Curtea de Justitie a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit, din nou, la cererea unei instante de judecata din Romania, ca nu se poate face conversia creditelor in valuta, precum cele in franci elvetieni (CHF), la cursul de schimb din data in care au fost acordate, in anii 2007-2008, inca o data mai mic decat in prezent, intrucat in tara noastra Codul Civil prevede ca un imprumut in valuta trebuie rambursat in aceeasi valuta, indiferent de evolutia acesteia fata de moneda nationala si de prevederile contractului de credit.

Este a doua decizie de acest fel, dupa cea de la sfarsitul lui 2017, in procesul dintre Banca Romaneasca si Andriciuc Ruxandra, reprezentata de avocatul Gheorghe Piperea (vezi aici detalii).

Conversia creditelor in CHF la cursul din data acordarii (asa-zisa inghetare a cursului) a fost promovata in special de avocatul Piperea, direct interesat sa castige nenumaratele procese impotriva bancilor, el fiind sustinut de unele publicatii media, precum Bursa, de asociatii precum Credere sau AURSF, precum si de parlamentarul Daniel Zamfir, cu ajutorul caruia au fost promovate in Parlament legile privind conversia creditelor la cursul din data acordarii si cea privind darea in plata, ambele anulate de Curtea Constitutionala.

In cazul de fata judecat de CJUE este vorba de un proces dintre Volksbank si un client care obtinuse un credit in franci elvetieni, care prevedea in contract ca „orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului".

Aceasta prevedere contractuala, a decis CJUE, reflecta principiul nominalismului monetar din vechiul Cod Civil, potrivit caruia ratele la credite trebuie rambursate in moneda in care acestea au fost acordate, la cursul din momentul platii ratelor, nu la cel din data in care a fost obtinut imprumutul, indiferent de prevederile contractuale.

Este vorba de articolul 1578 din vechiul Cod civil („debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”), considerata, in jargonul juridic, o dispoziție legală de natură supletivă, adica o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Decizia CJUE a fost pronuntata la cererea Curtii de Apel Cluj, unde se judeca procesul dintre Banca Transilvania, succesoarea Volksbank, si doi dintre clientii acesteia, care a vrut sa stie daca poate analiza caracterul abuziv al respectivei clauze din contractul de credit, care reflecta nominalismul monetar, conform Directivei europene nr.93/13 privind clauzele abuzive.

CJUE a decis insa ca aceasta directiva nu se poate aplica atunci cand intr-un contract exista o dispozitie nationala de natura imperativa (indiferent de alegerea partilor din contract) sau supletiva (in lipsa unui acord al partilor), precum cea privind nominalismul monetar.

Comunicatul si decizia integrala a CJUE:

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

COMUNICAT DE PRESĂ nr.89/20
Luxemburg, 9 iulie 2020
Hotărârea în cauza C-81/19
NG și OH/SC Banca Transilvania SA

O clauză contractuală care nu a fost negociată, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părți în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră sub incidența dreptului Uniunii referitor la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

În anul 2006, NG și OH au încheiat un contract de credit cu Banca Transilvania, prin care banca le împrumuta suma de 90 000 lei românești (RON) (aproximativ 18 930 de euro).

În anul 2008, aceștia au încheiat un alt contract de credit în franci elvețieni, destinat refinanțării contractului inițial.

Ca urmare a puternicei devalorizări a leului românesc, suma care trebuia rambursată aproape s-a dublat în anii următori.

La 23 martie 2017, NG și OH au introdus o acțiune la Tribunalul Specializat Cluj (România) prin care solicitau constatarea caracterului abuziv al unei părți a contractului de refinanțare, care, deși stipula că plata trebuia efectuată în moneda în care fusese acordat creditul, prevedea că împrumutații puteau solicita băncii conversia monedei creditului într-o altă monedă, fără ca banca să fie obligată să accepte.

Se preciza de asemenea că banca era mandatată de către împrumutat să stingă obligațiile de plată scadente utilizând propriul curs de schimb.

NG și OH susțineau de asemenea că Banca Transilvania nu își îndeplinise obligația de informare, întrucât nu îi avertizase, cu ocazia negocierii și a încheierii contractului, cu privire la riscul pe care îl implica conversia monedei contractului inițial într-o monedă străină.

În plus, clauza privind rambursarea în monedă străină ar crea, în opinia acestora, un dezechilibru în defavoarea lor, întrucât ei erau singurii care trebuiau să suporte riscul de schimb valutar.

Acesta este contextul în care Curtea de Apel Cluj (România) solicită Curții de Justiție să stabilească, în primul rând, dacă Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate
cu consumatorii1 se aplică unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În al doilea rând, această instanță întreabă Curtea care sunt consecințele pe care o instanță națională trebuie să le deducă, dacă este cazul, din constatarea caracterului abuziv al unei clauze referitoare la riscul de schimb valutar.

Prin hotărârea sa de astăzi, Curtea amintește, mai întâi, că această directivă nu se aplică dacă sunt îndeplinite două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă și, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Această excludere se justifică prin faptul că este, în principiu, legitim să se prezume că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la numite contracte.

Pentru a stabili dacă condițiile excluderii sunt îndeplinite, Curtea amintește că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală respectivă reflectă dispoziții de drept
național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În ceea ce privește prima condiție, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute de directivă.

În ceea ce privește a doua condiție, Curtea arată că expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” acoperă și normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri.

Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și dispozițiile supletive.

În această privință, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate de directiva în cauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Curtea concluzionează că Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu se aplică unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

1 Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii
(JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).
www.curia.europa.eu

Sursa: curia.europa.eu

Decizia integrala a CJUE:

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

9 iulie 2020(*)

„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Domeniu de aplicare – Articolul 1 alineatul (2) – Noțiunea de «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» – Dispoziții supletive – Contract de credit în monedă străină – Clauză referitoare la riscul de schimb valutar”

În cauza C‑81/19,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România), prin decizia din 27 decembrie 2018, primită de Curte la 1 februarie 2019, în procedura

NG, OH împotriva SC Banca Transilvania SA,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul J.‑C. Bonichot, președinte de cameră, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședinta Curții, îndeplinind funcția de judecător al Camerei întâi, domnul L. Bay Larsen, doamna C. Toader și domnul N. Jääskinen (raportor), judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: doamna R. Șereș, administratoare,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 februarie 2020,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru NG și OH, de V. Lupu și de G. Perju, avocați;

– pentru SC Banca Transilvania SA, de S. Tîrnoveanu, de L. Retegan și de A. Iorgulescu, avocați;

– pentru guvernul român, inițial de E. Gane, de L. Lițu, de O.‑C. Ichim și de C.‑R. Canțăr, ulterior de E. Gane, de L. Lițu, și de O.‑C. Ichim, în calitate de agenți;

– pentru guvernul german, de J. Möller, de M. Hellmann și de E. Lankenau, în calitate de agenți;

– pentru Comisia Europeană, de C. Gheorghiu și de N. Ruiz García, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatei generale în ședința din 19 martie 2020,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2 Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între NG și OH, pe de o parte, și SC Banca Transilvania SA (denumită în continuare „Banca Transilvania”), pe de altă parte, cu privire la caracterul pretins abuziv al unei clauze a contractului de credit de refinanțare încheiat între aceste părți în monedă străină.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3 Potrivit celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13:

„întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.”

4 Articolul 1 alineatul (2) din această decizie prevede:

„Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.”

5 Articolul 3 din directiva menționată are următorul cuprins:

„(1) O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

[…]”

Dreptul român

6 Articolul 1578 din Codul civil, în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal, prevedea:

„Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Întâmplându‑se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”

Litigiul principal și întrebările preliminare

7 NG și OH au încheiat, la 31 martie 2006, un contract de credit de consum cu SC Volksbank România SA, devenită ulterior Banca Transilvania, prin care aceasta din urmă le‑a împrumutat suma de 90 000 de lei românești (RON) (aproximativ 18 930 de euro) (denumit în continuare „contractul inițial”).

8 La 15 octombrie 2008, aceleași părți au încheiat un contract de credit în franci elvețieni (CHF), destinat refinanțării contractului inițial (denumit în continuare „contractul de refinanțare”). Acesta din urmă avea ca obiect suma de 65 000 CHF (circa 42 139 de euro), și anume aproximativ 159 126 RON la cursul de schimb dintre aceste monede la data semnării respectivului contract.

9 Conform normelor interne ale Băncii Transilvania, gradul maxim de îndatorare admis era de 55 % din capacitatea financiară a împrumutaților. În ceea ce îi privește pe NG și pe OH, acest nivel a fost calculat luând în considerare cursul de schimb al francului elvețian în raport cu leul românesc (denumit în continuare „cursul de schimb CHF/RON”) în vigoare înaintea semnării contractului de refinanțare și reprezenta, la data acordării împrumutului, 35,04 % din veniturile lor.

10 Secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare prevedea că orice plată efectuată în baza acestuia trebuia să se facă în moneda creditului. Se prevedea de asemenea că împrumutatul putea solicita băncii, în anumite condiții, conversia monedei creditului într‑o altă monedă, fără însă ca aceasta să fie obligată să dea curs unei asemenea cereri. Se mai prevedea că banca era mandatată să efectueze schimbul valutar, în numele și pentru împrumutat, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, utilizând propriul curs de schimb.

11 Fluctuațiile cursului de schimb CHF/RON între luna octombrie 2008 și luna aprilie 2917 au avut ca efect majorarea cu 117 760 RON (aproximativ 24 772 de euro) a sumei împrumutate de NG și OH.

12 La 23 martie 2017, NG și OH au introdus o acțiune la Tribunalul Specializat Cluj (România) prin care solicitau să se constate, printre altele, caracterul abuziv al secțiunii 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare. NG și OH susțineau de asemenea că Banca Transilvania nu își îndeplinise obligația de informare, întrucât nu îi avertizase, cu ocazia negocierii și a încheierii acestui contract, cu privire la riscul pe care îl implica conversia contractului inițial într‑o monedă străină. În special, întrucât împrumutații nu dispuneau decât de venituri realizate în lei românești, Banca Transilvania ar fi trebuit să le atragă atenția asupra efectelor unei devalorizări a acestei monede în raport cu moneda străină în care trebuia rambursat creditul. În plus, clauza privind rambursarea în monedă străină ar crea un dezechilibru în defavoarea împrumutaților, întrucât aceștia erau singurii care trebuiau să suporte riscul de schimb valutar. Prin urmare, NG și OH au solicitat Tribunalului Specializat Cluj înghețarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea de la data încheierii contractului de refinanțare, precum și restituirea sumelor plătite pe baza unui curs de schimb mai puțin favorabil.

13 Această instanță a admis în parte acțiunea formulată de NG și OH. Ea a respins însă cererea privind stabilizarea cursului de schimb CHF/RON în vigoare la data semnării contractului de refinanțare. Pentru a ajunge la această soluție, instanța menționată a considerat, pe de o parte, că, deși este cert că clauza care figurează în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare reflecta principiul așa‑numit al „nominalismului monetar”, astfel cum era consacrat la articolul 1578 din Codul civil român, ea intra în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 dată fiind natura supletivă, iar nu imperativă, a unei asemenea dispoziții. Instanța menționată a considerat, prin urmare, că putea examina caracterul abuziv al acestei clauze. În urma acestei examinări, ea a constatat, pe de altă parte, că clauza menționată era redactată în termeni clari și inteligibili și că Banca Transilvania își îndeplinise obligația de motivare, întrucât aceasta nu putuse să prevadă variațiile semnificative ale cursului de schimb CHF/RON.

14 NG și OH, pe de o parte, și Banca Transilvania, pe de altă parte, au declarat apel împotriva acestei hotărâri în fața instanței de trimitere, și anume Curtea de Apel Cluj (România). Banca Transilvania susține, împotriva apelului declarat de NG și de OH, că secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare, potrivit căreia orice plată efectuată în temeiul contractului menționat trebuia să aibă loc în moneda în care se încheiase contractul, ține de obiectul principal al acestui contract. Mai mult, această dispoziție contractuală ar reflecta o normă legală imperativă, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, care nu ar putea face obiectul unui control al caracterului său abuziv.

15 Potrivit instanței de trimitere, din Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:703), ar reieși că, atunci când o clauză contractuală reflectă o dispoziție imperativă de drept național care se aplică între părțile contractante indiferent de alegerea lor sau o dispoziție de natură supletivă și, prin urmare, aplicabilă automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință, ea nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13.

16 Această instanță arată că articolul 1578 din Codul civil are un caracter supletiv, însă soluția consacrată în Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:703), face obiectul unei aplicări divergente de către instanțele române.

17 Marea majoritate a acestor instanțe ar considera că clauzele contractuale care reflectă această dispoziție legislativă nu pot face obiectul unei examinări a caracterului lor abuziv, fiind norme supletive care se aplică automat în lipsa unui acord diferit între părți. Cu toate acestea, un anumit număr de instanțe române ar considera că o asemenea clauză a fost impusă de profesionist consumatorului. Din moment ce acesta din urmă nu o putea înlătura prin introducerea unei clauze diferite în contract, controlul caracterului său abuziv nu poate fi exclus.

18 Instanța de trimitere arată că opinia majoritară a instanțelor naționale atenuează până la anihilare distincția între dispozițiile legislative de natură imperativă și cele de natură supletivă, ceea ce conduce astfel la supunerea lor, în ceea ce privește examinarea eventualului lor caracter abuziv, aceluiași regim juridic.

19 O astfel de interpretare ar avea ca sursă o diferență terminologică între versiunea în limba română a textului articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 și versiunea în limba franceză a aceluiași articol. În această privință, instanța de trimitere precizează că, dacă această din urmă versiune utilizează termenul „impératif” (imperativ), versiunea în limba română se referă la „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”. Această instanță subliniază că, spre deosebire de termenul „imperativ”, care exclude, în opinia sa, dispozițiile cu caracter supletiv, termenul „obligatoriu” include asemenea dispoziții. Astfel, dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele.

20 Instanța de trimitere se întreabă, în plus, care este întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte pentru a garanta efectivitatea drepturilor conferite consumatorului de Directiva 93/13 în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

21 În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul l [alineatul] 2 din Directiva [93/13] trebuie interpretat în sensul în care nu se opune ca o clauză contractuală care preia o normă supletivă de la care părțile puteau deroga, dar în concret nu au derogat pentru că nu a existat nicio negociere asupra ei, așa cum este în cazul concret analizat clauza care impune restituirea creditului în aceeași monedă străină în care creditul a fost acordat, să fie analizată din perspectiva caracterului abuziv?

2) În contextul în care, la acordarea creditului în monedă străină, consumatorului nu i‑au fost prezentate calcule/predicții cu privire la impactul economic pe care o eventuală fluctuație a cursului de schimb îl va avea cu privire la obligațiile totale de plată din contract, se poate susține cu temei că o astfel de clauză, de preluare în întregime a riscului valutar de către consumator (în temeiul principiului nominalismului), este clară și inteligibilă și că profesionistul/banca și‑a îndeplinit cu bună‑credință obligația de informare a cocontractantului său, în condițiile în care gradul maxim de îndatorare al consumatorilor impus de către Banca Națională a României a fost calculat prin raportare la cursul de schimb de la data acordării creditului?

3) Directiva 93/13 și jurisprudența dezvoltată în baza ei, precum și principiul efectivității se opun ca, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze privind suportarea riscului valutar, contractul să continue nemodificat? Care ar fi modificarea posibilă pentru înlăturarea clauzei abuzive și respectarea principiului efectivității?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

22 Prin intermediul primei sale întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

23 Trebuie amintit că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia (Hotărârea 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, C‑51/17, EU:C:2018:750, punctul 52).

24 Această excludere este de strictă interpretare, iar aplicarea sa presupune îndeplinirea a două condiții, și anume, pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C‑125/18, EU:C:2020:138, punctele 30 și 31, precum și jurisprudența citată).

25 Astfel cum reiese din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”, care figurează la articolul 1 alineatul (2) din aceasta, se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C‑92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 3 aprilie 2019, Aqua Med, C‑266/18, EU:C:2019:282, punctul 29).

26 Curtea a statuat în mod repetat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C‑92/11, EU:C:2013:180, punctul 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, C‑51/17, EU:C:2018:750, punctul 53).

27 Prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28 Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C‑92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C‑34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C‑125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

29 În speță, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că „[o]rice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului[…]”.

30 Instanța de trimitere a subliniat în plus că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era consacrat la articolul 1578 din Codul civil. În temeiul acestuia, „debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”. Pe de altă parte, această instanță a calificat articolul 1578 din Codul civil ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

31 Prin urmare, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.

32 Instanța de trimitere arată cu toate acestea că, în versiunea sa în limba română, textul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 utilizează expresia „normă obligatorie” acolo unde versiunea în limba franceză utilizează noțiunea „disposition impérative” („dispoziție imperativă”). Spre deosebire de termenul „imperativ”, care ar exclude dispozițiile cu caracter supletiv, termenul „obligatoriu” ar include astfel de dispoziții. Prin urmare, ar trebui să se determine care versiune lingvistică este corectă, având în vedere finalitatea și obiectivele acestei directive.

33 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții sau să i se atribuie un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Dispozițiile dreptului Uniunii trebuie astfel să fie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor stabilite în toate limbile Uniunii. În caz de divergență între diferitele versiuni lingvistice ale unui text de drept al Uniunii, dispoziția în cauză trebuie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Kurcums Metal, C‑558/11, EU:C:2012:721, punctul 48, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2015, Grupo Itevelesa și al ții, C‑168/14, EU:C:2015:685, punctul 42).

34 Astfel cum s‑a arătat la punctul 25 din prezenta hotărâre, expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

35 În această privință, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

36 Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

37 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Cu privire la a doua și la a treia întrebare

38 Din moment ce instanța de trimitere consideră că clauza contractuală în discuție în litigiul principal reflectă o dispoziție națională calificată drept supletivă, reiese din considerațiile care precedă că ea nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 în temeiul articolului 1 alineatul (2) din aceasta. În consecință, nu este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare.

Cu privire la cheltuielile de judecată

39 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Sursa: curia.europa.eu