Populismul politicienilor, dar si a presei, naste monstri cam peste tot in lume, asa ca de ce sa ne lasam noi mai prejos? Sa infieram in continuare bancile si IFN-urile pentru greselile din trecut sau prezent si sa le obligam prin lege sa ne dea credite gratis, daca se poate, nu? Ca doar Parlamentul, ca si ziarul, e al nostru si facem ce vrem cu el.
De ce sa ne punem noi cu burta pe carte, sa studiem putin si sa analizam cum aplica alte tari, cu siguranta mai intelepte decat noi, astfel de plafoane la dobanzi, si cum am putea sa invatam si noi de la altii pentru a o duce toti mai bine? E mult mai simplu si mai pasionant sa ne invrajbim, sa mai noscocim o lege sau un articol cu care sa starnim aplauzele poporului si like-urile cititorilor pentru ca am mai lovit o data in bancile bogate si lacome.
Nicio indoiala ca plafonarea dobanzilor la credite este inca o lege populista, fiind propusa de acelasi parlamentar, Daniel Zamfir, care a inventat legea darii in plata si pe cea a conversiei creditelor in franci elvetieni la cursul istoric, un apropiat al avocatului Gheorge Piperea, cel care are nenumarate procese impotriva bancilor, asadar este direct interesat in discreditarea sistemului bancar.
Sa vedem asadar, cum vor sa plafoneze creditele populistii nostri si cum se limiteaza dobanzile in alte tari din Europa, conform datelor dintr-un raport al Comisiei Europene (CE).
Cum sunt plafonate dobanzile la credite in Europa
Raportul releva ca numarul tarilor din Uniunea Europeana care au legiferat niveluri maxime ale dobanzilor la creditele acordate de banci sau IFN-uri este mai mare decat al celor in care nu exista plafoane.
Mai mult, limitarea prin legi a dobanzilor este practicata de cele mai mari tari europene (Germania, Franta, Italia, Olanda, Spania), doar Anglia facand nota discordanta, insa acolo exista restrictii pentru cooperativele de credit.
Astfel, in 12 tari din UE (Romania, Austria, Cehia, Bulgaria, Marea Britanie, Suedia, Danemarca, Finlanda, Letonia, Lituania, Luxemburg si Cipru) nu exista legi de plafonare a dobanzilor, in timp ce alte 15 tari au stabilit praguri maxime ale dobanzilor.
Sa vedem insa cum sunt stabilite aceste plafoane, acesta fiind cel mai important lucru.
Cum sunt stabilite plafoanele
Observam ca in cele mai multe si mai mari tari europene (Germania, Franta, Italia, Portugalia, Slovacia), plafonul este stabilit in functie de dobanda medie pentru fiecare tip de credit.
De exemplu, in Germania, legea impune ca DAE maxima poate fi de doua ori peste DAE medie a fiecarui tip de credit si durata acestuia, in Franta de 1,3 ori peste dobanda medie, in Italia de 1,5 peste dobanda medie. Concret, daca dobanda medie la un credit este 4%, atunci bancile nu pot practica dobanzi mai mari de 8%.
Alte tari mai mici (Slovacia, Slovenia, Estonia) au urmat exemplul celor mari, cu mici diferente: aplica un plafon peste DAE medie, dar fie acelasi nivel pentru toate creditele, fie doar pentru anumite tipuri de credite, precum cele acordate de IFN-uri sau cele de consum.
Avem, asadar, dintr-un numar total de 14 tari cu legi privind plafonarea creditelor, sapte tari, adica jumatate, care practica un tip de plafon raportat la dobanda medie, cele mai multe pentru toate creditele.
Cealalta jumatate a tarilor se imparte, la randul sau, in alte doua parti cu abordari distincte: trei tari aplica plafoane de niveluri absolute (Belgia, Grecia si Irlanda). Belgia intre 10% si 19,5%, in functie de tipul creditului (de consum sau ipotecar), in timp ce Grecia si Irlanda au plafoane maxime doar pentru IFN-uri.
Alt grup de trei tari utilizeaza dobanda legala, adica cea de referinta a bancilor centrale, pentru stabilirea plafoanelor (Olanda, Spania si Ungaria), in timp ce Polonia a ales rata Lombard, de creditare, a bancii centrale pentru stabilirea plafonului.
Noi nu am ales cea mai buna practica
La noi, propunerea senatorului Zamfir este o combinatie intre exceptiile din Europa: un plafon (de maxim 2,5 ori) peste dobanda legala a BNR in cazul creditelor ipotecare si un plafon absolut de 18% pentru creditele de consum.
A fost evitata, asadar, ce mai buna practica, utilizata de tarile mari, adica stabilirea unui plafon in functie de dobanda medie a fiecarui tip de credit, ceea ce pare si masura cea mai corecta din punct de vedere economic, dar si legal.
Pentru ca este normal ca un jucator, in orice industrie, fie banca fie IFN, sa aibe ca referinta dobanda medie a pietei, intr-o piata libera concurentiala, ceea ce este cazul si la noi (daca nu este asa, e treaba Consiliului Concurentei sa intervina).
Iar cei care utilizeaza dobanzi exagerate, de exemplu inca o data mai mari decat dobanda medie, atunci sunt impiedicati de lege sa obtina castiguri imorale, de tip camataresc, cum se spune, profitand de diverse situatii dificile ale consumatorilor, precum cei refuzati de alti creditori pentru ca sunt rau-platnici sau supraindatorati.
Senatorul PNL a ales, in schimb, in cazul creditelor ipotecare, un model utilizat in putine tari care utilizeaza dobanda bancii centrale ca referinta pentru nivelul maxim al dobanzilor.
Iar in cazul creditelor de consum s-a ales, de asemenea, modelul putinelor tari cu plafoane absolute (Belgia, Grecia si Irlanda), cu precizarea ca in Grecia si Irlanda plafoanele se aplica doar IFN-urilor.
Se observa asadar o diferenta clara intre modul de plafonare a dobanzilor din tarile dezvoltate si cele mari din Europa, unde plafonul este intre 1,5 si de 3 ori peste dobanda medie, in timp ce in tarile mai putin dezvoltate exista plafoane mult mai restrictive, setate nu in functie de dobanda medie a pietei ci de cea legala, care este dobanda de referinta a bancilor centrale. De asemenea, exista exceptiile Belgia, Grecia si Irlanda, unde exista plafoane de niveluri absolute.
Dupa cum se stie, dobanda la un credit este mult mai mare decat dobanda legala, de referinta, a bancii centrale. La noi, dobanda BNR este 2,25%, in timp ce dobanzile (DAE) la creditele ipotecare s-au ridicat, in medie, la 4,83% in decembrie 2017, iar DAE la creditele de consum a fost in medie de 10,24%, conform datelor BNR.
In Romania, atat dobanzile la creditele ipotecare cat si cele la cele de consum sunt comparabile cu tarile vecine, ba chiar sunt mai mici.
De aceea, motivul introducerii prin lege a unui plafon maxim nu este justificat, in cazul bancilor, poate doar cu exceptia cardurilor de credit, unde dobanzile ajung la aproape 40% in cazul unor banci.
Restrictiile pot afecta piata IFN-urilor
In schimb, plafoanele maxime ar putea afecta serios IFN-urile care acorda credite de consum, in special cele specializate in creditele online pe perioade scurte, unde dobanzile ajung la 7.000% pe an.
De altfel, chiar intentia initiala a initiatorului legii a fost de a limita dobanzile impuse de IFN-uri, in urma plangerilor din partea consumatorilor.
Problema este ca aceste IFN-uri spun ca dobanzile practicate de ele, in jurul a 1% pe zi, nu pot fi mai mici, altfel nu si-ar mai acoperi costurile de functionare, intrucat in termeni nominali veniturile incasate din dobanzi sunt reduse, fiind aplicate la sumele mici imprumutate pe termen scurt. (vezi aici detalii)
Comparativ, bancile au venituri mult mai mari din dobanzi, desi nivelul acestora este mult mai mic, datorita faptului ca dobanzile se aplica unor sume mult mai mari si pe perioade indelungate.
De altfel, si BNR a incercat, prin mijloacele sale, indirecte, prin solicitarea de capitaluri suplimentare, sa limiteze dobanzile IFN-urilor, dar fara efect. (vezi aici detalii)
In aceste conditii, daca plafonarea dobanzilor se va aplica si IFN-urilor, este posibil ca unele dintre ele sa nu-si mai poata sustine activitatea.
De aceea in majoritatea marilor tari europene, plafonarea dobanzilor se aplica la dobanda medie a tipului de credit, nu in functie de dobanda legala sau, si mai rau, nu se impune o valoare absoluta.
In concluzie, e alegerea noastra daca vrem sa mergem in continuare pe mana populistilor si sa continuam scandalul cu bancile, afectand implicit functionarea pietei libere sau sa analizam cea mai buna practica in domeniu si sa luam o decizie inteleapta, intr-un spirit democratic, european, pentru sustineres si dezvoltarea unei piete financiare care sa contribuie la cresterea gradului de intermediere financiara, masurata ca ponderea creditelor din PIB, capitol la care Romania este pe ultimul loc in Europa.
