Romania si restul statelor membre ale Uniunii Europene trebuie sa transpuna in legislatia nationala pana la finalul acestui an Directiva 2014/59/UE privind redresarea si rezolutia bancara (BRR), cu aplicabilitate incepand cu 1 ianuarie 2015, care prevede, printre altele, constituirea unui fond de rezolutie in care bancile trebuie sa contribuie cu o suma reprezentand 1% din valoarea depozitelor garantate, intr-un termen de 10 ani.

Sumele stranse de banci in fondul de rezolutie, in functie de riscul fiecareia, la care se adauga masurile de bail-in, precum confiscarea depozitelor negarantate de peste 100.000 de euro, conform precedentului Cipru, vor face posibila pe viitor salvarea unei banci in dificultate exclusiv din fondurile investitorilor privati in respectiva banca, fara a se apela la fondurile publice, prin bail-out, cum s-a intamplat pana acum.

Ceea ce inseamna ca investitorii in actiunile sau obligatiunile unei banci, precum si deponentii cu sume de peste 100.000 de euro, isi vor alege cu mare atentie banca.

In prezent bancile romanesti contribuie deja la un Fond de restructurare in cadrul Fondului de Garantare a Depozitelor in Sistemul Bancar (FGDB), care are un nivel tinta de 500 milioane lei intr-un interval de 5 ani.

Noua schema europeana de salvare a bancilor cu fonduri private, nu din bani publici, apare dupa 6 ani de la izbucnirea crizei din 2008, cand o serie de banci au trebuit sa fie sprijinite din fonduri publice (bail-out).

Astfel, in perioada octombrie 2008 - decembrie 2012 au fost cheltuite din fonduri publice 591.9 miliarde de euro (4.6% din PIB-ul UE 2012) prin măsuri de susținere a capitalizării bancilor, dupa cum a precizat Cristian Stefan (foto), seful Directiei de reglementare din cadrul Bancii Nationale a Romaniei (BNR), in cadrul seminarului EU-Cofile.

Bancile afectate de criza au mai primit garantii și alte forme de sprijin a lichidității care s-au ridicat la un maxim de 906 miliarde euro (7.78 % din PIB UE 2012) in 2009.

De ce au fost nevoite guvernele sa cheltuie aceste sume uriase pentru salvarea unor banci devenite insolvente? Este vorba de principiul “Too big to fail” – eliminarea lor de pe piață prin procedurile normale de insolvență ar fi provocat disfuncționalități majore pe piețele financiare și ar fi avut un impact negativ semnificativ asupra economiei, precizeaza oficialul BNR.

Utilizarea fondurilor publice în acest scop, deși a fost considerată neceară, nu este insa de dorit pe viitor, motiv pentru care s-a decis aplicarea noilor reglementari de rezolutie bazate pe principiul bail-in, in contrast cu bail-out, care inseamna in principiu utilizarea banilor investitorilor privati in banci (actionari, creditori si deponenti cu sume negarantate, adica mai mari de 100.000 de euro) pentru salvarea acestora de la faliment.

Se pune in acest caz intrebarea: de ce mai este nevoie de aceste proceduri de rezolutie si nu se lasa intrarea bancilor in insolventa, la fel ca orice firma?

In primul rand, este vorba de principiul “too big to fail”, adica nu se poate lasa o banca mare sa intre in insolventa sau faliment pentru ca ar avea efecte negative asupra economiei si sectorului bancar.

In al doilea rand, in cazul in care o banca este lichidata prin procedura rezolutiei, investitorii au sanse de a recupera mai multi bani si intr-un interval de timp mai scurt decat ar face-o printr-o procedura obisnuita de faliment, a precizat Cristian Stefan.

Nicolae Cinteza si Cristian Bichi vor fi separati de un zid chinezesc

“Rezoluția” presupune restructurarea unei bănci/instituții financiare de către o autoritate de rezoluție, prin utilizarea instrumentelor specifice de rezoluție.

In cazul Romaniei, autoritatea de rezoluţie va functiona in cadrul BNR, unde s-a infiintat o directie de rezolutie bancara, condusa de Cristian Bichi. Conform directivei europene, aceasta va fi separata din punct de vedere structural de catre directia de supraveghere din cadrul BNR, condusa de Nicolae Cinteza, ba chiar se vorbeste de un asa-zis zid chinezesc intre cele doua structuri, insa ambele directii raporteaza prim-viceguvernatorului Florin Georgescu.

Separarea structurala a celor doua directii este necesara, a precizat Cristian Stefan, pentru a se evita un posibil conflict de interese intre cele doua directii. In momentul in care o banca intra in faza de rezolutie, inseamna ca masurile de supraveghere nu au fost suficiente si exista posibilitatea ca departamentul de supraveghere sa incerce sa prelungeasca termenul de intrare in rezolutie.

Rezolutia, sau salvarea unei banci are loc mai multe etape:

1. Faza de pregatire are loc cand totul este in ordine, insa se face planificarea redresarii bancii, un proces realizat de catre institutia de credit, care trebuie sa gaseasca masurile disponibile de redresare dintr-o situatie dificila. In faza de pregatire se face si planificara rezolutiei, un proces derulat de catre cele doua autoritati ale BNR: de supraveghere si de rezolutie.

2. Faza a doua are loc atunci cand situatia unei banci nu mai este atat de buna, ba chiar deveni problematica, caz in care intra in functiune masurile de preventie timpurie. Autoritatea de supraveghere poate solicita in acest moment implementarea planului de redresare pentru banca si poate numi chiar un administrator temporar.

3. Ultima faza, cea mai dramatica, este rezolutia, atunci cand autoritatile sunt imputernicite sa numeasca un administrator special al bancii si in care pot fi aplicate instrumentele de rezolutie: vanzarea activitatii, banca-punte, separarea activelor si procesul de bail-in.

Planul de redresare este elaborat de fiecare banca in vederea restabilirii situatiei financiare. Acest plan trebuie sa indeplineasca trei conditii: sa se desfasoare intr-o perioada rezonabila, sa nu implice ajutorul de stat si fara sa afecteze stabilitatea financiara.

Planul trebuie sa includa si optiunile disponibile pentru redresare, si anume: majorarea capitalului, imprumuturi obligatare, conversia voluntara a creantelor subordonate in capitalul propriu, vanzari de active generatoare de capital, nerepartizarea profiturilor si orice masuri fezabile pentru a-si restabili situatia.

Planul de redresare este evaluat de autoritatea de supraveghere , care stabileste daca planul este fezabil. Cu aceasta ocazie, autoritatea de supraveghere poate solicita o serie de masuri pentru a deveni viabil.

Inca din aceasta faza este implicata si autoritatea de rezolutie, care analizeaza la randul ei planul de redresare si poate cere revizuirea acestuia.

Planul de rezolutie este realizat de autoritatea de rezolutie si trebuie sa prevada masurile ce pot fi aplicate in diverse scenarii de criza, fara sa includa primirea de ajutoare de stat.

Se evalueaza de asemenea sansa unei banci de a fi salvata (rezolvata). Se considera ca o banca are sanse de a fi salvata atunci cand, fara a pune in pericol stabilitatea financiara si fara ajutoare de stat poate fi lichidata prin procedura de insolventa sau poate face obiectul procedurii de rezolutie. Daca se constata ca nu se pot aplic instrumentele de rezolutie, autoritatea de rezolutie poate solicita banii regandirea acordurilor de finantare, limitarea expunerilor, renuntarea la anumite active sau restructuara grupului.

Obiectivele rezolutiei:

- asigurarea continuităţii funcţiilor critice
- menținerea stabilităţii financiare
- reducerea la minimum a sprijinului financiar public
- protejarea fondurilor deponenţilor/altor clienți

Obiectivele rezoluţiei au o importanţă egală, iar autoritatea de rezoluţie trebuie să le aplice în mod echilibrat.

Autoritatea de rezoluție încearcă să reducă la minimum costul rezoluţiei şi să evite distrugerea valorii.

Conditii de declansare a rezolutiei:

- instituţia de credit intră sau este susceptibilă de a intra în viitorul apropiat într-o stare de dificultate majoră

- nu există nicio perspectivă rezonabilă de redresare prin măsuri ale sectorului privat sau prin măsuri de supraveghere

- necesară în interesul public – necesară pentru atingerea obiectivelor rezoluției