Cu o evoluție calificată la finele săptânii trecute, când a depășit pragul de 4,87 lei/euro, drept „nou record negativ” sau „moneda națională își continuă prăbușirea” cursul de referință anunțat de BNR a ajuns pe 28 septembrie la 4,8705 lei/euro.

Deși s-a depreciat față de euro, leul a păstrat aceeași paritate față de coroana cehă și s-a apreciat atât față de forintul maghiar cât și față de zlotul polonez. 

Cele trei țări din Europa Centrală se constituie în referință pentru noi deoarece au un regim valutar similar, fiind în afara Zonei Euro.

De reamintit, în context, opțiunea aleasă și susținută ferm de Banca Națională în mod strategic la criza din 1997, aceea de curs flotant (deși Bulgaria a cedat presiunilor externe și a adoptat un curs fix, intrând în așa-numitul Consiliu Monetar).

Precum și faptul că Ungaria a fost obligată recent să majoreze înapoi rata dobânzii de politică monetară pentru a preveni o depreciere mai abruptă a forintului.

Pentru o evaluare corectă a evoluției leului în context regional, ar trebui să facem trimitere la cât ar fi fost cursul de schimb dacă leul și-ar fi păstrat paritatea în raport cu cele trei valute amintite mai sus. Asta fiind cu dus și întors, deoarece un leu mai puternic păstrează ratele în euro mai scăzute dar ne dezavantajează în schimburile externe în raport cu țările din regiune, cu care avem deja deficite considerabile.

[1]

Desigur, dat fiind că nu s-a modificat paritatea față de coroană, am fi avut exact același curs dacă trimiterea se face la moneda cehă.

Coincidență, PIB-ul acestei țări este aproape identic cu al României, dar situația din comerțul internațional cu mărfuri după primele șapte luni ale anului este exact pe dos.

Cehia și-a ajustat ușor excedentul comercial față de aceeași perioadă a anului anterior( de la +10,8 miliarde euro la +8,4 miliarde euro), în timp ce România și-a înrăutățit rezultatul de deficit ( de la -9,7 miliarde euro la -10,1 miliarde euro).

Astfel, mai degrabă surprinde rezistența monedei noastre naționale într-un context economic dificil decât creșterea nominală a ratei de schimb.

Rezistență care ar trebui susținută printr-o politică de venituri moderată, pentru a nu trimite o bună parte din surplusul de bani către economii aflate într-o poziție mai competitivă.