“Ne trudim din răsputeri să le facem fiilor noştri un rost în această viaţă vremelnică, dar neglijăm să-i pregătim şi pentru cealaltă viaţă care este viaţa cea adevărată. Uităm de rostul lor veşnic, uităm că pe copii ni i-a încredinţat Dumnezeu spre creştere şi, cu ajutorul Lui, să facem din ei cetăţeni ai Împărăţiei Sale.

Dorim ca fiii noştri să fie fericiţi, dar le oferim o fericire iluzorie şi efemeră atunci când pierdem din vedere că Mântuitorul Hristos a făgăduit fericirea celor săraci cu duhul (adică smeriţi), celor ce plâng, celor prigoniţi pentru dreptate şi batjocoriţi pe nedrept pentru Numele Lui cel Sfânt.

Trăim într-o societate care promovează lideri, pentru care copiii noştri sunt mereu antrenaţi într-o competiţie. Trăim emoţiile alături de ei şi mereu visăm că ai noştri vor fi primii, sau cât mai în frunte, mereu câştigători, cei mai buni şi întotdeauna mai presus decât alţii, cu care ne-am obişnuit să-i comparăm.

Dar ne-am întrebat vreodată în ce măsură sunt pregătiţi copiii noştri să întâmpine un succes? Ne-am gândit vreodată că un mare succes în ordinea exterioară a vieţii poate însemna începutul unui dezastru sufletesc, care să-i arunce în ispita încântării de sine şi a dispreţuirii celorlalţi? La ce-i foloseşte copilului nostru să fie mereu primul în clasament, dacă se înstrăinează de Dumnezeu?

Înaintea lui Dumnezeu este mare cu adevărat numai acela care nu este câtuşi de puţin preocupat de mărimea sa, adică cel smerit.

Nu putem vorbi unui copil despre smerenie şi cu atât mai puţin unui adolescent, care trece prin perioada dificilă a descoperirii şi afirmării propriei identităţi, în care se consideră centrul tuturor lucrurilor şi crede că lumea toată gravitează în jurul lui.

Deşi nu le putem vorbi despre smerenie, îi putem deprinde, încet, cu smerita cugetare. Să-i învăţăm că înaintea lui Dumnezeu fiecare suflet este la fel de important, chiar dacă unul are cinci talanţi, iar altul doar trei sau unul singur.

Să le deschidem ochii ca să vadă ce este bun în fiecare dintre semenii lor. Să le educăm simţirea de a se putea bucura cu cel care se bucură şi a compătimi pe cel întristat. Să le explicăm că nu este atât de important succesul sau eşecul în veacul de acum, ci atitudinea sufletească faţă de acestea.

Un eşec în care îşi vor recunoaşte partea de vină şi-l vor primi ca fiind îngăduit de Dumnezeu, spre folosul lor, poate fi un prilej de înaintare în viaţa duhovnicească, un pas important către Împărăţia lui Dumnezeu.

Aşa precum un succes deosebit pe care şi-l atribuie deplin, fără să vadă în el darul lui Dumnezeu, poate fi începutul unei prăbuşiri sufleteşti.

Cum vom reuşi să dăm o educaţie creştină copiilor noştri într-o societate dominată de spiritul de competiţie?

Explicându-le mereu că noi, creştinii, suntem antrenaţi într-o altă competiţie, în care regula de bază este iubirea de Dumnezeu şi de oameni şi în care este câştigător acela care îşi cere iertare primul, care dă "Bună ziua" primul, care e întotdeauna primul la ce este mai greu, care sare cel dintâi în ajutorul celui necăjit sau în apărarea celui nedreptăţit.

Nu spiritul de competiţie trebuie revizuit, ci ierarhia valorilor după care alergăm, pentru care ne zbatem şi ne luptăm.

În "competiţia creştină" nu este biruinţă mai mare decât biruinţa asupra propriului egoism, asupra propriilor slăbiciuni şi neputinţe. Aici să-i vrem pe copiii noştri a fi cei dintâi!

Dorim multe pentru fiii noştri... Însă Mântuitorul Hristos ne-a arătat că există o anume prioritate în privinţa aceasta, zicând: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33).

Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, dar avem arvuna ei încă de aici, încă de pe acum. Cine nu trăieşte de aici în Împărăţia lui Dumnezeu, nu va avea niciodată parte de ea.

În toată educaţia pe care o facem copiilor, rolul exemplului părinţilor este covârşitor. Sufletul curat al copiilor simte repulsie faţă de ipocrizie. De multe ori părinţii sunt mai atenţi la răspunsurile pe care le dau la întrebările copiilor, decât la modul în care ei înşişi îşi duc viaţa.

Copiii sesisează ruptura între ceea ce zic şi ceea ce fac părinţii lor, iar faptul acesta discreditează în ochii lor învăţătura primită de la părinţi. De aceea, să grăim copiilor întâi cu fapta şi mai pe urmă cu cuvântul, având pururea în minte că ceea ce eşti îţi vorbeşte mai tare decât ceea ce spui.”

Ambrozie
Episcopul Giurgiului

Pastorala la Nasterea Domnului