România este singurul stat din regiune care și-a majorat datoria publică pe parcursul anului trecut, de la 34,7% în T4 2018 până la 35,2% în T4 2019.

Bulgaria și Croația, candidate la adoptarea euro într-un orizont de timp relativ scurt și Cehia, care are PIB-ul și datoria publică similară cu ale noastre ca mărime, au performat spre o diminuare cu două procente.

Polonia, cea mai apropiată de noi ca dimensiune și structură a economiei, s-a apropiat de o diminuare cu trei procente iar Ungaria, sub imboldul de a coborî sub ștacheta fixată la 60% din PIB s-a ajustat cu aproape patru procente.

De reținut, acestea două din urmă sunt cele care ne aduc printre cele mai mari deficite în relațiile comerciale.

Fără a mai intra în multe detalii, ar trebui să reținem că 24 de state din cele 27 membre UE și-au redus în 2019 datoria publică, semnalul dat de Germania, care și-a redus sistematic și substanțial nivelul acestui indicator de la 75,3% la începutul lui 2015 până sub pragul de 60% la finele anului trecut fiind luat foarte în serios.

Cu alte cuvinte, forțarea consumului la noi peste posibilitățile date de producția internă a condus indirect la achitarea unei părți semnificative din datoria externă a unor țări foste colege de bloc socialist cu banii consumatorilor români.

Situația arată că, dacă tot ții morțiș să reinventezi roata pe bază de „wage-led growth” ar fi bine să fii atent să nu iasă „pătrată”.

Astfel, țările care au fost mai moderate cu politica salarială și pensiile au chivernisit mai bine banii și se află într-o postură mai avantajoasă acum, la prelungirea pe termen încă nedefinit a crizei pandemice.

Cum s-ar spune „așa cum îți așterni, așa dormi”. Doar că noi am dormit înainte de criză și acum ne-am deșteptat cam târziu.