www.bancherul.ro
Publicatie online stiri bancare



Legea privind salvarea bancilor si firmelor de investitii prin bail-in a fost publicata de Ministerul Finantelor; legea trebuia adoptata inca din septembrie 2014, conform angajamentului cu FMI si Comisia Europeana

Autor: Bancherul.ro
2015-06-15 10:08

Ministerul Finantelor a publicat pe propriul site, in vederea dezbaterii publice, Legea privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul financiar.


Este vorba de obligația transpunerii în avans, în legislația națională, a prevederilor Directivei 2014/59/UE de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții a fost asumată în contextul condiționalităților negociate cu Fondul Monetar Internațional și Comisia Europeană în misiunea din ianuarie-februarie 2014 care prevedeau adoptarea proiectului legislativ până la sfârșitul lunii septembrie 2014, se precizeaza in documentul publicat.


Proiectul de lege a fost publicat dupa ce in 29 mai Comisia Europeană a cerut României și altor 10 state membre (Franta, Italia, Olanda, Suedia, Cehia, Bulgaria, Polonia, Lituania, Luxemburg si Malta), să implementeze complet Directiva privind redresarea și rezoluția instituțiilor bancare (Bank Recovery and Resolution Directive - BRRD), care ar fi trebuit transpusa in legislatiile nationale pana la finalul anului 2014 (vezi aici detalii).


Prin proiectul de act normativ sunt reglementate noi competențe ale Băncii Naționale a României în contextul măsurilor de redresare şi rezoluţie a instituţiilor de credit, ale Autorității de Supraveghere Financiară (prin atribuirea calității de autoritate de rezoluție pentru sectorul firmelor de investiții), ale Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar (prin conferirea rolului de administrator al fondului de rezoluție) și ale Ministerului Finanțelor Publice (prin atribuirea competențelor de minister competent și de finanțator în afara rezoluției).


Intrarea în vigoare a actului normativ ce asigură transpunerea Directivei 2014/59/UE în legislaţia națională urmează să aibă loc la 3 zile de la data publicării actului normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepția anumitor dispoziții care vor intra în vigoare la o dată ulterioară datei adoptării actului normativ, după cum urmează:


a) Deşi Directiva 2014/59/UE permite aplicarea la o dată ulterioară, respectiv la 1 ianuarie 2016, a dispozițiilor privind instrumentul de recapitalizare internă (bail-in) față de restul prevederilor sale, pentru a asigura respectarea cerințelor prevăzute de cadrul Uniunii privind ajutorul de stat, care impune suportarea pierderilor de către acţionari şi creditorii subordonaţi anterior oricărei forme de finanţare a rezoluţiei (inclusiv a celei asigurate prin fondul de rezoluţie), este necesar ca instrumentul de recapitalizare internă să se aplice odată cu celelalte prevederi ale proiectului de act normativ în privința acelor tipuri de instrumente care reprezintă elemente de fonduri proprii (instrumente de capitaluri proprii și datorii subordonate).


Pentru aceste creanţe, termenul de implementare coincide cu data intrării în vigoare a dispozițiilor referitoare la aplicarea celorlalte instrumente ale rezoluției, respectiv la 3 zile de la data publicării actului normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I.


În ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la aplicarea instrumentului de recapitalizare internă în privinţa acelor datorii care nu respectă cerinţele prudenţiale pentru a fi incluse în categoria fondurilor proprii, precum şi a altor categorii de datorii, care nu sunt exceptate în mod expres în cuprinsul Directivei 2014/59/UE de la aplicarea respectivului instrument (bail-in), respectivele dispoziții urmează să intre în vigoare la 1 ianuarie 2016, termen prevăzut de Directiva 2014/59/UE;


b) prevederile referitoare la aplicarea instrumentelor publice de stabilizare financiară de către Ministerul Finanţelor Publice, care transpun prevederile corespunzătoare din Directiva 2014/59/UE, urmează să intre în vigoare la 1 ianuarie 2016, termen prevăzut de Directiva 2014/59/UE;


c) prevederile art. 623 pct. 7 care modifică art.87 alin.(1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 intră în vigoare la data de 1 octombrie 2015 (data intrării în vigoare a actului delegat adoptat de Comisia Europeană în baza art.151 din Directiva 2013/36/UE).


Titlul actului normativ:


Lege privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul financiar


1. Descrierea situaţiei actuale


a) În prezent, la nivelul cadrului legislativ național, dispoziții referitoare la măsurile ce pot fi dispuse de către Banca Națională a României pentru restructurarea/soluționarea instituțiilor de credit, aflate în stare de dificultate, se regăsesc în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.


Procedurile speciale prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 constau în: supravegherea specială, administrarea specială şi măsuri de stabilizare.


a.1. În ceea ce privește procedura supravegherii speciale:




  • poate fi dispusă de către Banca Națională a României, pe o perioadă de cel mult trei luni, pentru încălcarea legii sau a reglementărilor, precum și în cazul constatării unei situaţii financiare precare a instituţiei de credit;




  • prevede competenţe ale Băncii Naționale a României precum: posibilitatea de a dispune suspendarea aplicării unor acte de decizie ale organelor sau persoanelor cu atribuţii de administrare şi/sau conducere a instituţiei de credit, contrare unei practici bancare prudente şi sănătoase; limitarea şi/sau suspendarea unor activităţi şi operaţiuni pe o anumită perioadă.




a.2. În ceea ce privește procedura administrării speciale:




  • poate fi dispusă prin hotărâre a Băncii Naționale a României, pe o perioadă de 4 luni (cu posibilitatea prelungirii acesteia) în principiu în cazurile în care se constată o deteriorare semnificativă a indicatorilor prudenţiali şi de performanţă financiară, de natură a afecta capacitatea instituţiei de credit de a respecta cerinţele prudenţiale, sau deficienţe grave în administrarea şi/sau conducerea instituţiei de credit de natură a periclita in mod grav interesele deponenţilor;




  • mandatul persoanelor care asigură administrarea și/sau conducerea instituției de credit încetează, iar atribuțiile acestora sunt preluate de un administrator special desemnat de Banca Națională a României;




  • funcţionarea adunării generale a acţionarilor se suspendă pe perioada administrării speciale, cu excepţia situaţiilor în care aceasta este convocată de către administratorul special pentru adoptarea unor măsuri de restructurare în legătură cu care își păstrează competențele.






  • a.2.1. În cadrul administrării speciale pot fi implementate măsuri de redresare precum:






  • îmbunătățirea cadrului de administrare, a strategiilor, proceselor și mecanismelor implementate în cadrul instituției de credit;




  • restructurarea activităților neprofitabile;




  • suspendarea atragerii de depozite și/sau acordării de credite.






  • a.2.2. În cadrul adminstrării speciale pot fi implementate măsuri de restructurare precum:






  • majorarea capitalului social;




  • reducerea capitalului pentru acoperirea pierderilor;




  • operaţiuni de vânzare de active, operaţiuni de transfer de depozite, operaţiuni de vânzare de active cu asumare de pasive (nu necesită aprobarea adunării generale a acționarilor);




  • fuziunea cu alte instituţii de credit, divizarea totală sau parţială.




a.2.3. Încetarea administrării speciale. Consecințe:


reluarea activității instituției de credit (dacă instituția de credit s-a redresat și îndeplinește cerințele prudențiale prevăzute de lege);


retragerea autorizației instituției de credit, urmată de sesizarea de către Banca Națională a României a instanței competente pentru declanșarea procedurii falimentului sau, după caz, urmată de dizolvare și lichidare administrativă (dacă instituția de credit nu s-a redresat).


a.3. Măsuri de stabilizare:


- pot fi dispuse de Banca Națională a României în cazurile în care deteriorarea situaţiei unei instituții de credit ar ameninţa stabilitatea financiară, inclusiv din perspectiva protecției deponenților și/sau menținerii încrederii populației în sistemul bancar;


- mandatul persoanelor care asigură administrarea și/sau conducerea instituției de credit încetează, iar atribuțiile acestora sunt preluate de un administrator delegat desemnat de Banca Națională a României;


- finanţarea oricăreia dintre măsurile de stabilizare este asigurată de Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, ale cărui resurse vor putea fi, la nevoie, suplimentate printr-un împrumut acordat de Ministerul Finanţelor Publice.


a.3.1. Transferul total sau parţial de active şi pasive ale unei instituții de credit aflate în dificultate către alte instituții de credit sau instituţii financiare din sectorul privat, cu o situaţie financiară solidă, asigurându-se transferul prioritar al depozitelor garantate şi continuarea prestării serviciilor bancare;


a.3.2. Implicarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar în calitate de administrator delegat şi, după caz, de acţionar al unei instituții de credit aflate în dificultate, dacă anterior s-a dispus măsura suspendării exercitării drepturilor de vot ale acţionariatului care deţine controlul asupra respectivei instituții de credit. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar va dobândi calitatea de acţionar prin subscrierea acţiunilor noi emise ca urmare a majorării capitalului social al instituției de credit respective (ulterior acoperirii pierderilor prin reducerea capitalului social).


a.3.3. Transferul de active și pasive către o bancă-punte care se constituie în acest scopavând ca obiectiv asigurarea în continuare a prestării serviciilor bancare. Banca-punte este autorizată de Banca Naţională a României şi îşi desfăşoară activitatea cu respectarea prevederilor legislaţiei aplicabile instituţiilor de credit, fiind supusă supravegherii prudenţiale exercitate de banca centrală. Banca-punte ar urma să fie deținută de Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, în calitate de unic acţionar al băncii. Durata de funcţionare a băncii-punte este limitată până la doi ani, cu posibilitatea prelungirii acesteia până la finalizarea operațiunii de vânzare a băncii-punte către un investitor solid. Banca-punte se subrogă în toate drepturile și obligațiile decurgând din relațiile contractuale aferente activelor și pasivelor transferate. La data transferului activelor şi pasivelor către banca-punte, autorizația instituţiei de credit de la care s-a efectuat transferul de active şi pasive încetează de drept, instituția de credit reziduală intrând în procedura de lichidare administrativă, monitorizată de Banca Națională a României. În cadrul procedurii de lichidare, instituția de credit reziduală are obligația de a presta în beneficiul băncii-punte serviciile necesare derulării de către banca-punte a activităților sale.


Măsurile implementate în cursul administrării speciale, precum și măsurile de stabilizare nu pot fi suspendate sau desființate de instanța de judecată, urmând a fi acordate despăgubiri persoanelor prejudiciate prin dispunerea măsurilor respective.


În ceea ce privește măsurile pentru restructurarea firmelor de investiții aflate în stare de dificultate, legislația primară naţională nu include prevederi specifice în acest sens, în contextul în care, la nivelul Uniunii Europene, nu exista un regim unitar care să cuprindă norme detaliate pentru restructurarea firmelor de investiții. Criza financiară a demonstrat că există o lipsă semnificativă de instrumente adecvate la nivelul Uniunii Europene pentru gestionarea eficientă a situației firmelor de investiții aflate în dificultate şi care ar putea avea un impact semnificativ asupra destabilizării întregului sistem financiar-bancar.


b) În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din data de 12 iunie 2014 a fost publicată Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CE a Consiliului şi a Directivelor 2001/24/CE/, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE,2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE, precum şi a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 şi (UE) nr. 648/2012, ale Parlamentului European şi ale Consiliului (Directiva 2014/59/UE), a cărei transpunere în legislaţia naţională a statelor membre trebuia realizată în termenul prevăzut de articolul 130 din directivă, respectiv până la sfârşitul anului 2014, iar aplicabilitatea trebuia asigurată începând cu data de 1 ianuarie 2015.


În cursul lunii februarie a.c. Comisia Europeană a notificat România cu privire la punerea în întârziere în cauza 2015/0100, aceasta reprezentând declanșarea acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor (infringement) pentru necomunicarea măsurilor naţionale de transpunere a Directivei 2014/59/UE.


Obiectivele urmărite la nivelul Uniunii, date publicităţii încă din luna octombrie 2009, în cuprinsul Comunicării Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social, Curtea Europeană de Justiţie şi Banca Centrală Europeană: An EU Framework for Cross-border Crisis Management in Banking Sector (COM (2009)0561 final), cuprinzând principalele elemente care au fost, ulterior,avute în vedere la crearea noului cadru armonizat de gestiune a crizelor transfrontaliere în sectorul bancar la nivelul Uniunii Europene, pornesc de la considerentul că, spre deosebire de regimul general al insolvenţei, care are drept obiective principale un tratament corect şi predictibil al creditorilor şi maximizarea valorii activelor în vederea satisfacerii creanţelor lor, un cadru specific de soluţionare a băncilor în criză trebui să acorde prioritate obiectivelor de „politică publică”, precum stabilitatea financiară, continuitatea serviciilor oferite şi integritatea sistemelor de plăţi.


În acest context, adoptarea Directivei 2014/59/UE reprezintă concretizarea eforturilor Uniunii Europene de a crea un cadru eficace de gestiune a crizelor pentru instituțiile financiare transfrontaliere, după măsurile fără precedent luate începând cu toamna anului 2008 pentru recapitalizarea și garantarea băncilor din fonduri publice, coordonate la nivel european pe o bază ad-hoc. Aceasta se constituie într-o reformă fundamentală a reglementării și supravegherii piețelor financiare, care pune bazele unui regim ce asigură că autoritățile își coordonează în mod eficace acțiunile și dispun de instrumente adecvate de intervenție rapidă pentru gestionarea dificultăților cu care se confruntă instituțiile de credit și celelalte instituții financiare.


Considerentele legiuitorului european pentru crearea unui cadru pentru ieșirea ordonată din piață a instituțiilor de credit și firmelor de investiții (denumite în continuare instituții) neviabile sau în curs de a intra în dificultate au în vedere faptul că acestea funcționează pe bază de încredere și pot deveni neviabile foarte rapid dacă partenerii, clienții și participanții la sistemele de plăți își pierd încrederea în capacitatea lor de a-și îndeplini obligațiile. De asemenea, intrarea în criză a unei instituții poate conduce la propagarea problemelor acesteia în întregul sistem, din cauza gradului înalt de interdependență dintre instituțiile financiare, existând riscul apariției unei crize sistemice.


Criza financiară a demonstrat că există o lipsă acută de instrumente adecvate la nivelul Uniunii pentru a gestiona în mod eficient situația instituțiilor neviabile sau în curs de a intra în dificultate și că procedurile generale de insolvență nu sunt adecvate pentru instituțiile financiare, deoarece ele nu asigură o intervenție suficient de rapidă, asigurarea continuității activităţilor, serviciilor sau operaţiunilor a căror întrerupere poate conduce, în unul sau mai multe state membre, la perturbări în furnizarea unor servicii esenţiale pentru economia reală sau la perturbarea stabilităţii financiare.


În astfel de cazuri, există un interes public pentru a declanșa proceduri specifice (proceduri de rezoluție) asupra unei instituții și pentru a aplica instrumente adecvate (instrumentele de rezoluție) în locul recurgerii la procedura obișnuită de insolvență.


Noile instrumente de intervenție statală, armonizate prin Directiva 2014/59/UE sunt considerate a fi necesare în special pentru a preveni ajungerea unei instituții în stare de insolvență sau, în cazul în care aceasta se produce, pentru a reduce la minimum consecințele negative, în sensul menținerii funcțiilor de importanță sistemică ale instituției, prin viabilizarea acesteia, dacă este posibil, sau, după caz, prin transferul acestor funcții la o altă entitate.


Absența condițiilor, competențelor și procedurilor comune de rezoluție a instituțiilor poate constitui un obstacol în calea bunei funcționări a pieței interne și poate frâna cooperarea dintre autoritățile naționale în cazul grupurilor de instituții transfrontaliere în curs de a intra în dificultate.


Conform fundamentării legiuitorului european, s-a dovedit necesar ca autoritățile să dispună de mijloace eficiente de acțiune în ceea ce privește instituțiile, pentru a preveni contaminarea, inclusiv la nivel de grup transfrontalier.


Prin urmare, s-a considerat necesară instituirea unui regim armonizat la nivelul Uniunii, care să ofere autorităților statelor membre un set credibil de instrumente pentru a interveni suficient de timpuriu și de rapid în cazul unei instituții neviabile sau în curs de a intra în dificultate, astfel încât să garanteze continuitatea funcțiilor financiare și economice critice ale acesteia, reducând în același timp la minimum impactul situației de dificultate a instituției asupra economiei și a sistemului financiar.


În cadrul procedurii de rezoluție a instituțiilor sau a grupurilor active la nivelul Uniunii, noul cadru legislativ adoptat urmărește ca deciziile luate în baza acestuia să asigure menținerea stabilității financiare și reducerea la minimum a efectelor economice și sociale în toate statele membre în care instituția sau grupul își desfășoară activitatea.


Potrivit considerentului 130 din preambulul Directivei 2014/59/UE, măsurile și instrumentele legiferate prin aceasta respectă atât drepturile fundamentale, cât și drepturile, libertățile și principiile recunoscute în particular de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta), în special dreptul la proprietate, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil și dreptul la apărare.


Cadrul de gestionare a crizelor din sectorul financiar-bancar așa cum a fost conceput de legiuitorul Uniunii este structurat pe trei piloni: prevenirea crizelor, intervenţia timpurie şi rezoluţia bancară, pentru fiecare pilon fiind stabilite condiţiile declanşatoare, autorităţile implicate, competențele și instrumentele ce pot fi aplicate, precum şi modalitatea de implementare a acestora.


În implementarea acestui cadru sunt implicate atât autoritățile competente cu supravegherea prudențială, cât și autoritățile de rezoluție, acestea colaborând în mod strâns.


Noile competențe ce revin autorităților de supraveghere în prevenirea crizelor, reprezintă o completare a atribuțiilor conferite acestor autorități prin Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (Directiva 2013/36/UE).


Întrucât riscul pe care îl prezintă fiecare instituție în parte la adresa stabilității financiare nu poate fi estimat pe deplin dinainte, autoritățile trebuie să dispună de aceste competențe cu privire la orice instituție, indiferent de dimensiunea sau de sfera de cuprindere a activităților acesteia.


În cadrul etapei privind pregătirea:




  • se instituie obligativitatea instituțiilor de a elabora și actualiza planuri de redresare (cu măsuri pe care entitatea le va lua pentru ieșirea din situații de dificultate financiară), planuri care se supun evaluării autorității de supraveghere (cu consultarea autorității de rezoluție);




  • se instituie obligativitatea autorității de rezoluție de a elabora planuri de rezoluție pentru fiecare instituție;




  • se asigură unificarea regimului de reglementare a sprijinului financiar intra-grup (autoritatea de supraveghere a entităţii care furnizează sprijinul se poate opune, în condiții bine determinate).




În cazul în care o instituție nu prezintă un plan de redresare adecvat, autoritățile de supraveghere trebuie să aibă competența de a solicita acesteia luarea măsurilor necesare pentru remedierea deficiențelor majore ale planului. Se consideră că această cerință ar putea afecta libertatea de a desfășura o activitate comercială, garantată prin articolul 16 din Cartă, însă limitarea acestui drept fundamental este necesară pentru atingerea obiectivelor de stabilitate financiară. Mai precis, această limitare este necesară pentru consolidarea activității instituțiilor și pentru a evita o creștere excesivă a activităților instituțiilor sau a riscurilor asumate de către acestea, fără a avea capacitatea de a depăși dificultățile, de a acoperi pierderile și de a-și restabili baza de capital. De asemenea, limitarea este considerată proporțională deoarece permite luarea unor măsuri preventive doar dacă acestea sunt necesare pentru abordarea deficiențelor și, prin urmare, este conformă cu articolul 52 din Cartă.


Intervenţia timpurie presupune abordarea problemelor într-un stadiu incipient şi cuprinde posibilitatea numirii unui administrator temporar pe o perioadă limitată, a cărui responsabilitate principală constă în restabilirea situaţiei financiare a instituţiei, prin implementarea planurilor de redresare.


În vederea menținerii stabilității financiare, se consideră important ca autoritățile de supraveghere să fie în măsură să remedieze deteriorarea situației financiare și economice a unei instituții, înainte ca aceasta să ajungă într-un stadiu în care singura alternativă să fie rezoluția. În acest scop, statele membre trebuie să asigure că autoritățile de supraveghere dispun de competențe de intervenție timpurie, inclusiv competența de a numi un administrator temporar, care fie să înlocuiască organul de conducere și conducerea superioară ale unei instituții, fie să coopereze temporar cu acestea. Numirea administratorului temporar nu aduce atingere altor drepturi ale acționarilor.


Rezoluţia presupune o intervenție a autorităților statului, în condiții expres determinate. Astfel, o acțiune de rezoluție poate fi dispusă:




  1. în momentul în care se stabilește că o instituție intră sau este susceptibilă de a intra într-o stare de dificultate majoră,




  2. nu există nicio perspectivă rezonabilă ca printr-o măsură alternativă, de natură privată sau o măsură de supraveghere, să se prevină intrarea în dificultate a instituției într-un interval de timp rezonabil, și




  3. acţiunea de rezoluţie este necesară din perspectiva interesului public, sens în care autoritățile de rezoluție trebuie să fie abilitate prin lege să aplice, fără întârziere, instrumentele de rezoluție prevăzute.




O acţiune de rezoluţie este considerată de interes public dacă este necesară pentru atingerea de o manieră adecvată a unuia sau mai multor obiective ale rezoluţiei, iar lichidarea instituţiei de credit conform procedurii de insolvenţă nu ar permite atingerea obiectivelor rezoluţiei în aceeaşi măsură și în timp util.


Obiectivele rezoluției sunt asigurarea continuității funcțiilor critice ale instituției supuse rezoluției, evitarea efectelor negative asupra stabilității financiare, protejarea fondurilor publice prin reducerea la minimum a dependenței instituțiilor aflate în dificultate majoră de sprijinul financiar public extraordinar și protejarea deponenților garantați, a investitorilor care intră sub incidența dispozițiilor privind compensarea, precum și a fondurilor și activelor clienților.


Astfel, deși aplicarea instrumentelor de rezoluție implică unele limitări de drepturi ale acționarilor și ale altor creditori ai instituției supuse rezoluției, aceste limitări sunt necesare pentru atingerea, în timp util și eficient, a obiectivelor urmărite.


 De asemenea, atunci când aplică instrumente de rezoluție și exercită competențe în materie de rezoluție, autoritățile de rezoluție sunt ținute să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura respectarea principiilor prevăzute în mod exprescare se referă la:




  1. suportarea pierderilor în primul rând de către acţionarii instituţiei supuse rezoluţiei;




  2.  suportarea pierderilor de către creditorii instituţiei ulterior acţionarilor, în conformitate cu ordinea de prioritate a creanţelor potrivit procedurii de insolvenţă;




  3.  ca regulă, înlocuirea organului de conducere şi a conducerii superioare ale instituţiei;




  4.  tragerea la răspundere, potrivit legii civile sau penale, a persoanelor fizice şi juridice care au contribuit la ajungerea în stare de dificultate majoră a instituţiei;




  5.  asigurarea unui tratament egal al creditorilor din aceeaşi categorie;




  6.  regula ca niciun creditor să nu suporte pierderi mai mari decât cele pe care le-ar fi suportat în cazul în care instituţia ar fi fost lichidată prin intermediul procedurii de insolvenţă;




  7. protejarea în totalitate a depozitelor acoperite; şi




  8.  respectarea în cazul luării unor acţiuni de rezoluţie a mecanismelor de siguranţă prevăzute de directivă.




Instrumentele de rezoluție prevăzute de directivă sunt astfel concepute încât autoritățile statelor membre să poată face față unei game largi de scenarii în mare parte imprevizibile, ținând totdată seama de diferențele existente între situația unei singure instituții aflate în criză și o criză financiară sistemică. Aceste instrumente sunt:




  • instrumentul de vânzare a afacerii instituţiei supuse rezoluției;




  • instrumentul instituţiei-punte;




  • instrumentul de separare a activelor instituţiei supuse rezoluţiei;




  • instrumentul de recapitalizare internă (bail-in).




Instrumentul de vânzare a afacerii presupune vânzarea totală sau parțială, în condiţii comerciale transparente şi nediscriminatorii, care să nu confere avantaje neloiale niciunui potenţial cumpărător, a acţiunilor emise de instituţia supusă rezoluţiei sau, după caz, a activității acesteia (active, drepturi sau obligaţii) către unul sau mai mulți cumpărători din sectorul privat, fără acordul acţionarilor instituției supusă rezoluției.


Instrumentul instituţiei-punte constă în crearea unei noi instituții, prin transferul către aceasta, total sau parțial de acțiuni emise de una sau de mai multe instituţii supuse rezoluţiei şi/sau prin transferul către aceasta, total sau parţial de active, drepturi sau obligaţii ale uneia sau mai multor instituţii supuse rezoluţiei, în scopul menţinerii accesului clienților la funcţiile critice şi al vânzării ulterioare a acesteia către un cumpărător privat. Instituţia-punte este supusă regimului juridic de autorizare și supraveghere prudențială, în funcție de natura activelor, drepturilor sau obligațiilor preluate.


Instituția-punte se constituie ca instituție al cărei capital social este deținut integral sau parțial de una sau mai multe autorități publice și este controlată de autoritatea de rezoluție, scopul constituirii acesteia fiind de a asigura continuarea furnizării de servicii financiare esențiale către clienții instituției supuse rezoluției, până la vânzarea ulterioară către un cumpărător privat. Instituția-punte trebui să funcționeze ca entitate viabilă și, în termenul prevăzut în directivă, să fie vândută, la momentul în care există circumstanțe favorabile, ori să fie lichidată, în cazul în care aceasta nu este viabilă.


Instrumentul de separare a activelor constă în transferul de la o instituţie supusă rezoluţiei sau de la o instituție-punte către un “vehicul de administrare a activelor" a anumitor active, drepturi sau obligații care, din cauza nivelului de risc pe care le implică sau a dificultăţilor în stabilirea valorii lor, ar periclita soliditatea financiară a instituţiei de la care se efectuează transferul (separarea activelor se utilizează doar împreună cu alte instrumente de rezoluţie).


Instrumentul de recapitalizare internă presupune conversia în capital a creanțelor asupra instituției supuse rezoluției sau reducerea valorii acestora și vizează fie recapitalizarea unei instituții în privința căreia există premisele redresării și funcționării în continuare, cu respectarea cerințelor de la autorizare, fie, dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru redresarea instituției, conversia în capital sau reducerea valorii creanțelor, anterior transferului acestora către o instituție-punte, în vederea unui aport de capital la respectiva instituție-punte ori, după caz, a transferului lor către un cumpărător privat, în cazul aplicării instrumentului de vânzare a afacerii, sau către un “vehicul” de administrare a activelor, în cazul aplicării instrumentului de separare a activelor.


Aplicarea acestui instrument asigură atingerea obiectivelor rezoluției prin garantarea faptului că acționarii și creditorii instituției supuse rezoluției participă la pierderile acesteia.


Sunt exceptate de la aplicarea instrumentului de recapitalizare internă o serie de creanțe, reprezentate, în principal, de următoarele: depozitele acoperite de o schemă de garantare, creanțele garantate, creanțele fiduciare, creanțele cu o scadență mai mică 7 zile ale sistemelor de plăți sau operatorilor acestor sisteme și ale altor instituții, cu excepția entităților care fac parte din grupul instituției supuse rezoluției, creanțele angajaților, creanțele creditorilor comerciali care furnizează mărfuri sau servicii cruciale pentru desfășurarea activității instituției supuse rezoluției, creanțele fiscale privilegiate, creanțele schemelor de garantare a depozitelor.


De asemenea, autoritățile de rezoluție pot exclude de la recapitalizare, în principal, creanțele a căror reducere nu este posibilă într-un termen rezonabil, creanțele a căror excludere este strict necesară și este proporțională pentru a asigura continuitatea funcțiilor critice și a liniilor de activitate esențiale, creanțele a căror excludere este necesară și proporțională pentru a evita răspândirea contaminării sau a instabilității financiare care ar putea determina o perturbare gravă a economiei unui stat membru. În cazul în care se aplică excluderile menționate, nivelul reducerii valorii contabile sau al conversiei altor pasive eligibile poate fi majorat pentru a ține seama de astfel de excluderi, sub rezerva respectării principiului „niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat în raport cu procedurile normale de insolvență”.


Cu excepția situațiilor pentru care dispozițiile directivei specifică altfel, autoritățile de rezoluție trebuie să aplice instrumentul de recapitalizare internă astfel încât să respecte tratamentul egal al creditorilor și rangul de prioritate al creanțelor, conform legislației aplicabile în materie de insolvență.


În situația extraordinară a unei crize sistemice, directiva prevede, ca finanțare de ultimă instanță, posibilitatea acordării de sprijin financiar public extraordinar, prin intermediul următoarelor instrumente publice de stabilizare financiară: sprijin financiar prin aport public de capital și, respectiv, trecerea temporară în proprietate publică.


În funcție de instrumentele utilizate și de impactul asupra pieței, intervenția la nivel guvernamental sau a autorităților de rezoluție din statele membre în gestiunea crizelor din sectorul bancar-financiar (prin mecanismele de finanţare a rezoluţiei) poate conduce la încadrarea măsurilor prevăzute de directivă, care pot fi adoptate, ca reprezentând ajutor de stat și, în consecință, la necesitatea respectării regulilor Uniunii Europene în materie de ajutor de stat stabilite de Comisia Europeană.


Directiva prevede că aplicarea instrumentelor de rezoluție se face cu respectarea mecanismelor de siguranță prin care se asigură compensarea eventualelor prejudicii suportate de acționarii și creditorii instituției supuse rezoluției.


De asemenea, la baza oricărei decizii privind aplicarea instrumentelor de rezoluție stau evaluări economice complexe, prin care se determină valoarea activelor și pasivelor care fac obiectul transferului în cazul aplicării instrumentului de vânzare a afacerii, al instituției-punte și cel de separare a activelor, respectiv valoarea cu care urmează să fie reduse/convertite creanțele în cazul instrumentului de recapitalizare internă.


Potrivit Directivei, evaluarea activelor și a pasivelor instituțiilor în curs de a intra în dificultate trebuie să se bazeze pe estimări corecte, prudente și realiste, la momentul aplicării instrumentelor de rezoluție. Din rațiuni de urgență, directiva prevede că autoritățile de rezoluție trebuie să fie abilitate să efectueze o evaluare rapidă a activelor sau a pasivelor unei instituții în curs de a intra în dificultate, care trebuie să stea la baza oricărei decizii privind aplicarea instrumentelor de rezoluție. Această evaluare este urmată de o nouă evaluare, realizată, cât mai curând posibil, de un evaluator independent, în urma căreia, dacă este cazul, autoritatea de rezoluție procedează la majorarea valorii creanțelor creditorilor și acționarilor, care au fost reduse prin aplicarea instrumentului de capitalizare internă, respectiv, dispune instituției-punte sau vehiculului de administrare a activelor să efectueze plata unei contraprestații suplimentare aferente activelor, drepturilor și obligațiilor transferate. Directiva prevede că metoda de evaluare face obiectul standardelor tehnice obligatorii elaborate de Autoritatea Bancară Europeană și adoptate de Comisia Europeană în baza competențelor delegate acesteia, prin aceste standarde urmând să fie stabilit un cadru de principii aplicabile cu ocazia desfășurării acestor evaluări, care să permită aplicarea unor diferite metodologii specifice de către autoritățile de rezoluție și evaluatorii independenți, după caz.


În cazul transferului de acțiuni, precum și în cazul transferului de active, drepturi sau obligații ale instituției supuse rezoluției, realizat în contextul aplicării instrumentului de vânzare a afacerii, a instrumentului instituției-punte sau, după caz, a instrumentului de separare a activelor, plata oricărei contraprestații de către destinatarul transferului (cumpărător privat, instituția-punte ori, după caz, vehiculul de administrare a activelor), este făcută în favoarea acționarilor instituției supuse rezoluției, când obiectul transferului îl constituie acțiunile instituției supuse rezoluției, sau în favoarea instituției supuse rezoluţiei, în cazul transferului de active, drepturi sau obligații ale acesteia.


Competențe de rezoluție


Pentru aplicarea instrumentelor de rezoluție prevăzute de directivă, statele membre trebuie să asigure că autoritățile desemnate în acest sens dispun de toate competențele legale necesare, care pot fi exercitate, în diferite combinații, în legătură cu instituția supusă rezoluției și care se referă la: competența de a transfera acțiuni sau active, drepturi sau obligații către o altă entitate, competența de a reduce valoarea nominală a acțiunilor sau de a le anula, ori de a reduce valoarea contabilă a datoriilor sau de a le converti, competența de a înlocui organele de conducere și competența de a impune un moratoriu temporar privind plata obligațiilor. Sunt prevăzute, de asemenea și competențe suplimentare, inclusiv cea de a solicita instituției supuse rezoluției, precum și altor entități din grupul acesteia, asigurarea continuității prestării de servicii necesare destinatarului transferului de acțiuni sau de active, drepturi sau obligații pentru desfășurarea activităților preluate prin transfer.


În plus, directiva prevede o serie de competențe auxiliare pentru asigurarea eficacității transferului de activitate.


În vederea atingerii în timp util a obiectivelor rezoluției, directiva prevede ca statele membre trebuie să asigure că autoritățile de rezoluție exercită aceste competențe fără a fi necesară aprobarea vreunei persoane publice sau private ori îndeplinirea vreunei formalități care ar decurge în mod obișnuit din lege, din contract sau în alt mod.


Mecanisme de siguranță


Utilizarea instrumentelor și a competențelor de rezoluție poate afecta drepturile acționarilor și pe cele ale creditorilor.


Conform preambulului directivei, orice atingeri aduse drepturilor proprietarilor și creditorilor ca urmare a măsurilor de rezoluție sunt compatibile cu prevederile art.17 din Cartă (dreptul de proprietate) și cu principiile enunțate la articolul 521 (întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor) din Cartă.


Astfel, instrumentele de rezoluție se pot aplica doar acelor instituții care intră sau sunt susceptibile de a intra în dificultate, și numai atunci când acest lucru este necesar pentru atingerea obiectivului de stabilitate financiară, în interesul general. Mai exact, instrumentele de rezoluție trebuie să fie aplicate atunci când instituția nu poate fi lichidată în conformitate cu procedura obișnuită de insolvență, deoarece acest lucru ar putea destabiliza sistemul financiar, iar aceste măsuri sunt necesare pentru a asigura transferul rapid și menținerea funcțiilor de importanță sistemică și nu există nicio perspectivă rezonabilă de găsire a unei soluții alternative provenind din sectorul privat care să fie suficientă pentru redresarea deplină a instituției, nici chiar majorarea capitalului de către acționarii existenți sau de către o terță parte. De asemenea, atunci când se aplică instrumente de rezoluție și se exercită competențe în materie de rezoluție, trebuie să se țină seama de principiul proporționalității și de particularitățile formei juridice a unei instituții.


Atingerile aduse drepturilor de proprietate nu trebuie să fie disproporționate. Acționarii și creditorii afectați nu trebuie să suporte pierderi mai mari decât cele pe care le-ar fi suportat în cazul în care instituția ar fi fost lichidată la momentul luării deciziei de declanșare a procedurii de rezoluție.


Mecanismele de siguranță, prevăzute de directivă, au în vedere ca:




  1. acționarii și creditorii ale căror creanţe nu au fost transferate să primească drept despăgubire pentru creanţele lor cel puţin o sumă egală cu cea pe care ar fi primit-o dacă instituţia supusă rezoluţiei ar fi fost lichidată prin procedura de insolvenţă imediat la momentul luării deciziei de rezoluție;




  2. în cazul instrumentului de recapitalizare internă, acţionarii şi creditorii ale căror creanţe au fost reduse sau convertite în titluri de capital, nu trebuie să suporte pierderi mai mari decât cele pe care le-ar fi înregistrat dacă instituţia supusă rezoluţiei ar fi fost lichidată prin procedura de insolvenţă dacă aceasta ar fi fost deschisă la momentul luării deciziei de rezoluție.




Cu scopul de a proteja dreptul acționarilor și al creditorilor, directiva prevede realizarea, cât mai curând posibil după aplicarea unei măsuri de rezoluție, a unei evaluări independente a tratamentului pe care acționarii și creditorii l-ar fi primit în cazul în care instituția ar fi fost lichidată în baza procedurii obișnuite de insolvență. Această evaluare ulterioară este distinctă de evaluarea care a stat la baza luării deciziei privind aplicarea unui instrument de rezoluție. În cazul în care se constată că acționarii și creditorii au primit ca plată sau compensare a creanțelor echivalentul unei sume inferioare celei pe care ar fi primit-o în cadrul procedurii obișnuite de insolvență, ei au dreptul la plata diferenței, care se face din fondurile mecanismelor de finanțare a rezoluției instituite potrivit directivei.


În conformitate cu articolul 47 din Cartă (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil), directiva prevede că deciziile luate de autoritățile de rezoluție trebuie să facă obiectul dreptului la o cale de atac şi stabileşte condiţiile în statele membre trebuie să asigure exercitarea acestui drept.


Astfel, ţinând cont de faptul că măsurile armonizate prin directivă au drept obiectiv tratarea unor situații de extremă urgență și că suspendarea oricărei decizii a autorităților de rezoluție ar putea afecta continuitatea funcțiilor critice ale instituţiei supuse rezoluţiei, directiva prevede faptul că introducerea unei căi de atac nu trebuie să aibă ca efect suspendarea de drept a deciziei contestate, o astfel de suspendare fiind prezumată a fi contrară interesului public.


În plus, acolo unde este necesar, pentru a proteja părțile terțe care au achiziționat cu bună-credință active, drepturi și obligații ale instituției aflate în rezoluție, în temeiul exercitării de către autorități a competențelor de rezoluție și pentru a asigura stabilitatea piețelor financiare, directiva prevede că exercitarea unei căi de atac, în urma căreia decizia autorității de rezoluție este anulată, nu trebuie să afecteze actele administrative sau tranzacțiile încheiate ulterior pe baza deciziei respective. În astfel de cazuri, reparațiile trebuie să se limiteze la acordarea de despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele prejudiciate.


Nu în ultimul rând, în fundamentarea directivei se subliniază că măsurile de gestionare a crizelor luate de autoritățile naționale de rezoluție necesită evaluări economice complexe și o marjă largă de apreciere. Întrucât se consideră că autoritățile naționale de rezoluție dispun de capacitatea de expertiză necesară pentru a realiza aceste evaluări, directiva prevede că instanțele naționale, atunci când sunt sesizate cu o acțiune împotriva unei decizii de aplicare a măsurilor de rezoluție trebuie să utilizeze în aprecierea stării de fapt evaluările realizate de autoritățile de rezoluție. Cu toate acestea, natura complexă a acestor evaluări nu împiedică instanțele naționale să analizeze dacă elementele de probă invocate de către autoritatea de rezoluție sunt exacte din punct de vedere material, fiabile și coerente, dacă elementele de probă conțin toate informațiile relevante care ar trebui să fie luate în considerare pentru a evalua o situație complexă și dacă ele sunt de natură să susțină concluziile deduse pe baza lor.


Finanțarea rezoluției


Pentru a asigura fondurile necesare finanțării măsurilor de rezoluție, cu evitarea utilizării resurselor bugetare publice pentru astfel de scopuri, directiva prevede obligativitatea constituirii unui fond de rezoluție cu contribuții colectate din sectorul financiar, de principiu anterior și independent de orice operațiuni de rezoluție (finanțare ex-ante, cu nivel minim impus cel puţin până la atingerea unei mase critice a resurselor disponibile) şi, dacă această finanțare prealabilă este insuficientă, prin contribuții ulterioare.


Nivelul minim al resurselor fondului naţional de rezoluţie trebuie să fie de 1% din suma depozitelor acoperite ale tuturor instituţiilor de credit autorizate şi se impune a fi atins, etapizat, cel târziu la 31 decembrie 2024.


Pentru a stimula un comportament de evitare a asumării de către instituții a unor riscuri excesive, contribuțiile individuale ale instituţiilor la fondul de rezoluție se determină în funcție de nivelurile de risc de credit, de lichiditate și de piață la care este expusă fiecare instituţie.


În conformitate cu obiectivul potrivit căruia finanțarea rezoluţiei unei instituţii ar trebui să fie suportată în principal de acționarii și creditorii acesteia și apoi de sectorul financiar şi numai în ultimă instanţă de resurse ale bugetului public, directiva instituie cadrul pentru funcţionarea unui sistem de împrumuturi voluntare între fondurile naţionale de rezoluție din statele membre.


Controlul privind utilizarea resurselor aferente fondului de rezoluţie este încredințat autorităţii de rezoluţie, destinațiile acestui fond fiind expres și limitativ prevăzute.


Având în vedere implicațiile fiscale potențiale, decizia de a acorda un împrumut unui mecanism de finanțare din alt stat membru se ia în consens de către autoritatea de rezoluție și ministerul competent cu deciziile bugetare.


Directiva prevede un mecanism de protecție față de eventuale pierderi ce i-ar afecta, ca urmare a rezoluției unei instituții, pe deponenții aflați sub protecția legislației în domeniul garantării depozitelor. Astfel, orice măsură de rezoluție care asigură continuitatea accesului deponenților la depozitele acoperite va fi finanțată din resurse ale schemei de garantare a depozitelor la care instituția de credit este participantă, în limita sumelor care ar fi fost suportate de schema de garantare în situația în care instituția de credit ar fi fost lichidată prin procedura normală de insolvență.


Derogări de la alte prevederi ale acquis-ului UE


Întrucât Directivele Uniunii în materie de drept al societăților comerciale conțin norme obligatorii privind protecția acționarilor și a creditorilor instituțiilor care se încadrează în domeniul de aplicare al acestor directive, norme care pot constitui un impediment atunci când este necesară o acțiune rapidă a autorităților de rezoluție, reducând atât eficacitatea acțiunilor întreprinse de acestea, cât și utilizarea instrumentelor și competențelor de rezoluție, Directiva 2014/59/UE prevede derogări corespunzătoare de la aceste directive. În scopul de a garanta părților interesate maxima certitudine juridică, derogările sunt definite în mod clar și strict și sunt aplicabile exclusiv în interes public și doar atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru declanșarea procedurii de rezoluție. Recurgerea la instrumentele de rezoluție presupune îndeplinirea obiectivelor rezoluției și a condițiilor de rezoluție prevăzute de prezenta directivă.


Astfel, Directiva 2014/59/UE conține derogări de la:




  • Directiva 2012/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește normele privind drepturile acționarilor de a decide în legătură cu majorările sau reducerile capitalului, dreptul de a participa, prin aport în numerar, la orice nouă emisiune de acțiuni, protecția creditorilor în cazul reducerii capitalului și convocarea adunării acționarilor, în cazul unor grave pierderi de capital;




  • Directiva 2011/35/UE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește normele privind aprobarea fuziunilor de către adunările generale ale fiecăreia dintre societățile care fuzionează, privind cerințele referitoare la proiectul de fuziune, raportul de gestionare și raportul de expertiză, precum și privind protecția creditorilor; Directiva 82/891/CEE a Consiliului în ceea ce privește prevederile similare referitoare la societățile comerciale publice pe acțiuni; Directiva 2005/56/CE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește normele corespunzătoare fuziunilor transfrontaliere ale societăților comerciale pe acțiuni;




  • Directiva 2004/25/CE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește obligația de a lansa o ofertă publică de cumpărare privind toate acțiunile societății, la un preț echitabil în sensul directivei respective, în cazul în care un acționar preia, în mod direct sau indirect, singur sau împreună cu alții, un anumit procent din acțiunile unei societăți, care îi asigură controlul asupra respectivei societăți. Scopul acestei norme privind oferta obligatorie este protejarea acționarilor minoritari în caz de schimbare a controlului. După încheierea perioadei de rezoluție, norma privind oferta obligatorie se va aplica oricărui acționar care dobândește controlul asupra instituției afectate;




  • Directiva 2007/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește termenul minim de convocare a adunărilor generale și conținutul convocării unei adunări generale. Cu toate acestea, acționarii păstrează competența decizională în ceea ce privește prelungirea sau scurtarea termenului de convocare a adunărilor generale.




Regimul sancţionator


Directiva 2014/59/UE armonizează la minim regimul sancţiunilor administrative pe care statele membre trebuie să le aplice în cazul încălcării dispoziţiilor naţionale de transpunere. Aceste sancțiuni corespund celor armonizate prin Directiva 2013/36/UE, în materie de supraveghere prudențială.


Acte de aplicare a dispoziţiilor directivei


Pentru detalierea sau, după caz, pentru punerea în aplicare a unora dintre dispoziţiile directivei, Comisia Europeană este abilitată să emită standarde tehnice obligatorii, elaborate de Autoritatea Bancară Europeană.


De asemenea, pentru asigurarea unei interpretări uniforme şi a convergenţei practicilor autorităţilor naţionale, Autoritatea Bancară Europeană este împuternicită să emită ghiduri şi recomandări care trebuie avute în vedere de autorităţile naţionale şi de entităţile aflate în aria de aplicare a prevederilor directivei, conform art.16 din Regulamentul (UE) nr.1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorității europene de supraveghere (Autoritatea bancară europeană), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE și de abrogare a Deciziei 2009/78/CE a Comisiei.


c) Prezentul proiect legislativ privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții urmărește să asigure transpunerea integrală a prevederilor Directivei 2014/59/UE la nivel de legislaţie primară, printr-o lege de sine stătătoare, prin care se asigură crearea cadrului legal de gestiune a crizelor în sectorul financiar-bancar (atât în etapa de pregătire şi intervenţie timpurie, cât şi etapa de rezoluţie), cu abrogarea prevederilor naţionale existente în materie.