Mugur Isărescu, guvernator BNR - Discurs în cadrul conferinței ZF Bankers Summit ´18

(Versiunea pregătită pentru susținere)

Doamnelor şi domnilor,

Am răspuns pozitiv invitaţiei de a mă adresa dumneavoastră în contextul acestui eveniment organizat de ZF şi pentru că tema „Creşterea sectorului bancar - între dorinţă şi realitatea din business” este un subiect fără îndoială sugestiv şi de actualitate. Sper ca împreună să putem face ca distanţa între dorinţe şi realitate să se micşoreze cât mai mult, nu atât prin ajustarea aşteptărilor, cât prin identificarea de soluţii ca realităţile să se schimbe în bine. Felicit ZF pentru perseverenţa cu care organizează astfel de evenimente în cadrul cărora problemele financiare și bancare sunt dezbătute în strânsă legătură cu cele din economia reală.

Am atins de mai multe ori în ieşirile mele publice recente subiectul intermedierii financiare. Cred că este deja cunoscut tuturor celor de faţă faptul că România are cel mai scăzut grad de intermediere financiară dintre țările membre ale Uniunii Europene şi că trendul descendent continuă (27 la sută la finele anului 2017, față de vârful de aproape 40 la sută atins în 2011). Aş spune totuşi că o astfel de evoluţie nu indică câtuşi de puţin faptul că în România creditarea nu are o perspectivă favorabilă. De altfel, factorii majori care au condus la scăderea intermedierii financiare în ultimii ani sunt tocmai cei care creează premise pentru o dezvoltare sănătoasă a creditării în viitor.

Mă refer în primul rând la procesul de curăţare a bilanţurilor băncilor de credite neperformante, intensificat începând cu anul 2014. El explică în bună măsură contracţia semnificativă şi persistentă a creditului în valută din ultimii ani, care a contrabalansat, în proporţie considerabilă, fluxul de credite noi în lei. În al doilea rând, este vorba de schimbarea de paradigmă în finanţarea subsidiarelor locale ale grupurilor bancare europene, în sensul deplasării accentului dinspre modelul centralizat de finanţare (pe care criza l-a dovedit neviabil) înspre unul bazat în mai mare măsură pe resurse locale (mai puţin vulnerabil la efecte de contagiune). Orientarea spre piaţa locală în materie de finanţare a condus în mod natural la expansiunea creditului în lei şi la inversarea raportului de forţe dintre creditarea în monedă naţională şi cea în valută, care a coborât de la mai mult de două treimi din total la aproape o treime în prezent. Evoluţia este binevenită atât pentru debitori, care evită expunerea la riscul valutar, cât şi pentru banca centrală, care beneficiază de o mai bună transmisie a impulsurilor de politică monetară.

De altfel, declinul intermedierii financiare în ultimii ani s-a produs în condițiile în care, totuși, s-au consemnat creșteri ale creditului acordat sectorului neguvernamental – circa 5 la sută în 2017 şi peste 6 la sută în termeni anuali în ianuarie-mai 2018, cu ritmuri de două cifre în ultimii patru ani în cazul componentei în lei. Evoluţia sugerează că, fără a fi determinant, efectul de numitor – creșterea economică alertă, bazată nu pe credit bancar, ci pe stimuli fiscali și pe măsuri de majorare a veniturilor – nu este neglijabil.

Revenind la perspectivele creditării, primul aspect care ar trebui lămurit se referă la existenţa resurselor. Eu cred că resurse pentru o creştere a expunerii băncilor faţă de economie există: sistemul bancar românesc are un grad de adecvare a capitalului semnificativ superior nivelului reglementat (şi cu o tendinţă vizibilă de creştere în ultimii ani) şi lichiditate situată confortabil peste limitele impuse prudențial. În fine, rata rezervelor minime obligatorii este încă suficient de departe de nivelurile prevalente la nivel european încât, pe termen îndepărtat, să poată fi luată în calcul o eliberare suplimentară de resurse canalizate spre creditare.

Faptul că există resurse de creditare reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă ca o expansiune a creditării şi o creştere a gradului de intermediere financiară să se producă. Persistă încă factori care limitează materializarea potenţialului de creditare. Aş aminti aici incertitudinea legislativă, creată de inițiative care afectează profilul de risc nu doar al creditelor viitoare, ci și pe cel al stocului existent. După perturbaţiile create în oferta de credite de legea referitoare la darea în plată ori la rambursarea la cursul istoric a creditelor în franci elvețieni (în pofida faptului că prevederile acestora au fost atenuate în urma intervenției Curții Constituționale), în prezent se află în diferite stadii ale procedurii legislative alte acte normative care fie îngreunează recuperarea creanţelor, fie stabilesc un regim de limitare a dobânzii anuale efective la creditele destinate consumatorilor, în mod arbitrar, nediferențiat pe categorii de produse și fără o fundamentare a plafoanelor respective în funcție de caracteristicile produselor de creditare.

Un al doilea factor inhibitor care trebuie amintit vizează vulnerabilităţile structurale, care limitează accesul firmelor la finanţarea bancară. Astfel, în anul 2016 – ultimul an pentru care sunt disponibile informaţii bilanţiere centralizate –, o treime dintre firme au raportat pierderi (aproximativ jumătate dintre acestea, pentru al treilea an consecutiv). În plus, 44 la sută dintre companii aveau un nivel al capitalizării sub cel prevăzut de lege. Iar o astfel de situaţie nu a constituit o particularitate a anului 2016, ci o constantă a ultimului deceniu, indiferent de faza ciclului economic: în medie, firmele care au înregistrat pierderi au reprezentat între 40 și 50 la sută din numărul companiilor active, iar ponderea firmelor cu un nivel al capitalizării sub limita reglementată a depășit 40 la sută. Toate aceste aspecte pledează pentru implementarea unor măsuri care să sprijine firmele cu potenţial de creştere şi să asigure un proces eficient şi ordonat de închidere a celor neviabile din punct de vedere economic.

Acestea fiind spuse, realitatea este următoarea: creditul acordat de instituţiile financiare autohtone reprezintă o sursă de finanţare prea puţin importantă pentru companiile locale (sub 9 la sută din pasivul bilanţier agregat, la mare distanţă de creditul comercial, situat pe primul loc, cu peste 19 la sută şi sub datoriile față de acționari și entități afiliate, care deţin aproape 11 la sută). Prin urmare, există potenţial de expansiune a creditării către companii. Mai mult, creditul direcţionat către investiţii productive mi se pare un mod inteligent în care poate fi amorsat un cerc virtuos între credit, investiţii şi productivitate, care să plaseze economia pe o traiectorie de creştere sustenabilă, spre beneficiul tuturor.

Modelul prevalent în activitatea de creditare din prezent, orientat preponderent spre retail şi gospodării, cu neglijarea sectorului corporate, nu cred că este optim nici din perspectiva cercului virtuos anterior amintit, nici din cea a dezideratului unei creditări sănătoase, durabile şi echilibrate.

Am în vedere aici faptul că există deja indicii semnificative de supraîndatorare în cazul unui segment important al populaţiei – persoanele cu venituri sub salariul mediu: la finele lui 2017, gradul de îndatorare al acestei categorii (măsurat prin raportul dintre serviciul datoriei şi venituri (aşa-numitul DSTI –debt service to income) era de 51%.

Faptul că tendinţa de creştere a gradului de îndatorare se datorează preponderent creditului ipotecar reprezintă o sursă suplimentară de preocupare, chiar dacă în România salariile au cunoscut în ultimii ani ritmuri de creştere apreciabilă. În condiţiile în care senzitivitatea indicatorului DSTI la variaţiile ratei dobânzii este considerabil mai mare în cazul împrumuturilor cu maturităţi îndepărtate, ieşirea economiei mondiale din perioada dobânzilor negative trebuie să ne preocupe. Un grad ridicat de îndatorare în cazul persoanelor cu venituri scăzute este dificil de susţinut în condiţiile unei vulnerabilităţi ridicate la riscul de dobândă şi ale creşterii semnificative a probabilităţii de nerambursare asociate cu materializarea acestuia. Calculele noastre indică faptul că o creştere cu 2 puncte procentuale a ratei dobânzii generează o majorare cu aproximativ 6 puncte procentuale a gradului de îndatorare în cazul unui credit ipotecar, iar la rândul ei, o creştere cu 10 puncte procentuale a gradului de îndatorare este asociată cu o majorare a probabilităţii de nerambursare de 6 la sută în cazul creditului ipotecar. Iată câteva argumente care mă determină să afirm că o creştere a intermedierii bancare – deci o creditare sănătoasă, sustenabilă şi echilibrată în România – nu se poate baza excesiv, ca până acum, pe sectorul gospodăriilor.

Revenind la chestiunea creşterii intermedierii financiare, mi se pare interesant a estima cu cât ar trebui să crească anual stocul creditului acordat sectorului privat astfel încât în decursul a 10 ani intermedierea financiară să revină spre nivelul maxim de circa 40% atins în urmă cu 7 ani. Răspunsul este că ar fi necesar un ritm anual de expansiune de circa 10% în condiţiile în care PIB nominal s-ar majora în medie cu 6% pe an.

Având în vedere cele spuse înainte, apreciez o asemenea evoluţie ca fiind de domeniul posibilului, însă consider drept puţin probabil ca o creştere sustenabilă a intermedierii financiare să survină în urma continuării modelului de business prevalent în momentul actual în sectorul bancar. O creştere sănătoasă, durabilă şi echilibrată a intermedierii financiare reclamă o diversificare a surselor de expunere către economie în detrimentul concentrării pe retail banking, în general şi pe sectorul imobiliar, în particular.

Cred că o implicare mai mare în cofinanţarea proiectelor din fonduri europene şi eventuale participări în proiecte de investiţii realizate în parteneriat public-privat sunt căi prin care creşterea creditului ar putea cunoaşte nu doar o accelerare, ci şi o îmbunătăţire din punct de vedere calitativ, atât prin prisma profilului de risc, cât şi prin cea a sinergiilor pe care le-ar putea crea în economie.

Închei urându-vă dezbateri fructuoase, spre beneficiul dumneavoastră şi al ţării.

București, 5 iulie 2018

Sursa: comunicat BNR