Bancherul - BANCI / Opinie / Paul Krugman: Economia globala risca sa intre in cea de-a treia Depresiune

Recesiunile sunt ceva obişnuit, depresiunile sunt rare. Există doar două perioade în istoria economică a lumii care, la vremea lor, au fost etichetate pe scară largă ca „depresiuni": anii de instabilitate şi deflaţie care au urmat panicii din 1873 şi, respectiv, anii de şomaj generalizat ulteriori crizei financiare din 1929-1931.

Nici Lunga Depresiune a secolului al XIX-lea şi nici Marea Depresiune a secolului XX nu au fost perioade de scădere continuă - ba chiar din contră, ambele au avut intervale în care economia a crescut. Numai că acele episoade de ameliorare nu au fost niciodată suficiente pentru a reface daunele prăbuşirii iniţiale.

Şi au fost, de fiecare dată, urmate de noi căderi. În prezent, mi-e teamă că ne aflăm în stadiile incipiente ale celei de-a treia depresiuni. Va fi probabil mai asemănătoare Lungii Depresiuni decât mult mai gravei Mari Depresiuni, însă costurile pentru economia mondială şi, mai presus de orice, pentru milioanele de vieţi afectate de absenţa joburilor, vor fi imense.

Această a treia depresiune va fi, în primul rând, un eşec politic. În toată lumea - şi cel mai recent la dezamăgitoarea întâlnire G20 de weekendul trecut - guvernele sunt obsedate de inflaţie când adevărata problemă este, de fapt, deflaţia. Guvernele ţin predici despre „strângerea curelei", când de fapt problema este consumul nesatisfăcător.

Nu ne-am învăţat lecţiile istoriei

În 2008 şi 2009, părea că ne-am însuşit lecţiile istoriei. Spre deosebire de predecesorii lor, care au crescut ratele dobânzii în faţa crizei financiare, actualii lideri ai Rezervelor Federale (SUA) şi ai Băncii Centrale Europene au redus ratele dobânzii şi au susţinut piaţa creditării.

Spre deosebire de guvernele din trecut, care au încercat să echilibreze bugetele în faţa unei perspective de prăbuşire a economiei, guvernele din ziua de azi au permis acumularea de deficite. Politici mai bune au ajutat lumea să evite colapsul complet: recesiunea provocată de criza financiară părea că s-a încheiat vara trecută.

Istoricii viitorului ne vor spune, însă, că acesta nu a fost finalul celei de-a treia depresiuni, la fel cum nici trendul ascendent din 1933 nu a fost sfârşitul Marii Depresiuni. În cele din urmă, şomajul - în special cel pe termen lung - rămâne la niveluri care, nu cu mult timp în urmă, ar fi fost considerate catastrofale. Mai mult, nu prezintă semne de scădere prea rapidă, iar atât Statele Unite cât şi Europa sunt ameninţate de capcane deflaţioniste în stilul Japoniei.

În faţa acestei imagini sumbre, te-ai fi aşteptat ca factorii de decizie şi reglementare să-şi dea seama că nu au făcut destul pentru a stimula revenirea economiei. Dar nu: în ultimele luni am asistat la o incredibilă reactivare a principiilor ortodoxe ale banilor raportaţi la aur (ori la alte active tangibile) sau ale bugetului echilibrat.

La nivelul retoricii, resuscitarea acestei „religii" de modă veche este cea mai evidentă în Europa, unde oficialii par să-şi fi adunat argumentele de discuţie din lista discursurilor lui Herbert Hoover, inclusiv convingerea că o mărire a impozitelor şi o scădere a consumului va conduce la creştere economică, alimentând încrederea mediului de afaceri.

Practic, însă, America nu o duce mult mai bine. Rezervele Federale par conştiente de riscurile deflaţioniste, dar asta nu înseamnă că intenţionează să le abordeze altfel decât făcând... absolut nimic. Administraţia Obama înţelege pericolele austerităţii fiscale premature, însă pentru că republicanii şi democraţii conservatori din Congres nu vor autoriza acordarea de ajutor suplimentar pentru guvernele statale, acea austeritate va veni oricum, sub formă de tăieri de la buget, atât la nivelul statelor cât şi la nivelul administraţiilor locale.

Conservatorii invocă problema greciei

De ce această schimbare a politicilor? Pentru a-şi justifica acţiunile, conservatorii puţin deschişi la compromisuri invocă adesea problemele cu care se confruntă Grecia şi alte ţări din Europa. Şi este adevărat că investitorii în titluri de stat au întors spatele guvernelor cu deficite serioase. Dar nu există nicio dovadă că austeritatea fiscală pe termen scurt, pe fondul unei economii aflate în depresiune, poate restabili încrederea investitorilor.

Chiar din contră: Grecia a fost de acord să impună un regim de severă austeritate doar pentru a se trezi că riscul datoriei sale a crescut şi mai mult. Irlanda a impus scăderi dramatice în sectorul public, doar pentru a fi considerată de către pieţe mai riscantă chiar şi decât Spania, o ţară mult mai puţin dispusă să înghită „pilula amară" a politicilor conservatoare.

Este ca şi cum pieţele financiare ar înţelege ceea ce factorii decizionali par să nu reuşească: chiar dacă responsabilitatea fiscală pe termen lung este importantă, scăderea consumului în mijlocul unei depresiuni - măsură care adânceşte depresiunea şi deschide drum liber inflaţiei - este o acţiune care se va întoarce împotriva statului care a întreprins-o.

Nu cred că este vorba despre Grecia - sau despre orice apreciere realistă a compensaţiei între deficite şi locuri de muncă. Mai degrabă este vorba despre o victorie a unor principii ortodoxe care au prea puţin de-a face cu analiza raţională. Deviza principală: faptul că suferinţa oamenilor reprezintă modul ideal de a-ţi arăta calităţile de lider în vremuri de criză.

Cine va plăti preţul acestei victorii a ortodoxiei economice? Răspunsul este simplu: zeci de milioane de şomeri, dintre care mulţi vor rămâne ani la rând fără slujbă, iar unii nu vor mai ajunge să lucreze niciodată.