Senatul a adoptat astazi o lege initiata de deputatul PNL Daniel Zamfir, un apropiat al avocatului Gheorghe Piperea, implicat in numeroase procese impotriva bancilor, care exclude contractele de credit din categoria titlurilor executorii.
Legea mai prevede ca dobanzile de penalizare pentru creditele aflate in faza de executare silita nu pot depasi 50% din valoarea restantelor.
“In cazul in care in contractul dintre parti sunt prevazute penalitati de intarziere, dobanzi sau alte obligatii de plata accesorii, aceste daune-interese nu vor putea depasi 50% din suma reprezentand ratele restante la data rezilierii”, se arata in legea care modifica Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului.
Aceleasi modificari au fost aduse si in cazul contractelor de leasing, prevazute in OUG 51/2007.
Codul de procedura civila, precum si OUG 99/2016 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, confera contractelor de credit putere de titlu executoriu, ceea ce inseamna ca bancile sau IFN-urile pot declansa rapid executarea silita a datornicilor, dupa efectuarea unor proceduri formale derulate de executorii judecatoresti si confirmate de o instanta de judecata.
Practic daca beneficiarii unui imprumut intarzie de regula mai mult de trei luni cu plata ratelor, banca sau IFN-ul poate declara scadenta anticipata a creditului, ceea ce inseamna ca datornicul fie trebuie sa achite imediat restul banilor pe care in mod normal i-ar fi innapoit in mai multi ani, fie este executat silit, de regula prin poprirea salariului si a conturilor bancare si, daca este cazul, prin vanzarea locuintei ipotecate in favoarea bancii.
Ce s-ar intampla daca un contract de credit nu ar mai fi titlu executoriu?
Bancile ar fi nevoite sa-si dea in judecata clientii rau-platnici si sa astepte multe luni, chiar si unul sau doi ani, decizii definitive ale instantelor privind declansarea procedurii de executare silita.
Cu alte cuvinte, bancile si firmele de recuperare creante si-ar primi inapoi banii de la datornici mult mai greu decat in prezent, ceea ce ar putea influenta si comportamentul bancilor in privinta acordarii de noi credite.
De ce vor parlamentarii sa lase contractele de credit fara putere de titlu executoriu?
Initiatorii proiectelor de lege care vizeaza acest lucru au adus doua principale argemente:
1. Cei executati silit nu au posibilitatea de a contesta decizia, daca se simt nedreptatiti sau considera ca au fost abuzati de banca, mai ales in cazul vanzarii locuintelor
2. Contractele de credit ar avea clauze abuzive, care trebuie eliminate de judecatori inainte de a se decide executarea silita
Cele doua argumente nu sunt insa decat niste scuze pentru initierea unei legi populiste, cu care parlamentarii sa se poata lauda iar avocatii sau sa-si faca reclama pentru afacerile personale ca sunt aparatorii celor napastuiti de banci.
Pentru ca executarea silita, dincolo de faptul ca poate fi contestata in justitie de catre clientii bancilor care se considera nedreptatiti, este un drept al creditorului prevazut in contracte, iar problemele de ordin social, precum pericolul pierderii locuintei, se abordeaza de regula (sau ar trebui abordate) inainte de declansarea procedurii de executare silita, prin diverse negocieri intre banca si client, precum reesalonarea platilor, in timp ce posibilele clauze abuzive se pot rezolva, de asemea, fie pe cale amiabila fie in justitie, in orice etapa a derularii contractului, nu doar in faza de executare silita.
De regula, insa, problemele apar atunci cand cei indatorati ajung la ananghie si atunci cauta diverse solutii pentru a scapa de executarea silita si de datorii, iar parlamentarii incearca sa le faca pe plac.
Istoricul luptelor impotriva executarii silite
“In Romania, in fata celor puternici si protejati de legi draconice nu poti decat sa accepti frustrarea sau umilinta...”.
Acesta a fost titlul expunerii de motive la prima initiativa legislativa in acest sens aparuta in iunie 2015, semnata de Cristiana-Irina Anghel, senator PLC (ulterior ALDE), alaturi de alti 27 de deputati si senatori, in care se propunea abrogarea articolului 120 din OUG 99/2006, potrivit caruia “Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.”
Proiectul de lege a fost adoptat de Senat in septembrie 2015, in ciuda faptului ca Guvernul a trimis un aviz negativ, in care spune ca nu sustine adoptarea acestei legi, “avand in vedere ca in Codul de procedura civila contractul de credit este calificat ca titlu executoriu, iar abrogarea acestei dispozitii ar determina insecuritatea raporturilor juridice, de natura sa aduca atingere principiului securitatii raporturilor juridice, consacrat de art.1 alin.5 din Constitutia Romaniei”. (vezi aici detalii)
Proiectul de lege a fosta insa respins de Camera Deputatilor, camera decizionala, in februarie 2017, dupa ce Comisia de specialitate pentru buget, finante si banci, condusa de depuatul PSD Viorel Stefan, numit ulterior ministru al Finantelor in cabinetul Grindeanu, a emis un raport de respingere.
Motivul? “Deoarece Codul de procedură civilă reglementează în prezent contestaţia titlului de executare. Astfel este asigurat dreptul de a contesta executarea silită şi implicit suspendarea acestei măsuri, urmând ca instanţa de judecată să analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv sub aspectul temeiniciei creanţei.”
La putin timp, in martie 2017, gherila anti-banci a incercat o noua lovitura, prin adoptarea Legii 17/2017 de modificare a Codului de procedura civila, in care se prevedea ca „inscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege.”
Piperea a anuntat in oficiosul sau ca din moment ce contractele de credit nu sunt inscrise nicaieri, nu mai pot fi titluri executorii.
Nu de aceeasi parere au fost si instantele de judecata, care au admis in continuare executarile silite, considerand ca noile prevederi legale se refera doar la cazurile in care legea impune inregistrarea creditelor in registrele publice, cum este cazul contractelor de ipoteca, inscrise in Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare si in Cartea Funciara.
Piperea nu s-a dat insa batut, se pare ca vrea cu orice pret ca executarile silite sa nu mai fie titluri executorii, poate asa mai face rost de ceva clienti pentru biroul de avocatura.
Stilul sau poate fi recunoscut clar in expunerea de motive a unei noi legi inregistrate in 30 iunie 2017 la Senat, care propune ca art. 120 din OUG 99/2006, prin care contractele de credit primesc titlu executoriu, sa nu se aplice la contractele incheiate cu consumatorii, adica acelasi lucru ca in primul proiect respins de Camera Deputatilor la inceputul anului.
In expunerea de motive, Piperea se refera aproape integral la contractele de leasing, abia in ultima fraza precizeaza ca aceleasi argumente sunt valabile si in cazul contractelor de credit. Poate, poate, asa va reusi sa fenteze atentia parlamentarilor.
In rest, aceleasi argumente false privind protectia consumatorilor asupriti de puterea economica exagerata a bancilor si imposibilitatea acestora de a contesta executarile, ceea ce nu este adevarat.
Expunerea de motive la legea redactata, probabil, de Piperea
Iata expunera de motive la “Propunerea legislativă pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing precum si a Ordonanţei de Urgenţă nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului”:
“In contractele de adeziune, asa cum este operatiunea de leasing, profesionistii leasingului si ai creditului, avand o forta economica, juridica si tehnica disproportionat de mare in raport cu debitorul, eufemistic denumit “partenerul” lor contractual, impun debitorului clauze-tip, preformulate, la care debitorul nu poate decat sa adere, prin simpla semnatura, fara posibilitatea de a le influenta natura sau continutul.
Asa se face ca, desi legiuitorul a avut in vedere alternativa dintre predarea bunului si plata despagubirilor constand in echivalentul ratelor pe toata perioada contractuala, in contractele de leasing se stipuleaza in sarcina locatarului/utilizatorului obligatia platii, in mod cumulativ, atat a ratelor de leasing aferente intregii perioade contractuale, cat si restituirea bunului.
O astfel de raspundere, mai ales in cazul in care utilizatorul (debitorul) este consumator, este in mod evident excesiva si lipsita de orice rationalitate economica, intrucat un debitor caruia i-ar incumba o astfel de enorma raspundere baneasca ar fi sau ar deveni rapid un debitor ruinat, ceea ce, de fapt, inseamna un risc de insolvabilitate pentru creditor (societatea de leasing), care nu si-ar mai putea recupera decat, cel mult, bunul dat in leasing.
In plus, conduita abuziva a unora dintre partile contractante foarte des utilizate in practica releva necesitatea limitarii regimului preferential de care acestea au beneficiat, si anume caracterul de titlu executoriu, si necesitatea supunerii acestora procedurilor de verificare aplicabile in cazul actelor juridice similare.
Aceasta masura se impune in cazurile in care debitorul (utilizatorul) este consumator si in lumina hotararii pronuntate de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in cauza Mohamed Aziz, C-415/11, in care instanta a subliniat ca Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii impune necesitatea verificarii chiar si din oficiu a caracterului abuziv al unor clauze contractuale.
Aceasta verificare ar putea fi facuta cu prilejul investirii cu formula executorie a contractului, numai ca instantele se limiteaza la o verificare a valabilitatii formale a titlului executoriu, nu si a conditiilor de valabilitate a titlului. O minimala verificare a acestor aspecte se poate efectua doar in cadrul contestatiei la executare.
A reglementa posibilitatea verificarii de catre o instanta de judecata a aspectelor mentionate mai sus exclusiv in procedura contestatiei la executare reprezinta o incalcare a principiului efectivitatii care impune, cu privire la modalitatile procedurale aplicabile actiunilor destinate sa asigure protectia drepturilor conferite justitiabililor in temeiul dreptului Uniunii, ca aceste modalitati sa nu faca practic imposibila sau excesiv dificila exercitarea drepturilor conferite astfel de ordinea juridica a Uniunii (Cauza Steffensen, C-276/01).
Contestatia la executare este un remediu ulterior demararii procedurilor de executare silita, care poate fi exercitata numai intr-un anumit termen, care presupune plata unei taxe de timbru, si care in sine nu suspenda procedurile de executare silita. Iar pentru suspendarea executarii silite, petentul trebuie sa plateasca o cautiune.
Toate aceste imprejurari fac excesiv de dificila asigurarea drepturilor conferite consumatorilor in temeiul dreptului Uniunii Europene, aspect ce fundamenteaza necesitatea modificarilor legislative propuse.
Aceleasi argumente sunt valabile si in cazul contractelor de credit incheiate cu consumatorii.”
