Piraeus Bank, actuala First Bank, a practicat o dobanda abuziva in contractele de credite in franci elvetieni (CHF), intrucat putea fi modificata intr-un mod netransparent, "conform deciziei bancii", nu in functie de un indice al pietei, precum LIBOR, plus o marja fixa, conform deciziei unei instante de judecata, intr-un proces initiat impotriva bancii de catre Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor (ANPC).
Concret, Tribunalul Bucuresti a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 în privința criteriului în funcție de care variază marja băncii, respectiv criteriul denumit conform deciziei băncii, decizie confirmata in apel de catre Curtea de Apel Bucuresti, dar contestata cu recurs la Inalta Curte de Casatie si Justitie de catre banca.
Modalitatea de variație a ratei dobânzii cuprinsă la art. 5.1 și 5.4 din contractele de credit a fost apreciată de judecatori ca fiind netransparentă și contrară exigenței de bună credință ce revine profesionistului, întrucât criteriul în funcție de care se revizuiește marja și implicit se modifică rata dobânzii este lăsat la latitudinea discreționară a băncii, fiind încălcat principiul echilibrului juridic contractual în defavoarea consumatorului.
Referitor la cererea privind recalcularea dobânzii în funcție de marja fixă inițială de 4,3% pe an și restituirea sumelor achitate în plus, instanta de judecata a precizat că nu poate interveni în raportul contractual dintre părți să stabilească modalitatea de formare a dobânzii.
Legea nr. 193/2000 în acord cu jurisprudența CJUE nu permite instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci doar de a constata că unele clauze sunt abuzive, iar ca efect, înlăturarea acestora. În aceste condiții, contractul fie se derulează în continuare, cu acordul consumatorului dacă după eliminarea clauzei acesta mai poate continua, fie, dacă contractul nu mai poate produce efecte după înlăturarea clauzei abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului, cu daune interese, când este cazul.
Prima instanta, Tribunalul Bucuresti, a considerat intemeiata si cererea ANPC prin care s-a solicitat constatarea abuzivă și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art.1.3 lit.a din contract privind comisionul de acordare, potrivit căreia „pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii următoarele comisioane: comisionul de acordare 920 CHF se achită la data tragerii creditului fiind reținut din limita creditului acordat.”
Tribunalul a apreciat că acest comision este abuziv perceput de către pârâta, încălcând prevederile art. 4 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 193/ 2000.
Tribunalul a reținut că prezentul contract de credit este un contract de adeziune, clientul fiind obligat să îl semneze în forma stabilită de bancă, neavând posibilitatea de a influența în niciun mod vreuna dintre prevederile din acestuia, inclusiv prevederile referitoare la clauzele ce reglementează comisionul de acordare.
Contractul încheiat este de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Clientul nu a avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, acestea fiindu-i impuse, în forma respectivă, de către bancă.
Conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/ 2000 coroborat cu art. 249 C.proc.civ., bancii îi revine obligația de a dovedi ca a negociat în mod direct aceste clauze cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat. Tribunalul a constatat că banca nu a înțeles să definească și cuvântul „acordare”.
Tribunalul a apreciat că imprumutatul – în lipsa definirii acestui comision într-un limbaj inteligibil – nu au avut posibilitatea de a înțelege cu claritate motivele pentru care banca l-a perceput.
Perceperea comisionului de acordare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, care este obligat să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute.
Comisionul de acordare este un echivalent al folosinței sumei împrumutate astfel cum este și dobânda percepută pentru acordarea creditului. Ca atare, perceperea comisionului de acordare înseamnă practic că pentru aceeași prestație, respectiv acordarea creditului banca percepe o dublă contraprestație: dobândă și comision de acordare.
Astfel ca tribunalul a obligat banca sa-i achite clientului suma de 920 CHF în echivalent lei la cursul BNR din data plății, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, ce se va calcula de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la data plății efective.
Curtea de Apel Bucuresti a fost insa de o cu totul alta parere, astfel ca a anulat decizia instantei inferioare privind caracterul abuziv al comisionului de acordare a creditului, pentru urmatoarele motive:
Clauza prevede că pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii comisionul de acordare 920 chf care se achită la data tragerii creditului fiind reținut din limita creditului acordat.
Clauza este redactată într-un limbaj clar și ușor de înțeles pentru orice consumator mediu informat. Lipsa definirii termenului – acordare – nu duce automat la calificarea ca abuzivă a clauzei atât timp cât termenul este folosit în mod curent.
Redactarea clauzei nu îngăduie nici o confuzie între comisionul de acordare ca preț al cererii de creditare cu dobânda ca preț al sau echivalent al folosinței sumei împrumutate.
Comisionul de acordare se plătește în schimbul prestațiilor efectuate de bancă cu ocazia analizării cererii de creditare, a verificării bonității clientului, a emiterii graficului de rambursare ș.a.
Valoarea comisionului este clar stabilită iar o evaluare a cuantumului în raport de prestația concretă este exclusă de art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000. Totodată, Curtea de apel a reținut că acest comision este permis de legislația în vigoare, inclusiv de OUG nr. 50/2010 la art. 36.
Vezi aici decizia instantei
