitatea de calcul a primei de stat, fixând-o la un procent de 25%, care se aplică la o bază de calcul reprezentată de suma economisită în anul respectiv de către client, fără a putea depăşi echivalentul în RON a 250 euro, calculat la rata de schimb leu/euro comunicată de Banca Naţională a României pentru ultima zi lucrătoare a anului de economisire.

Prin sumă economisită se înţelege suma efectivă existentă în contul clientului cu titlu de depozit la finele anului de referinţă, după perceperea prealabilă a comisioanelor băncii, pentru care se calculează şi se plăteşte rata, aşa cum în mod just a reţinut judecătorului fondului.

În aprecierea instanţei de control judiciar, problema în discuţie nu s-a născut din cauza caracterului neclar şi impredictibil al normei în discuţie, cum se pretinde prin cererea de recurs, la conduita prescrisă ajungându-se fără un mare efort de interpretare, cu atât mai puţin din partea reclamantei care beneficiază de servicii juridice de calitate, ci din practica acesteia, care, în calitate de instituţie de credit, a ales şi convenit cu clienţii săi să-şi deducă toate comisioanele pe care le practică din sumele depuse de fiecare client cu titlu de depozit. În situaţia în care comisioanele erau percepute separat şi nemijlocit, operaţiune mai puţin facilă atât pentru bancă cât şi pentru client, discuţia de faţă nu mai exista.

Această metodă de încasare prin deducere a comisioanelor practicate, nu le schimbă natura juridică, acestea reprezentând contravaloarea serviciilor băncii pe care le prestează clientului, necesare pentru acoperirea cheltuielilor sale de administraţie în vederea deschiderii contului şi pentru gestionarea anuală a acestuia, sume încasate prin reţinerile efectuate din depozitul clientului său.

Sumele aferente acestor comisioane, odată încasate, nu se mai regăsesc în contul clientului, care şi-a asumat şi a acceptat prin contract că ele nu vor mai face obiectul efortului său de economisire, agonisire, astfel că procentul de 25% se aplică la suma efectivă care se regăseşte efectiv în contul său, sumă în raport de care banca trebuia să calculeze şi să solicite prima de stat.

În acest sens, trebuie interpretate şi dispoziţiile art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 care consacră dreptul clienţilor deponenţi în acest sistem de a beneficia de o primă de stat pentru depunerile anuale efectuate în baza unui contract de economisire-creditare încheiat cu o bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ. Este de precizat că, această normă enunţă numai dreptul clientului la această primă, fără a determina întinderea acestui drept şi baza de calcul la care se raportează, elemente determinate prin art. 312 alin. (1) din acest act normativ.

Într-adevăr, textul legal menţionat condiţionează dreptul la primă de stat de depunerile anuale efectuate de un client, însă sensul acestei noţiuni este de sume care fac obiectul contractului de depozit bancar, şi care, l-a finalizarea sa, vor fi eliberate clientului împreună cu dobânzile şi celelalte beneficii, dacă este cazul, iar nu sumele deduse din cont cu titlu de comisioane, care reprezintă contravaloarea serviciilor băncii în cadrul acestui contract sinalagmatic. Aceeaşi interpretare trebuie dată şi dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Normele metodologice potrivit cu care "sumele care trebuie luate în considerare la calcularea primei de stat sunt constituite din depunerile efectuate în anul pentru care se acordă prima de stat", ca având în vedere sumele depuse anual în cont cu titlu de depozit, pentru economisire, iar nu cele destinate a acoperi comisioanele băncii, de a-i plăti serviciile convenite.

Este adevărat, conform susţinerilor reclamantei că, prin art. 7 alin. (4) din Normele metodologice sunt instituite trei excepţii de la sumele care vor fi luate în calcul la determinarea primei de stat, categorii în care nu se regăsesc şi comisioanele băncii, însă o atare omisiune nu validează concluzia că aceste comisioane ar trebui luate în calcul la determinarea primei de stat.

Printre excepţiile instituite de legiuitorul infralegal se menţionează sumele acordate drept prime de stat, dobânzile aferente sumelor economisite potrivit contractului de economisire-creditare şi depunerile care depăşesc valoarea totală a contractului de economisire-creditare, categorii care se încadrau în categoria de depozit, în noţiunea "sume economisite", dar pe care a înţeles să le excludă de la acest calcul pentru conservarea sensului şi scopului legii în această materie.

Excepţiile legale sunt derogări de la regulă, pentru situaţii juridice care s-ar încadra, în lipsa intervenţiei legiuitorului, în ipoteza normei de conduită, dar pe care a înţeles să le excludă de la incidenţa acesteia pentru raţiunile anterior enunţate. Situaţia care nu se încadrează de plano în ipoteza normei de conduită prescrisă ca regulă, cum este cazul comisioanelor, nu se impunea a fi reglementată ca excepţie, care apărea în acest context ca superfluă, pentru ca subiectul de drept să-şi conformeze conduita regulii de drept, urmare a considerării că nu fac obiectul economisirii valoarea bănească a acestor prestaţii.

La pct. I.2. din Decizia nr. 17 din 10 decembrie 2015 pârâta a constatat că "A. a încasat din bugetul statului, prin bugetul ministerului de resort, prima de stat în sumă de 159.645.512 RON, pe care a plătit-o, în mod nelegal, clienţilor titulari ai contractelor reziliate sau repartizate după o perioadă de 5 ani, sau mai mare de 5 ani de la data încheierii. Obligaţiile accesorii au fost estimate de către echipa de audit la suma de 22.634.119 RON, calculate până la data de 14 septembrie 2015, la nivelul celor datorate pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor bugetare."

Abaterea de la legalitate s-a produs, în opinia pârâtei, în contextul în care A. a încălcat cadrul normativ de acordare a primei de stat alocată de la bugetul de stat prin ministerul de resort, cu consecinţa calculării, solicitării, încasării şi plăţii, în mod nelegal, a primei de stat şi utilizării acesteia de către clienţii băncii, în orice alt scop decât cel locativ.

Mai mult decât atât, contractele de economisire - creditare au fost reziliate fără a fi repartizate, respectiv fără a se ajunge la repartizare şi fără ca titularii contractelor de economisire şi creditare să fi economisit sumele pentru care s-au angajat la încheierea contractelor.

Prima instanţă a reţinut că această abatere este nelegală, apreciind că prin art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 se instituie regula că un client beneficiază de prima de stat fără condiţia de a justifica utilizarea sumei economisite în domeniul locativ dacă a încheiat un contract pe o durată de cel puţin 5 ani, şi că nu există vreo diferenţă cu privire la termenul în care trebuie să se facă justificarea utilizării sumelor, atunci când justificarea este impusă expres de lege.

Soluţia instanţei de fond este nelegală, în această privinţă, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, precum şi a art. 4 şi 5 din Norma metodologică pentru aplicarea prevederilor cap. V din titlul II partea a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului din 10 iulie 2009, criticile recurentei pârâte sub acest aspect fiind fondate.

Potrivit art. 315 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006, pe perioada de economisire, clientul băncii beneficiază anual de prima de stat, cu condiţia să fi încheiat un contract de economisire-creditare pentru o durată de minimum 5 ani, fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite, precum şi să nu se fi efectuat de către banca de economisire şi creditare în domeniul locativ, la solicitarea clientului, restituiri totale sau parţiale din sumele economisite, înainte de expirarea termenului de economisire.

Dispoziţia legală anterior menţionată, reglementează conduita subiecţilor pe perioada de economisire minimă de 5 ani, fără restituiri totale sau parţiale din sumele economisite, deci în executarea corespunzătoare şi completă a contractului de economisire - creditare încheiat de client cu banca de profil. Această normă nu poate fi interpretată singular, ci prin raportare la art. 311 alin. (3) şi art. 314 din O.U.G. nr. 99/2006, în sensul că de prima de stat beneficiază clienţii care au solicitat-o anual, în termenul prevăzut de lege, prin cerere adresată băncii şi care după încasarea primei de stat, urmare a comunicării cererilor către ministerul de resort, virează prima în contul clienţilor.

În aceasta constă beneficiul legal reglementat de art. 315 alin. (1) din ordonanţă, clienţii băncii fiind scutiţi de justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite, prin cererile anuale adresate băncii pentru a le fi virate în cont sumele cu titlu de primă de stat, soldul economisit complinindu-se cu prima de stat.

Această normă nu instituie în nici un caz regula exonerării justificării utilizării în scop locativ a sumei economisite pentru a beneficia în fapt, în sensul de a se folosi, de prima de stat, cum susţine reclamanta, argument însuşit şi de instanţa de fond. Această concluzie ar valida argumentul că regula este că prima de stat este avansată pentru încurajarea economisirii de către populaţie, iar nu pentru dezvoltarea sectorului locativ, cum răzbate din litera şi spiritul legii, al specificului aparte al reclamantei în ansamblul instituţiilor de credit, care a beneficiat de facilităţi legale speciale tocmai în consideraţia specialităţii activităţii sale de creditare, a cărei scop asumat de economisire - creditare în scop locativ având la bază sistemul Bauspar rămâne doar literă moartă.

Eliberarea primei de stat clientului, poate fi făcută, aşa cum susţine pârâta recurentă, numai atunci când scopul legii care o constituie este atins, respectiv, numai dacă clientul face dovada utilizării în scop locativ a sumei economisite şi/sau a sumei contractate, neîndeplinirea acestei cerinţe obligând banca de profil la restituirea primei de stat către Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei. De fapt, regula instituită prin norma anterior analizată, constă în perioada minimă de economisire, respectiv de minimum de 5 ani, iar excepţiile instituite prin alin. (2) reprezintă derogări de la această perioadă, când clienţilor li se restituie sumele economisite, în situaţiile expres prevăzute, înainte de expirarea termenului de economisire minim stabilit prin contractul de economisire-creditare.

Construcţia argumentativă a reclamantei, însuşită de instanţa de fond, este eronată, întrucât pleacă de la raportul dintre regulă şi excepţie, şi consideră că regula este exonerarea justificării utilizării în scop locativ a sumei economisite pentru a beneficia de prima de stat conform alin. (1), iar excepţiile sunt cele prevăzute la alin. (2). Însă atunci când se elaborează silogismul, se prevalează numai de primele două excepţii care într-adevăr prevăd necesitatea justificării utilizării în scop locativ a sumei economisite, fiind omise de la analiză celelalte două excepţii, care nu prevăd o atare cerinţă, nefiind în consecinţă derogări legale sub aspectul invocat, întrucât ele susţin regula în această privinţă, nefiind în consecinţă excepţii de la regula generală instituită de alin. (1) în privinţa analizată. Or, pentru a fi validă această argumentaţie, toate excepţiile instituite de legiuitor trebuie să reprezinte derogări de la pretinsa regulă a exonerării justificării utilizării în scop locativ a sumei economisite pentru a beneficia de prima de stat, ceea ce nu este cazul în privinţa ultimilor două, aşa cum s-a reţinut în precedent.

Dispoziţiile art. 4 şi 5 din Norma metodologică pentru aplicarea prevederilor cap. V din titlul II partea a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului din 10 iulie 2009 aprobată prin Ordinul comun al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei şi Ministerului Finanţelor nr. 509/2.471 din 20 august 2009 reglementează dovada utilizării sumei economisite în scop locativ.

Astfel contrar argumentelor primei instanţe, art. 4 prevede condiţiile în care se face dovada utilizării sumei economisite în scop locativ în situaţiile de excepţie prevăzute de art. 315 alin. (2) lit. a) şi b) din Ordonanţă, precum şi a faptelor juridice prevăzute lit. c) şi d), fiind de precizat că în privinţa primelor două situaţii juridice trebuie făcută "dovada utilizării sumei economisite şi/sau a sumei contractate puse la dispoziţie, după repartizare, imediat şi nemijlocit, numai pentru activităţi în domeniul locativ, cu documente justificative". Or, este evident că însuşirile de a fi făcută imediat şi nemijlocit caracterizează dovada utilizării soldului economisit în scopul prevăzut de lege, iar nu cum se reţine de instanţa de fond ca vizând numai utilizarea acestuia, distincţia creată între dovadă şi faptul dovedit nefiind susţinută de textul de lege menţionat, orice metodă de interpretare ar fi folosită.

Similar normei anterior analizate, art. 5 din Norme reglementează condiţiile în care se face dovada utilizării sumei economisite în scop locativ, în alte situaţii decât cele prevăzute ca excepţii, respectiv în situaţia în care contractul de economisire - creditare a ajuns la maturitatea convenită, adică a atins perioada minimă de 5 ani de economisire, situaţie reglementată ca regulă de art. 315 alin. (1) din Ordonanţă. În această privinţă se prescrie că "Utilizarea în scop locativ a sumei economisite va fi probată faţă de banca de economisire şi creditare în domeniul locativ de către client sau persoana împuternicită de acesta, în termen de 2 ani de la data la care se consemnează şi/sau se efectuează una dintre următoarele operaţiuni: plata soldului economisit, gajarea drepturilor rezultând din contractul de economisire - creditare, transferul contractului de economisire - creditare către un terţ, finanţarea anticipată sau intermediară"

Prin urmare, în mod just au concluzionat auditorii pârâtei că sunt două situaţii în care clientul unei bănci poate solicita plata soldului economisit şi să încaseze prima de stat, respectiv înaintea expirării termenului de economisire stabilit prin contract, clientul îndeplineşte condiţiile de repartizare şi doreşte fie accesarea creditului contractat, fie plata soldului economisit, acesta poate beneficia de prima de stat doar dacă face dovada imediat şi nemijlocit a utilizării în scop locativ, cu documente justificative, a sumei economisite sau după expirarea termenului de economisire stabilit prin contractul de economisire-creditare, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), atunci acesta poate justifica utilizarea sumei economisite restituite în termen de 2 ani de la data plăţii soldului economisit (...), însă doar cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 4.

În cazul în care utilizarea sumelor în scop locativ nu este dovedită de clientul băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ, în condiţiile anterior menţionate, prima de stat nu va fi pusă la dispoziţie clientului şi se va restitui Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei conform art. 5 alin. (2) din Norme.

La punctul I.3. din actul administrativ contestat auditorii pârâtei au reţinut următoarea abatere. "În cazul primelor de stat restituite de A. către MDRAP ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor de acordare a primei de stat în sumă totală de 48.748.192,78 RON, statul a fost lipsit de dobânda capitalizată în conturile clienţilor, pe parcursul perioadei contractului de economisire şi creditare.

Dobânda aferentă primei de stat restituită bugetului de stat a fost achitată în parte clienţilor, cealaltă parte rămânând la dispoziţia băncii".

Prima instanţă, considerând că dobânzile sunt în raport de accesorialitate cu sumele menţionate la pct. I.2, abatere care a fost anulată de instanţa de fond, s-a apreciat că această soluţie se impune şi acestei abateri, în virtutea principiului "accesorium sequitur principale".

Contrar celor reţinute, instanţa de control judiciar constată că nu sunt valabile aserţiunile instanţei de fond, dobânzile pretinse la această măsură nefiind în raport de accesorialitate cu cuantumul primei de stat de la măsura precedentă.

Nu s-a observat că abaterea de la pct. I.2 şi măsura corelativă vizau şi accesoriile corespunzătoare, astfel că, soluţia luată în privinţa acestora producea efecte şi asupra dobânzilor aferente contravalorii primei de stat pe care reclamanta a plătit-o, în mod nelegal, clienţilor titulari ai contractelor reziliate sau repartizate după o perioadă de 5 ani, sau mai mare de 5 ani de la data încheierii. În privinţa acestora nu s-a formulat o critică exclusivă din partea reclamantei, astfel că soluţia preconizată acestei abateri şi măsurii corespunzătoare se extinde şi asupra dobânzilor aferente.

Problematica vizată de abaterea de la pct. I.3. are în vedere situaţia în care prima de stat nu a mai fost eliberată clientului, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor de acordare a primei de stat, ci restituită către Minister, iar A. ar fi încălcat legea prin remiterea către client a acelei părţi din dobânda capitalizată în contul de economisire care corespunde primei de stat, situaţie diferită de abaterea de la pct. I.2.

Procedând la propria analiză, instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 5 din Norme este instituită în sarcina băncii de economisire şi creditare în domeniul locative obligaţia de restituire a primei de stat către Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, în cazul în care utilizarea sumelor în scop locativ nu este dovedită de clientul băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ, în condiţiile prescrise de lege.

De asemenea, prin art. 9 alin. (1) din Norme stabileşte că "În cazul în care, prin mijloace proprii sau din comunicarea unei terţe părţi, banca de economisire şi creditare în domeniul locativ constată că atribuirea primei de stat este nejustificată sau prima de stat nu a fost alocată în cuantumul prevăzut de lege, aceasta are obligaţia să facă rectificarea cuvenită. Dacă contractul de economisire-creditare a încetat şi recuperarea primei de stat nu s-a făcut pe durata valabilităţii acestuia, banca de economisire şi creditare în domeniul locativ va înştiinţa Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei şi va lua toate măsurile pentru restituirea primei de stat încasate necuvenit de beneficiarul acesteia, potrivit reglementărilor legale în materie."

Prin urmare, legislaţia specială nu prevede că obligaţia de restituire a primei de stat include şi dobânda aferentă acesteia, deşi conform art. 2 alin. (4) din Norme "Prima de stat se capitalizează la contul de depozit al clientului şi este luată în calcul la calculul dobânzii aferente contractului de economisire-creditare". Însă în virtutea principiului accesorium sequitur principale, restituirea capitalului implică şi restituirea fructelor produse, care, în principiu, nu pot avea o destinaţie diferită de cea a creanţei principale.

Contribuţia statului sub forma primei de stat nu poate fi asimilată contractului de împrumut civil, cum încearcă a acredita pârâta, pentru simplu motiv că obligaţia de restituire a împrumutului este afectată de un termen, pe când obligaţia de restituire a băncii este afectată de o condiţie rezolutorie, aşa cum afirmă reclamanta, respectiv de folosirea soldului economisit în scop locative de către clientul titular a unui contract de economisire - creditare în acest sistem, fapt juridic dovedit în condiţiile legii.

Prin urmare, aplicabile acestei situaţii juridice sunt dispoziţiile art. 1401 C. civ. referitoare la condiţia rezolutorie, îndeplinirea ei conducând la desfiinţarea obligaţiei şi restabilirea situaţiei anterioare, prin restituirea prestaţiilor primite în temeiul obligaţiei, ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată, conform art. 1407 alin. (4) C. civ.

În această privinţă, referitor la dobânzi (fructe civile) sunt incidente dispoziţiile art. 1645 C. civ. potrivit căruia:

"(1) Dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte fructele produse de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide.

(2) Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura."

Rezultă din această normă că, există obligaţia de restituire a fructelor pe care le-a dobândit, atunci când debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă.

În cauză nu prezintă relevanţă atitudinea psihologică a clientului băncii, aşa cum susţine reclamanta, ci a băncii însăşi, pentru că prin abaterea analizată a fost sancţionată pe tărâm administrativ obligaţia sa de restituire a dobânzilor aferente.

Or, deşi banca reclamantă a restituit prima de stat ministerului de resort, a ales ca dobânda să o plătească clientului, împiedicând prin conduita sa restituirea acesteia către minister. Pe de altă parte, în situaţiile în care a eliberat prima de stat şi dobânda aferentă către clienţii săi cu nerespectarea dispoziţiilor legale, analizate în precedent, nu se poate afirma că reclamanta a fost de bună credinţă, nefiind în măsură de a se prevala de conduita sa nelegală pentru a beneficia de dispoziţiile favorabile ale posesorului de bună credinţă.

Astfel, sunt îndeplinite în persoana reclamantei ambele calităţi cerute de art. 1645 C. civ., aşa încât în mod legal a fost obligată la restituirea dobânzii capitalizate în conturile clienţilor, pe parcursul perioadei contractului de economisire şi creditare, prin actul administrativ contestat, criticile reclamantei fiind în consecinţă nefondate.

Nu poate fi luată în considerare apărarea reclamantei referitoare la imposibilitatea de determinare a nivelului dobânzii acumulate în conturile clienţilor săi, decurgând din faptul că dobânda a fost calculată atât la suma economisită, cât şi la prima de stat virată în cont, împreună, mijloacele şi infrastructura de care beneficiază permiţându-i să-şi îndeplinească cu acurateţe obligaţia impusă.

Abaterile I.5. şi I.6. constatate de pârâtă în sarcina reclamantei au fost analizate împreună de instanţa de fond, astfel că reevaluarea lor de către instanţa de control judiciar va avea aceeaşi abordare, întrucât problematica ridicată prezintă similitudine.

La pct. I.5. din decizia contestată "S-a constatat acordarea nelegală a primei de stat în sumă de 36.398.280,17 RON, pentru clienţi ai A. persoane fizice - copii minori (cu vârsta sub 18 ani) care nu erau îndreptăţiţi să primească prima de stat, prin încheierea de contracte de economisire-creditare cu părinţii acestora în calitate de reprezentanţi legali, şi care, în fapt, au constituit doar contracte de economisire, consecinţa încheierii unor astfel de contracte fiind aceea de încasare a primei de stat de către clienţi şi utilizarea soldului economisit în orice alt scop decât în domeniul locativ şi pentru care, prima de stat a fost alocată de la bugetul de stat prin ministerul de resort./.../Mai mult decât atât, contractele de economisire-creditare au fost reziliate fără a fi repartizate, respectiv fără a ajunge la repartizare şi fără ca titularii contractelor de economisire şi creditare să fi economisit sumele pentru care s-au angajat la încheierea contractelor.

Potrivit legii, A. răspunde ca fidejusor alături de clientul care primeşte o primă de stat necuvenită./.../".

De asemenea, la pct. I.6. "S-a constatat acordarea nelegală a primei de stat în sumă de 28.854.439 RON, pentru clienţi ai A. persoane fizice vârstnice, prin încheierea de contracte de economisire-creditare cu aceştia, şi care, în fapt, au constituit doar contracte de economisire, consecinţa încheierii unor astfel de contracte fiind aceea de încasare a primei de stat şi utilizarea soldului economisit în orice alt scop decât în domeniul locativ şi pentru care, prima de stat a fost alocată de la bugetul de stat prin ministerul de resort./.../Mai mult decât atât, contractele de economisire-creditare au fost reziliate fără a fi repartizate, respectiv fără a ajunge la repartizare şi fără ca titularii contractelor de economisire şi creditare să fi economisit sumele pentru care s-au angajat la încheierea contractelor."

Prima instanţă a anulat aceste măsuri apreciind că minorii şi persoanele fizice vârstnice de peste 65 de ani au capacitate de folosinţă, obligaţia de a îndeplini condiţiile de eligibilitate pentru accesarea de credite nu există, singura componentă obligatorie a contractelor fiind cea de economisire, mai departe existând doar un drept al clienţilor de a accesa un credit locativ, în acest sens fiind stabilită de legiuitor o obligaţie corelativă în sarcina băncii, influenţată de manifestarea voinţă a clientului în acest sens.

Aprecierile instanţei sunt corecte şi juste, însă nu sunt suficiente în a atrage anularea acestor măsuri.

Este de observat că pretinsa pagubă, pentru fiecare categorie socială analizată în parte, s-a datorat şi faptului că în aceste cazuri prima de stat a fost eliberată, iar utilizarea soldului economisit în orice alt scop decât în domeniul locativ. Or, aşa cum s-a precizat anterior la analiza măsurii pct. I.2. în care utilizarea sumelor în scop locativ nu este dovedită de clientul băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ, în condiţiile anterior menţionate, prima de stat nu va fi pusă la dispoziţie clientului şi se va restitui Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei conform art. 5 alin. (2) din Norme, argumente care se aplică mutatis mutandis aici, şi care sunt de natură a demonstra legalitatea abaterilor şi măsurilor analizate.

Prin abaterea de la pct. I.7. "S-a constatat plata primei de stata de către A. clienţilor care au avut încheiate contracte de economisire-creditare, dar fără ca aceştia să justifice, în toate cazurile, utilizarea în scop locativ a sumelor economisite conform prevederilor Ordinului comun nr. 509/2471/2009 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor cap. V din titlul II partea a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Potrivit legii, A. are obligaţia de a solicita tuturor clienţilor care nu au transmis toate documentele justificative prevăzute de Ordinul nr. 509/2009 să prezinte toate înscrisurile legale necesare care să probeze justificarea utilizării sumelor acumulate numai pentru activităţi în domeniul locativ, iar în situaţia în care beneficiarii primei de stat nu prezintă aceste documente, banca de locuinţe va lua toate măsurile legale pentru restituirea primei de stat încasate necuvenit, conform reglementărilor legale în materie/.../"

Instanţa de fond a anulat această abatere şi măsura corespunzătoare II.7., soluţia dispusă fiind cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material.

Pârâta, prin recurs, susţine că, documentele solicitate au fost insuficiente pentru a demonstra că, în concret, sumele au fost utilizate în domeniul locativ, astfel că simpla prezentare de documente de achiziţie, fără a se solicita şi documente pentru demonstrarea efectuării lucrărilor, a condus la plata unor sume care nu au fost cheltuite în scop locativ.

Aprecierea auditorilor pârâtei este eronată, întrucât utilizarea sumelor în domeniul locativ este dovedită fie prin prezentarea de documente justificative pentru achiziţia de materiale de construcţii, fie prin prezentarea de documente justificative de prestări de servicii pentru punerea în operă a materialelor anterior achiziţionate din fonduri proprii ori prin depunerea de înscrisuri doveditoare pentru ambele achiziţii funcţie de intenţia clienţilor, întinderea sumelor economisite/creditate sau suficienţa lor, în esenţă, în funcţie de circumstanţele concrete fiecărei repartizări sau creditări, interpretare care rezultă din utilizarea alternativă a conjuncţiilor "şi/sau" de legiuitor în sintagma "documente prin care se face dovada procurării legale a materialelor şi/sau a efectuării lucrărilor".

De asemenea, pretenţia pârâtei ca în situaţia lucrărilor care au necesitat autorizaţie de construire se impune a se solicita şi proces-verbal de recepţie, este nelegală, documentele justificate în această privinţă fiind prevăzute limitativ de legiuitor în Anexa la norme, caracter care rezultă şi din presupunerea logică că nu întotdeauna resursele economisite sau pentru care s-a obţinut creditarea sunt îndestulătoare pentru aducerea imobilului în stadiul final, de recepţionat de către autorităţile publice locale.

Relevant, în aprecierea instanţei de control judiciar, este ca sumele repartizate din soldul economisit să fie destinate în întregime acestor cheltuieli, indiferent de natura lor, pentru achiziţia de materiale, de servicii în domeniu, ori pentru ambele, şi să fie dovedite cu documente justificate, care în privinţa construirii sau achiziţiei de imobile sunt prevăzute în mod limitativ de legiuitorul infralegal.

Obligaţia băncii de a solicita titularului de contract documente suplimentare, care să dovedească îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de prima de stat sau, după caz, utilizarea sumei economisite şi/sau a sumei contractate pentru activităţi în domeniul locativ conform art. 5 alin. (3) şi alin. (4) din Normele metodologice, nu presupune pretinderea unor documente neprevăzute de legiuitor, obligaţia menţionată fiind limitată de caracterul necesar al acestei operaţiuni, apreciat în concret de bancă, iar în abstract de legiuitor, prin enumerarea documentelor justificative relevante.

În conţinutul acestei obligaţii nu intră şi verificarea nemijlocită de către reclamantă a utilizării efective a sumelor în scop locativ, a necesităţii achiziţiilor materialelor respective în raport de lucrările realizate, adică prin verificări în teren, cum pretinde pârâta, pentru că, aşa cum just a reţinut instanţa de fond, în lipsa oricărei reglementări care să impună o atare obligaţie, băncile nu sunt instituţii de "auditare" tehnică a construcţiilor sau lucrărilor în domeniul locativ

Prin abaterea de la pct. I.8. auditorii pârâtei au reţinut:

"Contractele de economisire-creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ au fost cesionate între clienţii băncii, iar A. a permis, urmare acestor cesiuni, încasarea unei prime de stat anuale, de către beneficiarii cesiunilor de contracte de economisire-creditare, peste nivelul maxim legal stabilit de O.U.G. nr. 99/2006/.../" dispunându-se ca banca reclamantă să stabilească cu exactitate întinderea prejudiciului şi să întreprindă măsuri pentru recuperarea acestuia şi a beneficiilor realizate.

Instanţa de fond a validat această abatere şi măsura corelativă, apreciind în acord cu susţinerile pârâtei că, unica raţiune a limitării ce derivă din cuprinsul art. 312 alin. (3) din ordonanţă se verifică independent de modul în care ajunge un client devine titular în mai multe contracte de economisire creditare, fie că le încheie el pe toate dintru început, fie că încheie unele şi devine cesionar în altele.

Potrivit acestei norme "în cazul în care clientul încheie mai multe contracte de economisire-creditare cu banca de economisire şi creditare în domeniul locativ şi primele stabilite depăşesc prima maximă admisă pentru anul de economisire, suma primelor trebuie limitată la nivelul prevăzut la alin. (2)", respectiv la 250 Euro.

Ipoteza avută în vedere de textul legal anterior citat are în vedere situaţia încheierii de către acelaşi client a două sau mai multe contracte de economisire - creditare cu banca de profil, situaţie în care legiuitorul a înţeles să-şi limiteze ajutorul privind prima de stat la 250 de Euro, atunci când valoarea economisită prin cele două sau mai multe contracte ar fi depăşit 1.000 Euro, situaţie în care, dacă s-ar fi aplicat procentul de 25% prevăzut de alin. (1) din norma menţionată, prima de stat ar fi depăşit suma de 250 Euro.

Cesiunea contractului este acea operaţiune juridică care constă în cedarea către un terţ a locului pe care una dintre părţi îl ocupă în cadrul raportului juridic constituit, în timpul derulării contractului, conform art. 1315 alin. (1) C. civ., operaţiune care este permisă de legislaţia specială, fără derogări de la normele dreptului comun. În temeiul acesteia operează transferul drepturilor dobândite prin contract şi obligaţiile asumate corelativ, însă neexecutate încă, de contractantul cedent către terţul cesionar care devine parte în contract.

Prin urmare, situaţia cesionării unui contract de economisire-creditare de titularul său unui terţ, beneficiar şi el al unui asemenea contract, nu se încadrează în ipoteza dispoziţiei legale prevăzută de art. 312 alin. (3) din ordonanţă, contrar celor reţinute de instanţa de fond şi susţinerilor pârâtei.

Prin ipoteză, nu ne aflăm în situaţia unuia şi aceluiaşi client al băncii, care a încheiat două sau mai multe contracte de economisire - creditare, ci a doi clienţi diferiţi şi independenţi, a căror economii acumulate depăşesc 1.000 euro pe an de economisire.

Pe de altă parte, prima de stat este virată anual în contul clientului, la cererea sa, constituind, aşa cum s-a arătat în precedent, un drept dobândit sub condiţie rezolutorie, care se capitalizează şi este luată în calcul la determinarea dobânzii aferente contractului de economisire-creditare, la momentul viramentului verificându-se şi aplicându-se limitarea menţionată, şi în raport de care se verifică şi culpa băncii de profil pentru încălcarea dispoziţiei legale care o instituie.

Cesionarea contractului în perioada de economisire sau ulterior acestui moment, implică valorificarea deplină a efectelor acestei operaţiuni juridice, astfel că titularul cesionar dobândeşte întreg capitalul economisit de clientul cedent, categorie care include, aşa cum s-a arătat, şi primele de stat virate până la momentul acestei operaţiuni în contul celui de-al doilea, precum şi dobânda aferentă. Numai ulterior definitivării cesiunii contractului, pentru primele de stat ce urmează a fi încasate, dacă este cazul, cesionarul se află în ipoteza normei analizate, intervenind limitarea primei la 250 Euro, acesta fiind titularul a două sau mai multe contracte de economisire - creditare.

Interpretarea dată de instanţă, implică, aşa cum se susţine de reclamantă, a-l considera pe cesionar, în mod retroactiv, ca fiind titular al contractului cedat la momentul încasării primelor de stat până la data cesionării contractului, construcţie juridică nelegală din perspectiva principiilor care guvernează dreptul naţional. Analogia dintre titularul contractului şi cesionarul acestuia este interzisă şi de dispoziţiile art. 10 C. civ., întrucât ne aflăm în situaţia unei restrângeri de drepturi, caz în care dispoziţiile legale care le instituie sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel că într-o interpretare restrictivă corespunzătoare, în ipoteza normei prevăzută de art. 312 alin. (3) din ordonanţă nu poate fi inclus şi cesionarul unui contract de economisire - creditare pentru primele de stat virate anterior cesiunii în contul cedentului.

Interdicţia expresă de a depăşi limita de 250 euro are în vedere ipoteza în care întreaga sumă aparţine aceleiaşi persoane, dar aceasta doreşte să eludeze legea şi să dobândească pentru sine mai multe prime în valoare maximă de 250 euro, situaţie în care nu se regăseşte cesionarul unui asemenea contract, decât în situaţia dovedirii în fiecare caz în parte a fraudei la lege, ceea ce nu este cazul în speţă.

În concluzie, soluţia instanţei de fond în privinţa abaterii analizate este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale menţionate.

În fine, Curtea de Conturi a dispus la măsura I.1. din Decizie în sarcina reclamantei revizuirea procedurilor interne de lucru, conform constatărilor autorităţii publice, astfel că măsura se impune a fi menţinută în raport de abaterile validate, urmare a exercitării controlului de legalitate exercitat.

De asemenea, prin măsura I.2 s-a impus băncii obligaţia de a solicita întotdeauna clienţilor documente justificative pentru a li se pune la dispoziţie prima de stat, obligaţie ce se impune a fi menţinută în contextul considerării ca legale a abaterilor de la pct. I.2, I.5 şi I.6.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse şi soluţiile preconizate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488, pct. 8 C. proc. civ., va admite recursurile exercitate de reclamantă şi de pârâtă, va casa în tot sentinţa atacată, şi rejudecând cauza va admite în parte acţiunea reclamantei, va anula parţial Decizia nr. 17 din 10 decembrie 2015 şi în mod corespunzător Încheierea nr. 2 din 29 februarie 2016, în privinţa următoarelor abaterilor 7 şi 8, şi a măsurilor corelative, urmând a fi menţinute în rest dispoziţiile acestor acte administrative. Va fi respins recursul reclamantei A. împotriva considerentelor hotărârii instanţei de fond în ce priveşte abaterea de la pct. I.3.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamanta A. şi pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei nr. 699 din 1 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi rejudecând cauza:

Admite în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, şi în consecinţă:

Anulează parţial Decizia nr. 17 din 10 decembrie 2015 şi în mod corespunzător Încheierea nr. 2 din 29 februarie 2016, în privinţa următoarelor abateri:

- Abaterea de la punctul 7 şi măsura aferentă de la punctul II.7

- Abaterea de la punctul 8 şi măsura aferentă de la punctul II.8

Respinge restul pretenţiilor reclamantei.

Respinge recursul reclamantei A. împotriva considerentelor hotărârii instanţei de fond.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 iunie 2019.

Sursa: SCJ.ro

• Tipareste detalii
• Trimite pe mail
• Facebook
• Twitter
• Google
• Vizualizari: 7221

Comentarii

Nume *:

E-mail *:
(nu se afiseaza pe site)
Subiect:
*
Comentariu:



Tastati codul din imagine (doar cifre)