Mugur Isărescu, guvernatorul BNR 

Alocuțiune susținută în cadrul conferinței: SĂ ÎNȚELEGEM VIITORUL. Perspectivele sectorului bancar și ale economiei. Pot băncile schimba viitorul României în bine?

- Versiunea pregătită pentru susținere -

Domnule profesor Balcerowicz,

Doamnelor şi domnilor,

Sunt încântat să deschid acest eveniment, cu atât mai mult cu cât este un prilej să-l reîntâlnesc pe domnul Balcerowicz, al cărui nume va fi întotdeauna asociat cu transformarea Poloniei dintr-o economie centralizată într-una de piaţă, planul de reforme care îi poartă numele fiind fundaţia pe care s-a clădit povestea de succes atât de cunoscută astăzi. Dincolo de poziţia guvernamentală din care a promovat aceste reforme, contribuţia profesorului Balcerowicz la dezvoltarea economiei poloneze a avut şi o altă dimensiune, manifestată din poziţia de guvernator al Băncii Naţionale a Poloniei. Cu permisiunea distinsului oaspete, aş afirma că parcursurile noastre profesionale au mai multe puncte comune: în primul rând, suntem amândoi absolvenţi ai facultăţilor de comerţ exterior din ţările noastre, apoi ne-am format ca economişti în institute de cercetare, iar ulterior ne-am asumat responsabilităţi în efortul de reformare a economiilor statelor noastre, atât din postura de membri ai guvernului, cât şi din cea de bancheri centrali. Cred că o astfel de experienţă ne-a oferit amândurora şansa unei perspective integrate asupra economiei şi ne-a întărit convingerea că succesul politicilor economice depinde în mod esenţial de corelarea diverselor măsuri şi de consistenţa în timp a acestora.

De altfel, criza economică și financiară internațională ne-a demonstrat încă o dată că nu există un substitut valid pentru politicile economice consecvente. Remedierea erorilor de politică economică este, în absolut toate situațiile, un proces pe cât de dureros, pe atât de necesar, chiar dacă greu de acceptat de către publicul larg.

Cazul României este ilustrativ din acest punct de vedere. În perioada de expansiune economică se acumulaseră constant dezechilibre macroeconomice majore, ca urmare a influxurilor masive de capital străin, al căror impact a fost amplificat de orientarea vădit prociclică a politicii fiscale, îndeosebi în ultimii doi ani premergători declanșării crizei. În consecință, România se confrunta cu deficite externe şi fiscale majore la debutul crizei, respectiv un deficit fiscal structural de aproximativ 8 la sută din PIB în anul 2008 și un deficit de cont curent pe un palier de două cifre (în perioada 2006-2008).

După declanșarea crizei, România s-a văzut nevoită să recurgă la ajustările necesare în vederea eliminării acestor dezechilibre de o manieră ordonată. Eforturile par să fi dat roade deja: pierderile de producţie din perioada crizei au fost recuperate, creşterea economică fiind nu doar robustă, judecând după standardele actuale la nivel european, ci – de aceasta dată – şi sustenabilă. Deficitul de cont curent s-a corectat până la valori sub 1 la sută, inflaţia a atins minime istorice (de asemenea sub 1 la sută în termeni anuali), iar efortul susţinut de consolidare fiscală (printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană) a condus nu doar la eliminarea deficitului excesiv, ci şi la atingerea obiectivului pe termen mediu de deficit structural (1 la sută) la sfârşitul anului trecut. În acest context, dacă la începutul crizei România nu îndeplinea niciunul dintre cele patru criterii de la Maastricht, în prezent acestea sunt integral atinse, însă marea provocare de acum înainte este asigurarea durabilităţii acestei performanţe.

Dacă perioada ajustărilor macroeconomice pare să se fi încheiat pentru România, misiunea viitoare a politicilor economice este aceea de a păstra echilibrele restaurate cu atât efort, deplasând accentul spre reforme structurale de natură să amplifice potenţialul de creştere a economiei pe termen lung şi să susţină viabilitatea economiei în uniunea monetară prin creşterea flexibilităţii şi rezistenţei economiei la şocuri. Dacă am învăţat cu adevărat din propriile noastre greşeli, vom şti să rezistăm în viitor tentaţiei de a aluneca în măsuri populiste, deşi – aşa cum spunea profesorul Balcerowicz – politicile proaste sunt, de regulă, mai uşor de vândut decât cele bune. Sper ca în cazul României obiectivul adoptării euro să constituie un catalizator pentru politici economice bune, iar primul pas îl reprezintă stabilirea unor obiective realiste, clar definite, în jurul cărora să se cristalizeze consens politic şi social. Aşa cum am spus deja, reformele structurale constituie elementul central al oricărei strategii de dezvoltare a economiei. Am în vedere aici creşterea competiţiei şi eficienţei în sectoare-cheie ale economiei, precum cel al energiei şi al transporturilor, identificarea unor soluţii la şomajul ridicat în rândul tinerilor, inclusiv prin reforme în sectorul educaţiei, dar şi dezvoltarea unei infrastructuri de transport de calitate. Apelând din nou la cuvintele invitatului nostru, reformele structurale sunt cele care creează sinergie între convergenţa nominală şi cea reală.

Dar cum leitmotivul conferinţei de astăzi este „să înţelegem viitorul”, iar cei mai mulţi dintre participanţi sunt bancheri, mi se pare oportună identificarea tendinţelor de evoluţie a sistemului bancar din România. Acestea sunt trei, în opinia mea:

Creştere moderată a creditului. Este puţin probabil, cel puţin pe termen scurt, să asistăm la o inversare spectaculoasă de trend în dinamica creditului, dată fiind persistenţa constrângerilor atât la nivelul cererii, cât şi la nivelul ofertei. Istoria ne învaţă că recesiunile bilanţiere, de tipul celei traversate recent, tind să fie adânci şi de durată. Stocurile (de active din perspectiva ofertei de credit, de datorie din perspectiva cererii) acumulate în trecut apasă asupra fluxurilor curente, iar reţetele standard de politică macroeconomică au adesea eficacitate redusă în astfel de situaţii. De asemenea, este discutabil în ce măsură, chiar dacă ar fi posibilă, o creştere substanţială a volumului creditului ar fi în sine eficace în ceea ce priveşte iniţierea unei creşteri economice autosusţinute.

Prima sesiune a conferinţei de astăzi îşi propune să răspundă la întrebarea „Cine va face primul pas: băncile sau economia?”. Aşa cum remarca profesorul Balcerowicz într-unul din studiile sale, literatura economică pare să conchidă că reluarea creşterii economice în urma unei crize nu este condiţionată de expansiunea creditului, care se produce, în general, ulterior. Mai mult, în cazul crizelor financiare precedate de credit boom, redresările economice în absenţa relansării creditului tind să fie mai puternice decât cele însoţite de creşterea creditului.

Calitatea creditelor este mai importantă decât cantitatea. Calitatea alocărilor de credite este mai importantă, în opinia mea, decât volumul acestora, mai ales într-o perioadă de asanare bilanţieră, precum cea pe care o parcurge încă sistemul bancar românesc. Cred că este necesar ca băncile să direcţioneze creditul în economia reală, spre investiţii productive, evitând o împovărare excesivă a debitorilor de calitate cu costurile erorilor de alocare din trecut. O asemenea abordare are potenţialul de a crea un cerc virtuos între credit, investiţii şi câştiguri de productivitate, care să plaseze economia pe o traiectorie ascendentă sustenabilă, spre beneficiul tuturor.

Creşterea importanţei finanţării locale. O tendinţă care va marca evoluţia sistemului bancar în următorii ani este rezultatul internalizării uneia dintre lecţiile crizei, şi anume aceea a lipsei de viabilitate a unui sistem centralizat de finanţare la nivelul grupurilor bancare transfrontaliere. Paradigma care pare să fi fost adoptată – e adevărat, adesea la îndemnul autorităţilor de supraveghere atât din ţările de origine, cât şi din ţările-gazdă – este cea conform căreia finanţarea subsidiarelor se bazează într-o mai mare măsură pe surse locale. Autorităţile de supraveghere din ţările de origine au fost în mod special interesate ca lucrurile să se mişte în această direcţie – un exemplu relevant ar fi preocuparea explicită a autorităţilor austriece pentru monitorizarea raportului credite-depozite pentru subsidiarele din străinătate ale băncilor lor. Modificarea accentului spre piaţa internă în asigurarea surselor de finanţare este în mod natural însoţită de creşterea importanţei relative a creditării în monedă națională: ponderea acestei componente a depăşit după mult timp 45 la sută, fiind posibil ca până la sfârşitul anului 2015 să o egaleze pe cea a creditului în valută. Fără îndoială, aceasta este o evoluţie pozitivă atât din perspectiva debitorilor, care evită riscul valutar, cât şi din perspectiva băncii centrale, care beneficiază de îmbunătăţirea mecanismului de transmisie a politicii monetare.

În încheiere, aş folosi un citat paradoxal deseori invocat, dar cu paternitate incertă (de la Niels Bohr sau Mark Twain la Yoggi Berra): este greu să faci predicţii, mai ales despre viitor. Prin urmare, mă limitez la a-mi exprima speranţa că dezbaterea de astăzi nu va prilejui doar un interesant schimb de idei, ci va contribui la conturarea unor linii de acţiune concrete pentru ca sistemul bancar să joace un rol activ în dezvoltarea economiei. Drumul României de la economia centralizată la economia de piaţă a fost nu doar lung, ci şi accidentat – cum sunt de prea multe ori drumurile în această parte a Europei. Să sperăm ca drumul pe care îl avem în faţă să fie mai lin, iar aceasta nu se poate întâmpla fără concursul tuturor participanţilor la trafic, inclusiv al băncilor.

22 mai 2015

Conferință organizată de Consiliul Patronatelor Bancare din România