BCE, împreună cu băncile centrale naționale ale țărilor din zona euro (Eurosistemul), a acordat băncilor împrumuturi în valoare nelimitată ca răspuns la criza financiară. În plus, BCE a achiziționat obligațiuni de la participanții pe piață. Drept urmare, în sistemul bancar în ansamblu există mai mulți bani – sau mai multă lichiditate – decât este strict necesar. Această situație poartă denumirea de „surplus de lichiditate”.

Dar ce anume reprezintă surplusul de lichiditate? Ce pot face băncile cu acesta? Rămâne neutilizat și fără scop în economie și pentru cetățeni, după cum se susține uneori?

Ce anume reprezintă surplusul de lichiditate?

Să vedem mai întâi ce înseamnă lichiditatea și care este rolul băncii centrale în punerea acesteia la dispoziție.

Băncile sănătoase pot deține active pe termen lung, cum ar fi ipotecile imobiliare, însă se confruntă cu solicitări cu termene foarte scurte de plată a pasivelor – de exemplu, banii retrași de la bancomate.

Totodată, băncile au nevoie de lichiditate pentru a respecta obligația de constituire a rezervelor minime obligatorii. Pentru a obține această lichiditate pe termen scurt, băncile solvabile pot apela la banca centrală.

Toată lichiditatea disponibilă în sistemul bancar, care depășește necesarul băncilor, poartă denumirea de „surplus de lichiditate”.

Ce pot face băncile cu surplusul de lichiditate?

Băncile comerciale dețin conturi curente la băncile centrale. Toată lichiditatea (în surplus) este păstrată fie în aceste conturi curente deschise la banca centrală, fie în cadrul facilității de depozit. Cu alte cuvinte, surplusul de lichiditate rămâne, prin definiție, la banca centrală.

O bancă individuală își poate reduce surplusul de lichiditate, de exemplu acordând împrumuturi altor bănci, achiziționând active sau transferând fonduri în numele clienților săi, însă sistemul bancar în ansamblul său nu poate face același lucru: lichiditatea ajunge întotdeauna la o altă bancă și, astfel, într-un cont la banca centrală.

Sistemul bancar este un sistem autonom sau, altfel spus, un sistem închis. Lichiditatea nu poate părăsi zona euro decât sub formă fizică, ca bancnote.

Dacă un investitor din zona euro dorește să investească în obligațiuni corporative ale Statelor Unite, de exemplu, banii trebuie mai întâi convertiți în dolari SUA. În acest scop, investitorul trebuie să vândă euro în schimbul dolarilor SUA, posibil la o filială a unei bănci din Statele Unite situată în zona euro.

Dolarii SUA pot fi ulterior utilizați pentru investiții în obligațiuni corporative ale Statelor Unite. Fondurile în euro rămân în contul filialei europene a băncii din SUA. Iar această filială deține, de asemenea, un cont la banca centrală națională.

De ce permite BCE existența unui surplus de lichiditate?

Până la criza financiară, BCE acoperea necesarul de lichiditate al sistemului bancar din zona euro într-o măsură mai mult sau mai puțin exactă. BCE estima necesarul de lichiditate al sistemului bancar în fiecare săptămână și punea fondurile respective la dispoziția băncilor sub formă de împrumuturi.

Băncile concurau pentru aceste împrumuturi în cadrul unei licitații, iar BCE asigura că împrumuturile acoperă necesarul sistemului bancar în ansamblu. Odată intrată în sistem, lichiditatea era redistribuită între bănci, prin împrumuturi interbancare, în funcție de nevoile individuale ale acestora.

În luna octombrie 2008, ca răspuns la criza financiară gravă care a urmat colapsului înregistrat de Lehman Brothers, BCE a trecut la un sistem cu alocare integrală, care permite băncilor să împrumute oricât de multă lichiditate doresc atât timp cât dispun de garanții eligibile suficiente.

Această schimbare s-a bazat pe faptul că băncile nu mai redistribuiau lichiditatea între ele prin intermediul împrumuturilor interbancare, așa cum făceau înainte de criză. Drept urmare, lipsa de încredere în mecanismul de redistribuire ar fi condus la o situație în care băncile ar fi concurat agresiv pentru lichiditate în cadrul licitațiilor, majorând astfel ratele dobânzilor la aceste împrumuturi.

Sistemul cu alocare integrală, utilizat în continuare, elimină aceste riscuri deoarece băncile individuale pot obține oricât de multă lichiditate doresc.

După trecerea la sistemul cu alocare integrală, băncile au considerat că era mai bine să solicite mai multe fonduri decât mai puține. Această situație a determinat sistemul bancar în ansamblu să solicite mai multă lichiditate decât era strict necesar pentru satisfacerea cererii de numerar a publicului și pentru constituirea rezervelor minime obligatorii. Astfel s-a creat un surplus de lichiditate în sistem.

Ca urmare a surplusului de lichiditate, ratele dobânzilor de pe piață s-au menținut la niveluri scăzute, ceea ce înseamnă credite mai ieftine pentru firme și populație, contribuind astfel la redresarea economiei din criza financiară și economică și permițând sistemului bancar să constituie amortizoare de lichiditate.

Surplusul de lichiditate s-a majorat și mai mult ca urmare a programului de achiziționare de active al BCE, care a sporit gradul de acomodare monetară într-o perioadă în care ratele dobânzilor nu mai puteau fi reduse mai mult.

Prin urmare, toate aceste fonduri depozitate la banca centrală rămân neutilizate?

Faptul că banii (electronici) și surplusul de lichiditate ajung întotdeauna la banca centrală nu înseamnă că aceștia nu sunt utilizați în economie. Să luăm un exemplu:

[1]

Compania nr. 1 dorește să investească în utilaje noi și obține un împrumut de la banca sa, banca nr. 1 (care deține un surplus de lichiditate). Fondurile sunt acordate companiei, dar suma rămâne în contul acesteia la banca nr. 1 până la momentul utilizării.

Banca nr. 1 are un cont deschis la banca centrală în care este păstrat surplusul de lichiditate. Împrumutul în sine nu a modificat surplusul de lichiditate al băncii nr. 1.

Acum compania nr. 1 cumpără utilaje noi de la compania nr. 2 și transmite băncii nr. 1 instrucțiuni cu privire la transferul sumei către banca nr. 2 (care deține surplus de lichiditate) unde compania nr. 2 are un cont deschis.

Banca nr. 2 are, de asemenea, un cont deschis la banca centrală, în care este depusă suma transferată de la banca nr. 1. Plata efectuată de compania nr. 1 pentru utilajele noi conduce la diminuarea surplusului de lichiditate al băncii nr. 1 și la majorarea surplusului de lichiditate al băncii nr. 2.

Pe ansamblu, împrumutul și achiziția de utilaje nu modifică surplusul de lichiditate din sistemul bancar. Operațiunea de creditare a fost efectuată, iar împrumutul a fost utilizat pentru o investiție în economie.

Existența surplusului de lichiditate nu constituie un indicator al volumului creditării din economie. Datele lunare privind creditarea bancară și ratele de creștere a creditării, publicate de BCE, oferă o indicație a evoluției creditării bancare.

Există vreo diferență între surplusul de lichiditate plasat de bănci în facilitatea de depozit și cel păstrat în conturile lor curente?

La momentul redactării acestui text, niciuna. În trecut, băncile primeau dobândă pentru fondurile depuse în facilitatea de depozit.

Întrucât BCE a hotărât să introducă o rată negativă a dobânzii la facilitatea de depozit, soldul contului curent (care depășește rezervele minime obligatorii) și facilitatea de depozit sunt tratate în mod similar.

Sursa: articol Banca Centrala Europeana