Conform datelor publicate de Eurostat, România s-a situat în 2018 pe locul 9 în UE, după ce a depășit în anul precedent Suedia în clasamentul european al PIB calculat la paritatea puterilor de cumpărare standard, pe date semidefinitive.

Cu 396 miliarde de euro, economia noastră a depăşit din 2008 încoace Austria şi a luat avans faţă de Cehia şi Portugalia, ţări cu PIB similar cu al nostru în valori nominale.

Se poate observa cum România s-a plasat cu un nivel cumulat de circa 46% pe podiumul creșterilor economice din cei zece ani analizați de Eurostat, după Irlanda (+82%, ajutată însă de mutarea sediilor sociale ale unor multinaționale din Regatul Unit în perspectiva Brexitului) și Polonia (+51%), care a reușit performanța remarcabilă de a depăși Olanda.

Noi am anulat diferenţa de 11% faţă de Suedia (o ţară cu mult mai puţini locuitori) şi ne-am detaşat în raport cu Cehia ( cu care avem cam acelaşi PIB la valori nominale), de la un diferenţial de 43 miliarde euro pps în 2008 la aproape 100 de miliarde pps în 2018. De reținut, însă, explicația vine în mare parte din nivelul preţurilor, semnificativ mai redus decât la cehi.

Un avertisment pentru viitor

O privire asupra clasamentului primelor 16 state ca PIB din UE (situate peste pragul de 200 miliarde euro la paritatea puterilor de cumpărare standard), se constituie într-un avertisment pentru viitor. Respectiv, ritmul mult mai redus de evoluţie al PIB consemnat în partea de sud a continentului, unde ţările latine au avansat relativ puţin (Italia, Spania şi Portugalia au consemnat fiecare doar o creștere de 9% în decurs de 10 ani).

Prin comparație, performanța cea mai bună au avut-o Germania şi Austria, ambele cu 28% creştere a PIB la PPS, adică mult peste media de +21% înregistrată în Zona Euro. Medie la care s-au aliniat două mari economii europene situate sistematic aproape la egalitate, Franța și Marea Britanie.

Ar mai fi de observat că România a pierdut prima poziție în fruntea avansului PIB calculat în funcţie de nivelul relativ al preţurilor, deoarece a gestionat mult mai slab criza economică în raport cu Polonia.

Singura țară din UE care a reușit să evite un recul economic și a mers ceva mai lent decât noi, dar pe o traiectorie sustenabilă, dovedit câștigătoare pe termen lung.

Asemănarea dintre polonezi și pentru noi a fost creşterea nominală semnificativă a rezultatului economic exprimat în euro, susţinută de o evoluţie mult mai temperată la nivelul preţurilor. Inevitabil, însă, acestea vor tinde spre media europeană, pe măsură ce vom reuși să atingem (din nou) un grad de convergenţă suficient pentru aderarea la Zona Euro.

De aceea, ar fi foarte important să creştem productivitatea muncii exprimată în euro şi aflată în prezent la mai puțin de o treime din media Eurozonei, cu mutarea accentului dinspre preţul scăzut spre calitatea mai ridicată a produselor. La care ar trebui să se adauge un ritm de creștere pe valoarea adăugată care să ne permită o evoluție mai bună decât cea a statelor din sudul continentului.

Practic, în loc să asistăm la devalorizări ale leului pentru a acomoda creşteri nominale de venituri şi deficite externe în creştere, ar fi mai util, ÎNAINTE de a adopta euro, să întărim moneda naţională prin trimiterea unor câștiguri de productivitate înspre cursul de schimb. Adică să avem un leu sustenabil, capabil să reziste la testul intrării în ERM II, anticamera adoptării euro.

De altfel, dacă ne uităm la datele statistice prezentate, s-a demonstrat a fi mai utilă în decursul timpului varianta germană de a trimite creşterile de productivitate preponderent în curs, nu în majorări de venituri (alternativa „latină”) care au tendința să inflameze preţurile.

Cu atât mai puţin să acordăm majorări de pensii şi salarii în condiții de scădere de productivitate, generatoare de deficit extern și presiune pe cursul de schimb.