Mugur Isarescu:

Probabil că nu vă aşteptaţi să îmi încep intervenţia printr-o încercare de clarificare a conturului geografic şi implicit economic al Europei de Sud-Est. Simt nevoia unei astfel de clarificări pentru că, în cei 24 de ani de când sunt Guvernator, am văzut România poziţionată în diverse puncte cardinale ale Europei: Est, Sud, Sud-Est şi chiar Centru – ceea ce, geografic vorbind, n-ar fi chiar departe de realitate. Evident, astfel de clasificări iau în calcul meridianele sau paralele, dar nu se rezumă doar la acestea – ce exemplu mai bun decât componenţa Clubului guvernatorilor din regiunea Mării Negre, la care Banca Naţională a României şi eu personal suntem membri fondatori. Format iniţial din băncile centrale din ţările riverane, clubul s-a extins treptat, astfel încât, în prezent, Polonia, Cehia, Israel şi chiar China – sau măcar băncile lor centrale – pot spune că au deschidere la Marea Neagră.

Revenind la definirea Europei de Sud-Est, înţeleg din lista participanţilor la acest eveniment că ar trebui să includă, pe lângă România, Grecia, Bulgaria, Serbia şi alte ţări din fostul spaţiu iugoslav, Albania. Acesta este în linii mari şi conturul avut în vedere într-un studiu din anul 2013 al FMI, destinat evoluţiei sistemelor bancare din regiune. Nu trebuie să pierdem din vedere însă faptul că zona este încă eterogenă, procesul de integrare europeană a ţărilor din Balcanii de Vest fiind încă abia la început. Cât despre relaţiile economice bilaterale dintre ţările din regiune, acestea sunt departe de a se apropia de potenţial. Dacă îmi permiteţi o glumă, aş spune că un indicator relevant din acest punct de vedere îl reprezintă numărul zborurilor directe dintre Bucureşti şi capitalele respective. Din păcate, deocamdată, în majoritatea acestora se poate ajunge doar tranzitând un alt oraş european, cel mai frecvent Viena.

Al doilea aspect pe care l-aş puncta este cel al orizontului de timp vizat de această sesiune, dedicată activității bancare în Europa de Sud-Est. Perspectiva mă bucură din cel puțin două motive. În primul rând, o astfel de abordare conferă confort cuiva în al cărui discurs, prin însăși natura funcției sale, incidența cuvintelor ”sustenabilitate” și ”termen lung” tinde să fie mult mai ridicată decât media. În al doilea rând, unul dintre învățămintele crizei globale este redescoperirea faptului că evoluțiile macroeconomice relevante se desfășoară pe parcursul unui interval de timp semnificativ mai lung decât se crede în mod obișnuit – oricum superior duratei unui ciclu de afaceri standard.

Am în vedere aici ciclurile financiare, a căror durată de 16-20 de ani contrastează cu cea de 7-8 ani a ciclurilor economice obișnuite, avute în general în vedere de politicile macroeconomice. Redescoperirea acestei idei și integrarea ei într-un ansamblu teoretic coerent îi aparţin lui Claudio Borio. Spun redescoperire pentru că înainte de criză ideea ciclurilor financiare era prezentă la economiști din afara curentului de gândire dominant (cum ar fi Minsky), dar era prezentă într-o formă sau alta şi în discursul unor decidenţi de politică monetară – de pildă, intervenţiile publice ale lui Jean-Claude Trichet şi Jaime Caruana, ambii guvernatori, includeau astfel de referiri încă din 2001.

Subscriu ideii că la originea severității crizei financiare recente se află necorelarea între durata ciclurilor financiare și orizontul obișnuit pentru care agenții economici și autoritățile formulează așteptări și planuri. Perpetuarea acestei necorelări a condus la o acumulare de probleme de asemenea dimensiuni încât, deși au trecut 6-7 ani de la izbucnirea crizei financiare, efectele acesteia continuă să determine în mare măsură evoluțiile economice și în prezent.

Istoria ne învață că recesiunile bilanțiere, așa cum din nefericire este cea cu care ne confruntăm, tind să fie adânci și persistente. Stocurile (de active, de datorie) acumulate în trecut apasă asupra fluxurilor curente, iar rețetele clasice de politici macroeconomice sunt adesea lipsite de eficacitate într-o astfel de situație. Adoptarea unei perspective pe termen lung este necesară nu doar prin prisma evitării repetării erorilor trecutului, ci și pentru că depășirea consecințelor crizei prin reîntoarcerea pe o traiectorie de creștere economică autosusținută nu se va putea realiza peste noapte și nu fără transformări structurale, inclusiv în activitatea sistemului bancar.

Odată lămurite poziţionarea în spaţiu şi perspectiva temporală, vă rog să îmi permiteţi să precizez cele două teme pe care le voi atinge în scurta mea intervenţie: (1) câteva caracteristici comune ale sistemelor bancare din Europa de Sud-Est şi (2) constituirea Uniunii Bancare şi posibilul impact asupra zonei.

În ceea ce priveşte prima temă, şi anume trecerea în revistă a câtorva caracteristici comune ale sistemelor bancare din Europa de Sud-Est, definitorie mi se pare dominanța cvasiabsolută a băncilor străine, care operează de regulă prin intermediul subsidiarelor locale (majoritar austriece şi elene). Potrivit cifrelor FMI, ponderea deținerilor băncilor străine în totalul activelor sistemelor bancare variază între 71% în Serbia și 92% în Macedonia și Muntenegru. România se plasează din acest punct de vedere la mijlocul intervalului.

Cum s-a format această caracteristică nu este greu de intuit. Majoritatea statelor din Europa de Sud-Est au luat decizia vânzării băncilor locale către investitori străini strategici în urma experienței comune a unei tranziții dificile de la sistemele monobancă caracteristice economiilor planificate către cele specifice unei economii de piață. Primii pași ai acestui proces, respectiv înființarea unor bănci comerciale de stat și apariția primelor bănci private locale, au fost de regulă însoțiți de prevalența unor standarde de creditare necorespunzătoare, ce au dus la crize bancare și au îngreunat procesul de macrostabilizare. Intrarea băncilor străine era văzută drept soluţia adecvată pentru introducerea unei guvernanțe corporative superioare și a unor practici bancare moderne.

Pentru băncile străine, economiile din această parte a Europei reprezentau desigur o alternativă atractivă pentru piețe de origine adesea saturate, mai ales în contextul unei abundențe de lichiditate la nivel global. Sistemele bancare de mici dimensiuni, gradul redus de îndatorare, convergența veniturilor, progresul instituțional, integrarea economică crescândă cu Uniunea Europeană și perspectivele ferme de aderare în cazul unora, toate acestea reprezentau aspecte de natură să genereze perspectiva unor rentabilități ridicate ale investițiilor în sistemele bancare în regiune.

Ceea ce a urmat știm cu toții: o creștere rapidă a creditării (ritmul mediu anual din perioada 2005-08 depăşea 30 la sută în multe dintre ţările regiunii; în România de pildă se apropia de 50 la sută), dependenţa de liniile de credit externe acordate de băncile-mamă subsidiarelor locale, în principal sub forma creditelor intragrup, și mai ales o explozie a creditului în valută (dominant în majoritatea economiilor din regiune – circa 70 la sută în Serbia, 60 la sută în România şi Bulgaria, 50 în Albania).

Expansiunea creditării în valută era favorizată atât de existența unor diferențiale de dobândă semnificative, cu atât mai atractive cu cât debitorii tindeau să ignore riscul valutar în contextul presiunilor de apreciere nominală generate de intrările masive de capitaluri, cât și de moneda de denominare a finanțării puse la dispoziția băncilor locale (de regulă, euro). Majoritatea băncilor centrale din regiune s-au arătat extrem de preocupate de aceste evoluții, recurgând în unele cazuri (România, Bulgaria, Croația) chiar la măsuri neortodoxe, în general de natură prudențială, în încercarea de a le limita. Succesul acestora a fost însă doar parțial, în condițiile în care băncile au recurs în mod activ la operațiuni intragrup pentru ocolirea acestora, iar în cazul țărilor care au aderat la UE eficacitatea potențială a fost și mai mult diluată de creşterea posibilităților de arbitraj jurisdicțional.

Cred că sunteţi de acord că, dacă acest seminar ar fi avut loc cu 7-8 ani în urmă, dezbaterile s-ar fi concentrat pe problematica expansiunii excesive a creditului în această parte a Europei şi am fi căutat împreună soluţii de limitare a efectelor nefavorabile ale fenomenului. Declanșarea crizei a fost cea care a pus punct „generozității” cu care băncile-mamă alimentau cu fonduri subsidiarele din regiune, fiind ele însele confruntate cu probleme majore. Prin urmare, în multe dintre ţările-gazdă interacţiunea dintre acest fenomen și o calitate insuficientă a portofoliului de credite acordate în perioada de expansiune a dus la apariția unui cerc vicios, în care disponibilitatea scăzută a creditului, acumularea de credite neperformante și reducerea investițiilor și a activității economice, în general, s-au alimentat reciproc.

În acest context, după declanşarea crizei, rata creditelor neperformante a ajuns să depăşească 15 la sută în majoritatea ţărilor din regiune, cele mai mari valori fiind înregistrate în Albania, Serbia şi Muntenegru. România nu a făcut excepţie, vârful fiind atins în martie 2014, la 22,3 la sută. Trebuie spus totuşi că nivelul reflectă un grad ridicat de exigenţă a supraveghetorului, BNR optând pentru o abordare foarte transparentă şi severă, cu costul înregistrării unor niveluri comparativ mai înalte ale indicatorului. Această abordare s-a concretizat în acelaşi timp şi într-un grad foarte ridicat de acoperire cu provizioane a acestor credite neperformante (provizioanele IFRS şi filtrele prudenţiale introduse de BNR asigurau o acoperire aproape integrală a portofoliului neperformant).

În perspectivă, cred că se conturează patru tendinţe de evoluţie a sistemelor bancare din Europa de Sud-Est.

Creştere moderată a creditării. Cel puţin pe termen scurt este improbabil să asistăm la o răsturnare spectaculoasă de situație în ceea ce privește dinamica creditului, date fiind constrângerile existente la adresa atât a ofertei, cât și a cererii. Este, de asemenea, discutabil în ce măsură, chiar dacă ar fi posibilă, o creștere considerabilă a volumului de credit ar fi ea singură eficace din perspectiva iniţierii unui proces de creștere economică autosusținută.

Calitatea creditării este mai importantă decât cantitatea. Sunt de părere că, mai ales într-o perioadă de ajustare a bilanţurilor, calitatea alocării creditului este mai importantă decât volumul acestuia. Pentru a putea împinge economia pe o traiectorie de creștere economică autosusținută, cred că e necesar ca băncile să direcționeze resursele disponibile pentru creditare către investiții productive, evitând împovărarea debitorilor de calitate cu costurile generate de alocările eronate din trecut. O astfel de abordare, în concordanţă cu perspectiva pe termen lung de care vorbeam la început, generează acele câștiguri de productivitate care sunt esențiale pentru ca creditul, investițiile și productivitatea să se alimenteze reciproc și să înscrie de o manieră sustenabilă economiile pe o spirală ascendentă, din care toată lumea ar avea de câștigat.

Creşterea importanţei finanţării locale. O tendinţă majoră care va marca evoluţia sectorului bancar din Europa de Sud-Est în următorii ani este, în opinia mea, rezultatul internalizării uneia dintre lecțiile crizei, și anume cea a lipsei de robustețe a modului centralizat de a administra finanțarea la nivelul grupurilor bancare transfrontaliere. Paradigma pe care acestea par să o fi adoptat – e adevărat, de multe ori “ajutate” de acțiunile autorităților de supraveghere din țările de origine și din cele gazdă – este una în care subsidiarele se finanţează local în mai mare măsură. Autoritățile de supraveghere din țările de origine par în mod special interesate de o asemenea evoluție – a se vedea manifesta preocupare a autorităților austriece față de monitorizarea raportului credite-resurse atrase local la nivelul subsidiarelor marilor bănci din această țară. Reorientarea spre piaţa internă la nivelul surselor de finanţare este însoţită, în mod firesc, de creşterea importanţei relative a creditării în monedele locale (cu titlu de exemplu, aş menţiona că, pe fondul acestei evoluţii, în România ponderea creditului în valută a ajuns să coboare, după multă vreme, sub 60 la sută). Aceasta este, fără îndoială, o evoluţie pozitivă, atât din perspectiva debitorilor, care evită expunerea la riscul valutar, cât și din partea băncilor centrale, întrucât eficacitatea politicii monetare crește.

Nevoia unei dezintermedieri ordonate. Cu toate acestea, tranziția spre o dependenţă redusă de finanţarea externă ar trebui să se deruleze de o manieră ordonată, fără forțarea unei reduceri agresive a raportului credite-depozite, care ar genera o constrângere excesivă la nivelul ofertei de credite și, pe cale de consecință, la adresa creșterii economice. Ideea unui proces de dezintermediere ordonat este cu atât mai relevantă cu cât, în unele ţări, acesta se suprapune unui proces de consolidare fiscală, ceea ce i-ar amplifica impactul inhibitor asupra cererii agregate.

Pentru a avea o imagine asupra dimensiunii acestui proces, menţionez că finanţarea externă de la băncile-mamă a scăzut în România cu circa 9 miliarde euro faţă de momentul de început al crizei, aproximativ o treime din această reducere având loc în anul 2013. În acelaşi timp, nu pot să nu menţionez faptul că tuturor apelurilor din partea BNR pentru aporturi suplimentare de capital acolo unde situația o reclama li s-a răspuns pozitiv cu promptitudine, inclusiv din partea băncilor elene, și aceasta într-o perioadă deloc fastă în ceea ce privește situația economică din Grecia. În acest context, sistemul bancar din România şi-a menţinut pe întreaga perioadă de la declanşarea crizei un grad de capitalizare confortabil (în prezent 17 la sută, mai mare decât la momentul declanşării crizei), toate băncile plasându-se peste pragul de 10 la sută instituit de BNR. Mai mult, calitatea capitalizării este una ridicată, rata fondurilor proprii de nivel 1 situându-se în imediata apropiere a celei totale (14,9 la sută).

Voi trece acum la cel de-al doilea subiect, respectiv constituirea Uniunii Bancare, relevantă în primul rând pentru statele din Sud-Estul Europei deja membre ale Uniunii Europene. Nu voi insista asupra genezei acestui proiect – nu mă îndoiesc că celor prezenți le este deja familiar subiectul. Ceea ce este important de spus este că toate ţările au de câștigat dacă uniunea bancară va funcționa – fie că sunt sau nu parte a acesteia –, în condițiile în care ea va duce la un grad mai ridicat de stabilitate financiară în zona euro.

Dar care sunt ingredientele acestui potențial câștig de eficiență? În primul rând, existența unei autorități unice de supraveghere și a unui singur set de reglementări în domeniu va duce la reducerea substanțială ori eliminarea costurilor de conformare pentru băncile cu activitate transfrontalieră. Dacă îmi permiteţi o paranteză, elaborarea setului unic de reglementări aplicabile sectorului bancar este, în opinia mea, esenţială pentru viabilitatea Uniunii Bancare fiind de natură să asigure evitarea arbitrajului de reglementare.

Aş dori să vă ofer un exemplu relevant pentru problemele generate de absenţa unui cadru unic de reglementare: la nivelul ţărilor membre ale UE, există în prezent diferenţe referitoare la interpretarea şi aplicarea unor definiţii din sfera reglementării prudenţiale, mai ales în ceea ce priveşte exigenţa supraveghetorului. Aminteam mai devreme de stricteţea reglementărilor în domeniu aplicate de Banca Naţională a României, care au condus la un vârf al ratei creditelor neperformante de peste 22 la sută. Dacă avem însă în vedere noul indicator privind calitatea activelor, definit de Autoritatea Bancară Europeană, care vizează atât expunerile guvernamentale, cât şi pe cele neguvernamentale, rata creditelor neperformante coboară până la circa 17 la sută şi va continua să scadă şi mai mult odată cu scoaterea în afara bilanţului a creditelor neperformante integral provizionate. Procesul de curăţare a bilanţurilor se află, de altfel, în plină desfăşurare, astfel încât rata creditelor neperformante a coborât cu 5 puncte procentuale sub vârful consemnat în martie, până la 17,2 la sută.

Revenind la caracteristicile uniunii bancare cu efect stimulativ asupra eficienţei sistemelor bancare, trebuie spus că aceasta va permite o mai bună administrare a expunerilor inter-ţări, iar supraveghetorul unic va fi conștient de dimensiunea internațională a deciziilor sale. Coordonarea între autoritățile de supraveghere din țările de origine și cele gazdă va spori, ceea ce ar trebui să limiteze problema fragmentării financiare cu care Europa se confruntă în prezent. Operaționalizarea tuturor pilonilor uniunii bancare va duce așadar la creșterea competiției între bănci pe un teren care asigură cu adevărat egalitatea de șanse între participanți, un rezultat ce nu poate fi decât dezirabil din perspectiva bunăstării societății.

Ce argumente ar mai fi pentru o ţară ca România de a se alătura Uniunii Bancare? Voi menţiona şase.

Întâi de toate, un argument puternic îl reprezintă prevalenţa capitalului din zona euro în structura sectorului bancar – peste 70 la sută din activele nete şi din capital. În contextul unei integrări atât de ridicate în piaţa financiară europeană, menţinerea prerogativelor de supraveghere bancară la nivel naţional nu ar avea decât rezultate suboptimale, ca urmare a accesului limitat la informaţii privind băncile-mamă şi a absenţei perspectivei de ansamblu.

Un alt argument în favoarea unei aderări rapide la Uniunea Bancară ţine de sfera economiei politice. Întrucât este vorba de un proiect ale cărui detalii încă nu au fost finalizate, unele voci se pronunţă în favoarea aşteptării definitivării sale înainte de a adera la acesta. Este preferabil să participi din interior la construcţia unui mecanism căruia va trebui oricum să i te alături cel mai târziu odată cu intrarea în zona euro.

În plus, existenţa Uniunii Bancare va produce efecte asupra sistemului financiar din România indiferent de statutul de membru sau nemembru al acesteia. Este mai bine, deci, să ai un cuvânt de spus la adoptarea unor decizii care generează acele efecte, în condiţiile în care acestea vor fi oricum resimţite.

Totodată, intrarea în Uniunea Bancară asigură şi înlăturarea unui stimulent pentru dezintermediere din partea băncilor străine. După cum a arătat şi experienţa ulterioară declanşării crizei economice internaţionale, pentru a proteja sistemele bancare naţionale, unele autorităţi de supraveghere pot impune măsuri prudenţiale privind controlul capitalurilor, transferurile şi creditarea intragrup, limitarea activităţii sucursalelor sau interzicerea repatrierii profiturilor, determinând unele bănci să reducă activitatea filialelor lor în ţările-gazdă. Chiar şi când reflectă în bună măsură efortul de reparare a bilanţurilor în ţările-gazdă şi cererea restrânsă de noi credite, procesul de dezintermediere trebuie atent monitorizat, dat fiind efectul negativ pe care derularea sa într-un ritm excesiv de alert l-ar avea asupra creşterii economice.

Participarea la Mecanismul unic de supraveghere ar elimina, de asemenea, posibilitatea arbitrajului jurisdicţional (de exemplu, prin prevenirea potenţialei transformări a filialelor băncilor străine în sucursale), ar îmbunătăţi fluxul informaţional în domeniul supravegherii bancare şi ar permite evitarea eventualelor distorsiuni în planul competiţiei (dacă supravegherea de către BCE este privită ca o garanţie a solidităţii financiare a bilanţului unei bănci, atunci instituţiile de credit supravegheate de aceasta ar putea beneficia de costuri mai reduse de finanţare comparativ cu cele din afara Mecanismului unic de supraveghere).

Nu în ultimul rând, a rămâne în afara Uniunii Bancare poate genera costuri considerabile pentru ţările nemembre ale zonei euro, acestea fiind vulnerabile la efectele de contagiune, dacă băncile străine au o prezenţă masivă în sistemul lor bancar. În caz de contagiune, capacitatea de reacţie a acestor ţări ar fi sever limitată, mecanismele şi resursele proprii putându-se dovedi insuficiente sau inadecvate. Aderarea la Mecanismul unic de rezoluţie este însă de natură a asigura coordonarea transfrontalieră – eficace şi imparţială – a procesului de soluţionare a unor crize bancare.

Pentru că titlul acestei conferinţe se referă la drumul Europei de Sud-Est către stabilitate şi creştere, aş încheia exprimându-mi speranţa că dezbateri de acest tip nu doar ne vor duce către destinaţia dorită, dar vor face şi călătoria mai lină – mai ales că, prin această parte a lumii, drumurile sunt prea adesea accidentate, la propriu sau la figurat.