Documentele interne ale Raiffeisen Bank publicate de avocatul Gheorghe Piperea, implicat intr-o serie de procese cu banca, arata ca aceasta a impus clientilor care au obtinut credite in franci elvetieni (CHF) in perioda 2006-2008 o dobanda variabila netransparenta, fara o formula de calcul clara, pe care o putea modifica dupa bunul plac, cu scopul de a se proteja de riscuri, in ciuda faptului ca inca din 2004 BNR impus bancilor sa practice dobanzi transparente, cu prezentarea modalitatii de calcul al acestora.
Intr-o scrisoare din 23 ianuarie 2004 adresata sefului Raiffeisen Bank, Steven van Groningen, de catre viceguvernatorul BNR responsabil cu supravegherea bancilor la acea vreme, Mihai Bogza, care ulterior a devenit presedintele Bancpost, se arata urmatoarele:
“In contextul eforturilor depuse pe linia implementarii standardelor europene in materie de transparenta si avand in vedere dispozitiile referitoare la necesitatea consemnarii in documente contractuale a termenilor si conditiilor aferente contractelor de credit si garantie, prevazute la art.56 din Legea nr.58/1998 – Legea privind activitatea bancara, cu modificarile si completarile ulterioare, va comunicam ca in sedinta din 22.01.2004, Comitetul de Supraveghere al Bancii Nationale a Romaniei a hotarat ca, incepand cu 01.04.2004, institutiile de credit sa prezinte in cuprinsul tuturor contractelor incheiate cu clientela non-financiara modalitatea de calcul utilizata pentru determinarea dobanzii aferente produselor/serviciilor bancare care fac obiectul acestor contracte, cu explicitarea continutului variabilelor care compun formulele in cauza.
Precizam ca cerintele mentionate mai sus nu se aplica contractelor incheiate pana la data de 01.04.2004.”
Legea nr.58/1998 de care se pomeneste in scrisoarea BNR, abogata si inlocuita cu OUG 99/2006, prevedea urmatoarele, cu privire la contractele de credit:
“Toate operațiunile de credit și garanție ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții. Aceste documente trebuie păstrate de bănci și puse la dispoziție personalului autorizat al Băncii Naționale a României, la cererea acestuia.”
In OUG 99/2006, in vigoare in prezent, se arata ca un contract de credit trebuie sa contina termeni clari, mai ales in privinta prestatiilor, adica a costurilor creditului:
“Art. 117. - (1) Institutiile de credit pot derula tranzactii cu clientii doar pe baze contractuale, actionând într-o manieră prudentă şi cu respectarea legislatiei specifice în domeniul protectiei consumatorului.
(2) Documentele contractuale trebuie să fie redactate astfel încât să permită clientilor întelegerea tuturor termenilor şi conditiilor contractuale, în special a prestatiilor la care aceştia se obligă potrivit contractului încheiat. Institutiile de credit nu pot pretinde clientului dobânzi, penalităti, comisioane, ori alte costuri şi speze bancare, dacă plata acestora nu este stipulată în contract.”
In perioada euforiei creditarii (2006-2008), bancile practicau doua tipuri de dobanzi variabile: unele banci, precum BRD sau Banca Transilvania, aveau dobanzi variabile calculate intr-un mod transparent, si anume o marja fixa de castig a bancii, la care se adauga indicele de dobanda al pietei, public: de exemplu, 4% plus EURIBOR la 3 luni.
Alte banci, insa, printre care Raiffeisen Bank sau BCR, aveau stipulate in contracte dobanzi variabile fara formule clare a modului in care se modificau, rezervandu-si dreptul sa le schimbe dupa bunul plac, dupa forma: in functie de evolutia pietei.
Din documentele interne ale Raiffeisen Bank reiese ca banca a ales sa practice aceasta dobanda netransparenta pentru a se proteja de riscul cresterii costului de finantare, adica de cresterea dobanzii la resursele in franci din care acorda credite.
Iata ce se arata intr-o scrisoare trimisa de Raiffeisen Bank catre banca-mama din Austria in care cerea aprobarea pentru lansarea creditelor in franci elvetieni (CHF), din 1 septembrie 2006:
“Am putea avea un risc de trezorerie, pentru ca rata de finantare este calculata pe o perioada de o luna, pe cand creditele sunt acordate pe o perioada de 20 de ani.” Bancherii explica in continuare cum poate fi evitat acest risc: “In contractele de credit, exista un paragraf care prevede ca banca poate sa schimbe oricand dobanda conform evolutiei pietei financiare.” Si este prezentat extrasul din contract: “Banca poate modifica Rata dobanzii curente in functie de evolutia pietei financiare, urmand sa aduca la cunostinta imprumutatului noua Rata a dobanzii in modalitatile mentionate in Conditiile Generale de Derulare a Afacerilor”.
Cu alte cuvinte, in cazul cresterii dobanzii la resursele in CHF pe care banca le acorda clientilor, riscul, respectiv costurile, erau transferate integral pe umerii clientilor, carora banca le majora dobanda.
Dupa izbucnirea crizei financiare din 2008 au inceput si conflictele dintre banci si clienti, care s-au plans de faptul ca banca le-a majorat dobanzile, in ciuda faptului ca situatia lor financiara se deteriorase din cauza crizei.
De fapt, cresterea dobanzilor era in principal efectul aplicarii de catre Raiffeisen a unei dobanzi promotionale, de 4,9%, in primul an dupa acordarea creditelor in CHF, cu un punct mai mica decat cea standard, cu scopul de a atrage cat mai multi clienti, care puteau obtine un credit mai mare, datorita dobanzii mai mici in primul an.
De altfel, posibilitatea de a acorda credite mai mari clientilor care altfel ar fi ales alta banca, dar si obtinerea unui profit mai mare, datorita unei marje de castig mai mare la CHF decat la EUR, au fost principalele argumente ale Raiffeisen pentru lansarea creditelor in franci.
Raiffeisen nu si-a pus insa deloc problema modului in care ar putea fi afectati clientii de majorarea dobanzii dupa primul an de creditare cu dobanda variabila.
In privinta riscului de depreciere a francului elvetian, Raiffeisen considera in 2006 ca “imprumuturile in CHF nu prezinta un risc valutar mai mare decat cele in EUR, fiind probabil una dintre cele mai sigure valute, datorita miscarilor sale ordonate”.
Banca si-a bazat argumentul pe baza evolutiei cursului RON/CHF doar in ultimii trei ani (2003-2006), cand a avut o evolutie asemanatoare cu cea a cursului RON/EUR, fara a lua in calcul aprecierea semnificativa a francului in perioadele de criza din istorie, cum s-a intamplat ulterior, la finalul lui 2008.
Banca mai noteaza ca imprumuturile in CHF ar putea fi afectate doar in cazul unei modificari de 20% a cursului pe o perioada lunga de timp, insa “datele istorice nu arata acest lucru”.
Din 2006 pana in 2015 insa, cursul CHF/RON s-a dublat, afectand puternic clientii Raiffeisen si ai altor banci, precum si imaginea bancilor care nu au fost dispuse sa imparta povara cursului cu clientii.
Interesant este ca Raiffeisen si-a stabilit un trigger (semnal de alarma) in cazul deprecierii leului cu 15% fata de francul elvetian, moment in care “se va face o analiza a portofoliului de credite si se vor lua masurile necesare”. Banca noteaza ca le va propune clientilor o conversie in lei a creditelor in CHF.
Dupa cum am vazut, nu numai ca Raiffeisen nu a luat nicio masura in momentul in care s-a confirmat acel trigger, undeva in 2009, imediat dupa izbucnirea crizei, dar nici nu le-a propus clientilor conversia creditelor din franci in lei, in conditii acceptabile.
Abia la finalul anului trecut banca a venit cu o oferta de conversie cu o reducere a datoriei, dupa nesfarsitele scandaluri si adoptarea unor legi extremiste, precum darea in plata si conversia la cursul istoric. Dar nici macar aceasta oferta de conversie nu a fost pe placul clientilor, astfel ca banca a fost nevoita sa o imbunatateasca in luna martie.
Tacere de la BNR si Raiffeisen
Am intrebat BNR daca bancile au respectat hotararea conducerii Bancii Nationale din 22 ianuarie 2004, insa responsabilii cu comunicarea ai Bancii Nationale nu au raspuns, considerand, probabil, ca este o intrebare retorica, din moment ce evidentele arata ca unele banci nu au respectat-o.
BNR ar trebui insa sa spuna de ce nu a urmarit ca bancile sa respecte cerintele sale cu privire la modul transparent de calcul al dobanzii variabile.
Abia in 2010 a fost adoptata o lege (OUG 50/2010) care obliga bancile sa practice doar dobanzi transparente, calculate dupa un indice al pietei (ROBOR, EURIBOR, LIBOR) plus marja de castig a bancii, fixa.
Acela a fost insa si momentul in care a inceput scandalul dintre banci si clientii reprezentati de avocati, revoltati ca bancile in loc sa mai scada dobanzile, odata cu transformarea lor din dobanzi variabile netransparente in indici plus marja, le-au mentinut la aceleasi niveluri.
Au urmat o serie de procese prin care avocatii au cerut ca dobanzile netransparente sa fie considerate clauze abuzive, multe castigate de clienti, altele de banci, unele inca in stadiu de judecata la instantele superioare sau chiar la Curtea Europeana de Justitie.
Invataminte
Invatamintele desprinse din documentele interne ale Raiffeisen sunt, insa, destul de clare: banca a cazut in patima locamiei, influentata de alte banci, precum OTP Bank, ceea ce a determinat-o sa se lanseze in creditarea in franci elvetieni, cu perspectiva de a acorda cat mai multe si mari credite, care sa-i majoreze profitul.
La randul lor, clientii bancilor s-au ghidat dupa cea mai mica dobanda, picand in plata lucrului ieftin care se strica repede si poate provoca pagube mai mari decat cele asteptate.
La fel, Raiffeisen a cautat profitul pe termen scurt si a gasit pierderi financiare, dar in principal de imagine, pe termen lung.
Iar in ceea ce priveste dobanda netransparenta, am vazut ca scopul acesteia a fost doar ca banca sa se protejeze de riscuri, nu si clientul, ceea ce s-a dovedit, in final, o practica nu doar lipsita de fair-play, dar si ilegala, iar banca suporta, in final, si consecintele acesteia.
Vezi in CLUBUL BANCHERILOR documentele interne ale Raiffeisen Bank
