Sergiu Manea, seful BCR, a declarat in cadrul unei conferinte de presa ca este un mit faptul ca bancile nu vor sa imparta povara crizei cu clientii supraindatorati din cauza creditelor prea mari si in valuta luate in perioada de euforie din 2007-2008.

“Din punct de vedere al misiunii sistemului bancar sau a BCR de a cumpara risc si vinde incredere, daca vreti sa folosesc o alta marota, e foarte clar ca exista actiuni foarte concrete de recunoastere a ciclului economic dificil si de impartire, sa spunem, a poverii, atunci cand este cazul”, a spus Manea (vezi aici discursul integral)

Adevarul este ca bancile, inclusiv BCR, au fost nevoite sa scada dobanzile la credite majorate sau mentinute la niveluri ridicate, in ciuda prabusirii indicilor de referinta, sa converteasca in lei creditele in franci elvetieni (CHF) si sa elimine clauze abuzive din contracte abia acum, dupa 7 ani de criza, cand se vad stranse cu usa prin tribunale si in Parlament.

Mai grav e ca pana acum s-a mentinut un scandal perpetuu intre clienti si banci, care a condus la decrebilizarea masiva a acestora in ochii publicului, cu consecinte greu de masurat si de anticipat.

Bancile, mai corect spus unele dintre ele, mai exact cele care au avut probleme cu creditele neperformante, din diverse motive, precum credite riscante acordate firmelor sau credite in valute straine (euro, CHF) pentru populatie, au facut greaseala ca in primii ani dupa criza sa se concentreze pe limitarea pierderilor suferite, in principal prin reduceri de cheltuilei, desconsiderand problema relatiei cu clietii care inca isi mai plateau imprumuturile, dar cu mari eforturi, la randul lor.

Era necesara, inca de pe atunci, o impartire a poverii.

Dar cum bancile nu au dorit, in prima faza, sa cedeze, fiind confruntate cu pierderi destul de serioase, provocate de alti clienti pe care i-au imprumutat nesabuit, precum firmele, s-a ajuns la procese in justitie si la decizii extreme, precum conversia creditelor in valuta la cursul istoric din data acordarii sau eliminarea dobanzii din contractele de credit.

In fata pericolului ca toate contractele de credit sa fie ajustate automat daca ANPC castiga un singur proces, bancile nu au avut incotro si au lansat programe de scadere a ratelor sau de conversie a creditelor in CHF.

Si cum suntem intr-un an electoral, iar populismul si demagogia dau cel mai bine la alegatori, a aparut si legea privind darea in plata, cu care avocatul Piperea si deputatii PNL au vrut sa demonstreze ca sunt mai puternici decat bancile si pot sa le faca ce vor muschii lor, trecand rapid o lege prin Parlament, dincolo de interese personale sau de grup.

Rafuiala nu este insa, niciodata, o solutie. Iar aici Sergiu Manea are dreptate. Legea darii in plata transmite un semnal negativ cu privire la stabilitatea legislativa a Romaniei, ceea ce nu e de neglijat, poate chiar cel mai rau lucru pentru noi.

De asemenea, legea va determina bancile sa inaspreasca accesul populatiei la creditele ipotecare standard, astfel ca programul cu garantii de stat Prima Casa va ramane unica solutie, accesibila insa pentru tinerii fara o casa si cu venituri mici.

Chiar daca Prima Casa reprezinta peste 90% din totalul creditelor ipotecare, restrictionarea creditelor standard ar putea afecta intr-o anumita masura economia.

Dar cel mai grav este ca legea darii in plata s-ar putea dovedi in final inutila, in conditiile in care putini oameni isi doresc sa predea bancii locuinta, ceea ce urmaresc ei fiind, de fapt, conditii mai bune (sau firesti) de creditare.

Si am ajuns, astfel, de unde am plecat: relatia client-banca, si anume ca ajustarea conditiilor contractuale in functie de problemele clientului, subiective sau obiective, precum criza, este posibila doar prin masuri punitive, precum o lege sau o actiune in instanta. Ceea ce nu este normal pentru o relatie de incredere corecta intre doua parti, intr-o economie libera, chiar daca una dintre parti, mai precis banca, are o pozitie dominanta si contracte standard, ce nu se pot negocia.

De aceea, poate ca parlamentarii au, pana la urma, dreptate, cand ii cearta pe bancheri pentru ca nu accepta faptul ca “filosofia s-a schimbat”. Adica bancile nu mai sunt intangibile si dominante, ele trebuie sa aiba o relatie umana, personalizata, cu clientii.

Ceea ce inseamna ca educatia financiara, pe care bancherilor le place sa o invoce de fiecare data atunci cand trebuie sa se scuze pentru problemele in relatia cu clientii, trebuie sa inceapa, de fapt, in birourile de lux in care-si au sediile bancile, nu in gradinite si in scoli. Iar daca e sa se faca educatie financiara in scoli, atunci acolo nu ar trebui sa calce picior de bancher, ca sa nu mai vorbim de manuale platite de banci.

Pana la urma, cum cinic, dar adevarat, mai spunea Sergiu Manea, relatia client-banca se reduce la incheierea unui contract pentru satisfacerea unei nevoi: bani pentru o casa, masina sau bunuri de consum. Iar banca este dispusa sa-si apere cu orice pret drepturile conferite de acel contract si de legile in vigoare.

Iata insa ca viata ne-a predat o lectie pe care se pare ca inca nu stim sa o invatam. Ca latura umana a relatiei client-banca poate topi gheata sau chiar otelul unui contrat.