Mugur Isarescu: Momentul actual este fara indoiala unul critic, iar ajustarea cererii interne nu poate sa intarzie |
Autor: Bancherul.ro
2008-11-21 16:24 |
|
Discursul guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, cu ocazia aniversarii Ziarului Financiar:
"Daţi-mi voie să zăbovesc puţin la evenimente petrecute la scurt timp după apariţia Ziarului Financiar. După criza din Rusia şi din Asia de Sud-Est, nevoia de finanţare externă a României a fost mult mai dificil de acoperit, iar nivelul de atunci al rezervelor valutare nu dădea o marjă de manevră prea amplă autorităţilor.
Şi atunci, ca şi acum de altfel, agenţiile de rating ne-au tratat cu foarte multă circumspecţie, iar ştirea principală despre România, repetată obsesiv de agenţiile internaţionale, timp de mai bine de un an, prezenta, într-o formă sau alta, iminenta încetare a plăţilor externe de către ţara noastră.
Mult mai problematic a devenit, în acea perioadă, faptul că Fondul Monetar Internaţional a experimentat un nou tip de abordare pentru ţările îndatorate, numit P.S.I. (private sector involvement) sau „burden sharing”, pe care l-a testat pe patru ţări, printre care şi România. Această abordare a fost până la urmă un eşec, iar Fondul Monetar Internaţional a abandonat-o.
Între timp, însă, România a fost pusă în situaţia fie de a-şi ajusta deficitul extern prin forţe proprii, fie să se împrumute pe piaţa externă în condiţii insuportabile.
Ţara noastră a adoptat prima soluţie şi a încheiat ulterior un acord cu FMI. Totuşi, Standard&Poor’s, care ne scăzuse prompt ratingul până la o singură treaptă de nivelul care ar fi desemnat arierate la plata datoriei externe – pas pe care România nu l-a făcut – a menţinut acest calificativ scăzut mult timp după ce situaţia critică fusese depăşită, iar rezervele ţării începuseră să crească.
Am rememorat acest eveniment petrecut acum zece ani pentru că în ultimele luni am un pronunţat sentiment de déjŕ-vu. Au fost mai întâi evaluări sumbre ale unor analişti externi, a urmat apoi atacul eşuat împotriva leului, jocul a continuat cu scăderea ratingului de ţară sub nivelul de investment grade – România fiind singura ţară a Uniunii Europene în această situaţie.
Ieri am mai citit un comentariu care prevede, nici mai mult nici mai puţin, că România şi Bulgaria, ca ţări suverane, riscă încetarea plăţilor la o datorie externă preponderent privată. Iar pentru a argumenta această poziţie se folosesc cele mai “exotice” argumente, de la prezentarea cazurilor altor ţări din regiune care au încheiat acorduri cu Fondul Monetar Internaţional, până la afirmaţia că monedele Bulgariei şi României s-au depreciat faţă de dolarul american, în condiţiile în care moneda bulgară este în regim de consiliu monetar, deci are cursul fix faţă de euro şi oscilează faţă de dolar exact atât cât euro, iar leul se raportează, de asemenea, la moneda unică europeană.
Într-un fel, cam acelaşi tip de abordare ca şi în 1998–1999. Există o deosebire, esenţială, dar ea este menţionată numai în fugă, şi anume că rezervele valutare ale României sunt acum mai mari decât întreaga datorie publică a ţării. În consecinţă, cu politici interne judicioase, avem posibilitatea să trecem peste această perioadă în condiţii net mai bune decât in 1999.
Cred cu tărie acest lucru şi pentru că, pe ansamblu, ultimul deceniu – cel parcurs împreună cu ZF – a fost unul de progres însemnat pentru ţara noastră. Nu putem pierde cu vederea faptul că în nouă din ultimii zece ani am avut creştere economică, iar în şapte dintre aceştia cu rate anuale care au depăşit 5%. Inflaţia, care s-a situat în prima parte a anilor '90 în palierul cu trei cifre, a coborât în ultimii ani în zona cu o singură cifră.
De asemenea, aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană aşează România într-un cadru politic care favorizează o dezvoltare durabilă a economiei.
Produsul intern brut din acest an se va situa în jurul valorii de 140 miliarde euro, adică 6500 euro pe locuitor. În 1999, PIB-ul total al României abia urca la 33 miliarde euro, iar cel pe locuitor era mai mic de 1500 de euro.
Acest salt – care a atras semnificative modificări, inclusiv în standardele de consum – va trebui să concorde şi cu o evoluţie pe măsură a înţelegerii fenomenelor economice, pentru a continua un
parcurs, pe cât posibil, lipsit de asperităţi.
Dacă privim lucrurile în perspectiva evoluţiei pe termen lung a societăţii româneşti, deceniul de când există Ziarul Financiar marchează o cotitură radicală, pe care am putea-o compara cu perioada de mare avânt de după Primul Război Mondial şi crearea României Mari.
În asemenea momente de cotitură, evoluţiile cantitative, fără îndoială importante şi ele, trebuie însoţite de schimbări de ordin calitativ ce ţin de filozofia socială de ansamblu, de evoluţia exigenţelor şi valorilor la nivel naţional. Din această perspectivă, formatorii de opinie şi presa în general joacă un rol major. În mod particular, presa de specialitate economică se situează într-o poziţie cu totul specială.
De altfel, Banca Naţională a urmărit în mod consecvent realizarea unei mai bune educaţii economice şi a încercat să sprijine după puterile ei creşterea profesionalismului jurnaliştilor în abordarea problematicii economice. Să ne amintim că Ziarul Financiar s-a lansat în urmă cu zece ani chiar în holul de marmură al Băncii Naţionale. De-a lungul anilor, au fost numeroase situaţiile în care Banca Naţională a participat la evenimente organizate de Ziarul Financiar şi invers.
În permanenţă a existat un dialog din care, cred eu, au câştigat atât ziariştii formaţi de Ziarul Financiar, cât şi specialiştii Băncii Naţionale. Şi dacă este adevărat că banca centrală nu trebuie să rămână izolată într-un turn de fildeş, nu e mai puţin adevărat că media de specialitate ar trebui să evite alunecarea în senzaţionalul facil, care nu poate da rezultate decât pe termen scurt. În cele din urmă, un public mai avizat ia decizii mai corecte, care sunt în folosul evoluţiei economice de ansamblu.
Ştiu că în ceea ce priveşte formarea opiniei publice lucrurile nu sunt simple şi nici liniare. Este greu ca o generaţie care a învăţat că preţurile se formează adăugând beneficiul planificat la costul planificat să reuşească să se adapteze la realitatea de azi, când preţurile se formează în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. De aici decurge şi dificultatea mai mare, atât pentru decidentul de politică economică, cât şi pentru analist, ca şi pentru mass-media.
Preluarea şi repetarea – uneori cu bună intenţie – a declaraţiilor unor participanţi la jocul pieţei poate, de asemenea, genera confuzie. Mă gândesc, de exemplu, la reprezentanţii unor producători de ulei comestibil care susţineau cu câteva luni în urmă că preţul produselor lor va continua să crească, deşi oferta de pe piaţă din acest an este de câteva ori mai ridicată decât cea din 2007.
Aşa cum era şi normal, preţurile la ulei au început să scadă şi probabil vor continua, sub presiunea modificării raportului dintre cerere şi ofertă. Sau, într-o altă împrejurare, un om de afaceri a declarat că scăderea cererii într-o anumită industrie va atrage creşterea preţurilor pentru că producătorii vor dori să-şi păstreze nealterate profiturile. Nici această declaraţie nu a fost urmată de o replică adecvată, iar mesajul care se transmite în piaţă rămâne că orice s-ar întâmpla preţurile cresc.
Un alt exemplu, la care aş vrea să mă refer pe scurt, este legat de aprecierea unor colegi bancheri comerciali, că Banca Naţională ar fi făcut în octombrie a.c. un fel de hocus pocus prin care a dispărut lichiditatea din sistemul bancar. Cu alte cuvinte, încercând să penalizeze pe speculatorii care au atacat leul, a lovit, de fapt, în băncile autohtone. Înţelegerea canalelor prin care se mişcă
lichiditatea în lei în sistem nu este, într-adevar, un lucru foarte simplu, de aceea este uşor să fie creată confuzie şi să fie deturnat sensul adevărat al lucrurilor.
În realitate, atât timp cât băncile şi-au îndeplinit, atât in octombrie, cât şi in noiembrie (după datele preliminare) nivelul de 20% al rezervelor minime obligatorii, nu se poate vorbi despre o criză de lichiditate. Cel mult, apar temporar scăderi relative, legate de cele mai multe ori de plăţile de impozite, către buget, ale companiilor. Dar şi în asemenea situaţii există facilitatea de credit a Băncii Naţionale, la care au acces imediat toate băncile care pot să constituie garanţia cerută de aceasta.
Faptul că unele bănci nu s-au îngrijit să-şi constituie din timp un stoc de titluri de stat, nu înseamnă decât că decizia managementului acestor bănci a fost de a risca pentru creşterea profitului şi a cotei de piaţă. Deseori însă, riscul nu aduce numai profit.
Nu mai puţin important este rolul presei de specialitate în înţelegerea dimensiunilor reale ale fenomenelor pe care le analizează. Un ziar de specialitate de forţa şi prestigiul de care se bucură Ziarul Financiar are chiar obligaţia de a calibra judicios o informaţie cu analiza semnificaţiei ei.
Iată bunăoară, în ultimele zile au abundat relatările de presă prezentate pe un ton grav, uneori apocaliptic, cu privire la numărul probabil de persoane care vor ajunge în situaţia de şomaj în lunile următoare: circa 30.000 de persoane. Desigur, la nivel individual, fiecare persoană care îşi pierde locul de muncă are de rezolvat o problemă care nu este dintre cele mai uşoare.
La nivel de economie naţională însă, creşterea cu 30.000 de persoane a numărului şomerilor reprezintă circa 0,5% din forţa de muncă. Coroborat cu nivelul foarte scăzut al şomajului, de 3-4% înainte de declanşarea actualei recesiuni mondiale, concluzia pe care o va trage analistul economic este că, deocamdată, cu greu se poate vorbi despre o problemă presantă a şomajului în România.
Nu este mai puţin adevărat însă că perspectivele imediate ale economiei româneşti nu sunt şi nu pot fi cele mai bune. Contextului mondial profund nefavorabil i s-a suprapus ceea ce am putea numi şi noi exuberanţă iraţională, atât din partea pieţelor, cât şi, de multe ori, a autorităţilor statului român. Combinaţia dintre mediul extern ostil şi ceea ce pare inadecvarea răspunsului intern la acest mediu reprezintă, după părerea mea, cauza fundamentală pentru care agenţiile de rating au depunctat, uneori foarte sever, ratingul nostru de ţară.
Desigur, putem să ne exprimăm dezacordul faţă de evaluarea agenţiilor de rating. Uneori, înseşi agenţiile în cauză au facilitat criticile noastre. Este într-adevăr greu de înţeles cum o agenţie de rating serioasă poate să analizeze riscul asociat unei ţări (riscul suveran) fără măcar a face vreo referire la nivelul datoriei publice şi la cel al rezervelor internaţionale ale ţarii în cauză. Ca profesor, pot spune răspicat că „subiectul nu este tratat”, de aceea concluzia este nefundamentată.
Referitor la aceste evaluări trebuie să spun însă că lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple. Desigur, am putea afirma că în momentul de faţă situaţia noastră este mai bună decât a
altor ţări din regiune cu un rating păstrat în zona „investment grade”. Dar acele ţări cel puţin, au adoptat măsuri de austeritate pe plan naţional.
Cum stau lucrurile în ţara noastră? După doi ani la rând de creşteri salariale de 20-25 % anual – mai mult decât dublul sporului de productivitate a muncii – pentru anul 2009 erau vizate creşteri de 50-60 %, iar acordurile cu sindicatele, atunci când se fac, nu prea coboară sub 35%. O asemenea abordare arată o primejdioasă decuplare între aspiraţii şi realităţi. În contextul actual internaţional şi ţinând seama de nivelul deja primejdios de ridicat al deficitului extern, problema care se pune nu poate fi aceea a creşterii în continuare a consumului intern, încă şi mai rapid
decât creşterea productivităţii muncii, pentru că nu mai are cine să finanţeze aşa ceva.
Iar dacă noi nu înţelegem singuri aceste lucruri, vin agenţiile de rating şi ne avertizează. Iar dacă şi acţionăm în sensul unor acorduri salariale sau chiar a unor legi pentru care nu există resurse reale în economie, iar cererea – potenţială în acest moment – devine cerere reală şi imediată, efectele pot fi dintre cele mai rele.
Creşterea salarială nu numai că nu va antrena un nivel de trai mai ridicat, dar s-ar risipi cu multă uşurinţă şi ceea ce s-a dobândit în ani de eforturi pe linie de stabilitate economică, de creştere a investiţiilor şi a potenţialului de creştere viitoare. Aşa cum am arătat în Parlamentul României, dacă creşterea nivelului de trai ar fi doar o chestiune de voinţă şi decizie politică, nu am mai avea în lume ţări sărace.
Este adevărat că acest din urmă punct este tratat echilibrat în presa de specialitate. Faţă de acum zece ani, presa economică a evoluat semnificativ. Acum avem publicaţii de specialitate, chiar televiziuni de specialitate, o piaţă a analiştilor financiari, ceea ce arată în final maturizarea societăţii româneşti.
Aş îndrăzni chiar să spun că jurnaliştii şi analiştii economici sunt în general mai aproape de realitate decât se dovedesc, din păcate, prea mulţi dintre decidenţii din economie.
Trebuie să o spun limpede: România nu are alternativă la realizarea unei ajustări a cererii interne pentru a reduce vizibil deficitul extern. Ştiu cât este de dureros acest lucru şi cât este de dificil de pus în practică de către orice guvern. Am condus guvernul în perioada critică din anii 1999 – 2000 şi percep exact cât este de dificilă ajustarea consumului intern, fie şi cu numai două puncte procentuale din PIB.
De această dată, dificultatea ajustării va fi mai degrabă percepută ca fiind mare, deoarece ea trebuie să se producă după un număr de ani în care s-au înregistrat creşteri semnificative ale consumului. Tendinţa părea să continue la nesfârşit, ceea ce a dus la decuplarea aspiraţiilor de posibilităţile reale de îndeplinire. De aceea este bine să ajustăm cererea internă, mai devreme şi nu mai târziu, cât timp avem încă o creştere economică semnificativă, pentru că, în acest fel, ajustarea înseamnă numai redimensionare şi nu amputare.
O problemă esenţială căreia societatea românească trebuie să-i găsească un răspuns în scurt timp este ce anume va ajusta mai întâi, consumul sau investiţiile. Înţeleg că trebuie să cumpănim bine lucrurile. Întrebarea este dacă păstrăm opţiunea pentru a cumpăra tot mai multe maşini sau lăsăm resurse şi pentru a construi infrastructura rutieră necesară. În puţini ani, prima opţiune ne-ar putea duce într-un blocaj total al traficului, iar consumul suplimentar pe care ni l-am putea, eventual, asigura ar fi doar de monoxid de carbon din ţevile de eşapament.
Acest exemplu nu este doar metaforic. Putem vedea la tot pasul că dezechilibrul între consumul intern şi economisire, ca sursă de finanţare a investiţiilor, produce deja probleme serioase, atât pentru economie în ansamblu, cât şi pentru cetăţeni – al căror standard adevărat de viaţă este, în mod paradoxal, amputat tocmai ca urmare a dezechilibrului dintre consum şi investiţii.
Momentul actual este fără îndoială unul critic, iar ajustarea cererii interne nu poate să întârzie. Nu doresc să dramatizez lucrurile şi nici să trag un semnal de alarmă nejustificat. Aşa cum am arătat însă şi în alte ocazii, fie vom realiza o aterizare lină prin politici înţelepte pe plan intern, fie ajustarea va fi indusă din afară, de piaţa de capital externă, iar atunci ea nu va mai fi nici lină, nici de proporţii rezonabile.
Faţă de declaraţiile anterioare pe această temă, acum pot să adaug doar următoarele: condiţiile externe nu lasă prea mult timp pentru ezitări.
Aş dori să închei într-o notă optimistă. Ziarul Financiar, de altfel, a avut, de cele mai multe ori, un ton pozitiv, pe care îi doresc să-l păstreze nealterat. Alături de dumneavoastră, am mare încredere în viitorul ţării noastre. Şi doresc, împreună cu dumneavoastră, ca înţelepciunea să prevaleze în faţa nerăbdării, iar riscul unui derapaj sever în perioada imediat următoare să nu se materializeze.
|
|
