Discurs cu ocazia lansării volumului Viitorul băncilor centrale. Simpozionul tricentenarului Băncii Angliei

Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR

Doamnelor și domnilor,

Bine ați venit la Banca Naţională a României! Ne onorează prezența dumneavoastră la această lansare de carte, care deschide seria evenimentelor dedicate împlinirii a 140 de ani de la înființarea BNR. Consiliul de administrație a decis ca anul aniversar să fie marcat prin conferințe și simpozioane cu participanți din România, dar și din străinătate. Această suită de manifestări constituie o replică peste timp a evenimentelor, emiterilor de reglementări sau inițierilor de operaţiuni care au avut loc pe tot parcursul anului 1880 și s-au înscris în procesul de întemeiere a băncii centrale a României, chiar dacă actul său de naștere datează din 17/29 aprilie 1880, când a fost publicată în Monitorul Oficial „Legea pentru înființarea unei bănci de scompt și circulațiune”.

Revenind la cartea pe care o dezbatem astăzi, „Viitorul băncilor centrale” – ce cuprinde între coperțile sale lucrările simpozonului organizat în iunie 1994 de Banca Angliei pentru a marca tricentenarul instituției –, țin să precizez că aceasta reprezintă cea de-a șasea apariție editorială din noua serie a Colecției „Biblioteca Băncii Naționale a României”. Totodată, acest volum este primul care oferă publicului din România o dezbatere dedicată problematicii activității băncilor centrale. Profit de acest prilej pentru a adresa mulțumiri Editurii Curtea Veche, reprezentată aici de domnul director Grigore Arsene, pentru implicarea în acest proiect al BNR, precum și domnului profesor Gabriel Mursa, căruia i-a revenit misiunea deloc ușoară de a traduce această carte.  

Subliniez cuvântul „dezbatere”, pentru că volumul nu conține doar două studii extrem de interesante – primul elaborat de Charles Goodhart, Forrest Capie și Norbert Schnadt, iar al doilea de Stanley Fischer (slide 2) –, ci și contribuții ale altor personalități

din domeniul financiar-bancar, majoritatea guvernatori de bănci centrale. Cartea include o prefață semnată de Eddie George, care era în 1994 guvernatorul Băncii Angliei, o prelegere privind băncile centrale în tranziție, susținută de profesorul Alexandre Lamfalussy, președintele de atunci al Institutului Monetar European (precursorul Băncii Centrale Europene), precum și cuvântul de deschidere al simpozionului, rostit de premierul din acea perioadă al Marii Britanii, John Major. Iar printre protagoniștii dezbaterilor se numără Alan Greenspan, Jean-Claude Trichet, Jacques de Larosière, Paul Volcker, Donald Brash, Karl Otto Pöhl, Richard Erb și mulți alții. Dacă pe copertă apar doar patru autori, volumul cuprinde, de fapt, contribuțiile a 26 de specialiști autentici în problematica abordată (slide-urile 3-7).

În dubla mea ipostază de guvernator și de coordonator al Colecției „Biblioteca Băncii Naționale a României”, am optat pentru publicarea acestui volum nu neapărat pentru că am participat în 1994 la acel simpozion, ci mai ales pentru că, în opinia mea, abordarea istorică a devenirii băncilor centrale moderne este foarte utilă pentru înțelegerea rolului acestora în economie. Am considerat oportun ca publicului să îi fie oferită versiunea în limba română a unei cărți de referință apărute cu 25 de ani în urmă, mai ales că numeroase idei formulate atunci au trecut cu succes proba timpului, fiind relevante chiar și după un sfert de secol marcat de evoluții complexe.

Personal, pot spune, privind în urmă, că am traversat un ciclu al evoluției viziunii asupra rolului băncilor centrale în economie și că evenimentul din 1994 a avut loc într-un moment de vârf al susținerii pentru principiul independenței politicii monetare, precum și pentru stabilitatea prețurilor ca obiectiv primordial sau unic.

Ulterior, s-a intrat într-o perioadă de declin din această perspectivă. În paranteză fie spus, întrucât viitorul băncilor centrale a fost mereu greu de anticipat, nu aș putea îndrâzni să mă pronunț dacă acum ne aflăm sau nu la începutul unui alt ciclu.

Dar divergențe între economiști precum cele referitoare la abordarea viitorului se regăsesc și în ceea ce privește interpretarea trecutului băncilor centrale. Autorii primului studiu din volumul de față realizează un tabel ce prezintă cronologia apariției băncilor centrale înainte de anul 1900, menționând într-o notă de subsol băncile centrale din Antilele Olandeze, Indonezia, Bulgaria, România și Serbia, pe considerentul că nu ar fi îndeplinit cel puțin unul dintre următoarele două criterii: deținerea monopolului asupra emisiunii monetare și acceptarea funcției de împrumutător de ultimă instanță (slide 8).

În studiul introductiv, mi-am îngăduit să refac acest tabel, utilizând însă o abordare strict temporală, care evită recurgerea la criterii interpretabile (slide 9). Nu am studiat cazul băncilor centrale din Bulgaria sau Serbia, dar BNR a fost creată după modelul băncii centrale din Belgia. În expunerea de motive a proiectului legii pentru înființarea unei bănci naționale se preciza că „atât principiile constitutive, cât și mecanismul funcționării ei au fost luate de noi din legea constitutivă a Băncii din Belgia, care într-un timp scurt, de 30 de ani (1850-1880), a dat acelei mici, dar fericite țări cele mai frumoase rezultate”. De vreme ce Banca Națională a Belgiei este inclusă de autorii studiului printre băncile ce îndeplinesc ambele criterii, iar BNR a fost constituită pe modelul acesteia, este greu de crezut că tocmai rolul de împrumutător de ultimă instanță a fost abordat diferit; în ceea ce privește deținerea de către BNR încă din 1880 a dreptului exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător, aceasta este de necontestat. În plus, bune practici în exercitarea funcțiilor de bancă centrală au fost importate în România de la Banca Franței (instituție plasată pe locul al treilea în cronologia băncilor centrale), experți ai acesteia acordând consultanță BNR încă de la începuturile existenței sale.

Merită menționat și faptul că Japonia a ales ca model pentru banca sa centrală (apărută cu doi ani mai târziu decât BNR) tot Banca Națională a Belgiei, fapt amintit și în studiul lui Goodhart, Capie și Schnadt din această carte; totuși, spre deosebire de BNR, Banca Japoniei se regăsește în tabelul realizat de către cei trei autori.

Încă un argument pentru luarea în considerare a BNR în această cronologie se referă la un caz concret din acea vreme în care se poate aprecia că Banca Națională a României a acționat ca împrumutător de ultimă instanță. Este vorba despre falimentul Casei de bancă Zerlendi din 1893-1894, când, având în vedere vechimea sa și întinderea afacerilor, Consiliul de administrație al BNR a decis să „înlesnească o lichidare liniștită”, acordându-i avansuri pe titluri și primind la scont portofoliul intern al acesteia.

De fapt, problematica posturii de împrumutător de ultimă instanță a fost mereu subiect de discuție. Îmi amintesc că, la începutul anilor ’90, în contextul elaborării primei legi postcomuniste privind statutul BNR, nu toți experții străini consultați sprijineau asumarea de către banca centrală a rolului de împrumutător de ultimă instanță. Un argument invocat împotriva îndeplinirii acestui rol era cel al hazardului moral pe care l-ar crea.

Revenind la discuția privind cronologia apariției băncilor centrale, aș spune că, poate, Forrest Capie, Charles Goodhart și Norbert Schnadt tind să acorde mai puțină importanță evoluțiilor istorice din țări cu care lumea anglo-saxonă din care provin interacționa mai rar, întrucât navigația pe mările și oceanele globului nu reprezenta o preocupare majoră a acestor state.

Cert este că, trecând peste astfel de amănunte și de nuanțe, Banca Națională a României se plasează pe locul al 16-lea în lume în ordinea înființării acestor instituții, ceea ce dovedește, o dată în plus, că statul român are o istorie instituțională consistentă.

În ceea ce privește viziunea generală despre rolul băncilor centrale, aceasta tinde să se schimbe substanțial în timp. Cel mai relevant exemplu din această perspectivă este că în prezent statutele băncilor centrale prevăd, în mod explicit, interdicția de a finanța guvernul, deși ele au fost înființate tocmai pentru a asigura finanțare statului (mai ales în caz de război). Într-un cadru mai larg de discuție, toate evoluțiile în planul abordării modului adecvat de acțiune pentru asigurarea stabilității macroeconomice și financiare reliefează faptul că nu se trece dintr-o paradigmă în alta într-o manieră liniară, traiectoria pe care avansează gândirea economică fiind, în opinia mea, mai degrabă una circulară.

Acum avem, desigur, o imagine privitoare la ceea ce reprezintă o bancă centrală în prezent, când există în lume circa 200 de astfel de instituții. Banca centrală face parte din sistemul bancar pe două etaje (two-tier banking system). În general, această instituție nu lucrează direct cu publicul, ci doar cu băncile comerciale și cu trezoreria statului, acestea deținând conturi la banca centrală. Funcțiile clasice ale băncilor centrale privesc emisiunea de monedă și politica monetară. Aceasta din urmă se realizează în principal prin stabilirea ratei dobânzii de politică monetară și prin utilizarea unor instrumente precum operațiunile de piață monetară, facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit și rezervele minime obligatorii. Transmisia politicii monetare are loc în mod indirect, prin intermediul băncilor comerciale. De altfel, acest caracter indirect este reflectat de termenul „canal de transmisie”, utilizat frecvent în limbajul bancherilor centrali.

La emisiunea monetară și politica monetară, se adaugă, de la caz la caz, și alte funcții ce pot fi îndeplinite de bănci centrale, cum ar fi supravegherea sistemului bancar ori administrarea rezervelor internaționale. De exemplu, în cazul BNR, principalele atribuții sunt următoarele:

- Elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;

- Asigurarea stabilității financiare;

- Autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți;

- Emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

- Stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;

- Administrarea rezervelor internaționale ale României;

- Autoritate națională de rezoluție pentru sectorul bancar.

Pe plan mondial, se observă o relativă diversitate în ceea ce privește funcțiile băncilor centrale. De pildă, Bundesbank, banca centrală a Germaniei, nu efectuează supraveghere prudențială, în timp ce Banca Olandei îndeplinește această funcție. Banca centrală din Cehia supraveghează întregul sistem financiar (incluzând piața de capital și cea a asigurărilor), iar cea din Ungaria are atribuții în domeniul protecției consumatorului de servicii financiare.

Aș mai menționa că îmi amintesc, de pe vremea când se lucra la elaborarea Statutului BNR din 1991, că Banca Italiei efectua anumite servicii pentru populație (de exemplu, plata pensiilor), atât din considerente istorice, cât și din motive ce țineau de încrederea în această instituție.

Acestea sunt doar câteva exemple relevante pentru deosebirile dintre funcțiile exercitate de diferite bănci centrale. De fapt, dacă ne uităm doar la harta funcțiilor băncilor centrale din Uniunea Europeană, constatăm că există eterogenitate. Iar această eterogenitate este generată, desigur, de cauze legate de evoluția istorică a acestor instituții.

Analiza istorică a legăturilor dintre băncile centrale și guverne relevă că schimbările în politica monetară pot fi explicate prin trei elemente. Primul element se referă la condițiile politice de bază, cum ar fi atitudinea statului față de libertatea sau controlul piețelor (libertatea fiind promovată, de exemplu din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial, iar controalele fiind promovate ulterior, până în anii ’70). Un al doilea element privește unele condiții pe termen scurt care acționează ca declanșator al schimbărilor, cum a fost creșterea inflației în anii ’70, care a condus la întărirea independenței băncii centrale, sau, dimpotrivă, deflația din perioada 1929-1939, care a dus la diminuarea independenței băncilor centrale pentru aproape 40 de ani. În fine, cel de-al treilea element se referă la complexitatea sau simplitatea ce caracterizează misiunea băncii centrale: când aceasta a fost simplu de înțeles, adică a constat în atingerea unui singur obiectiv bine definit, a existat mai multă independență față de guvern.

Devine astfel evident că istoria ne ajută să identificăm un model după care regimurile monetare alternează și să înțelegem evoluțiile referitoare la obiectivele și instrumentele politicii monetare. Vorbind despre importanța studierii atente a trecutului, țin să menționez că, de exemplu, ambele concluzii clare privind rolul băncilor centrale în perioada interbelică la care ajung Goodhart, Capie și Schnadt în studiul lor din această carte au mare relevanță pentru momentul actual, inclusiv în unele economii emergente, printre care și România. Cele două concluzii sunt: (i) este improbabil ca băncile centrale, oricare ar fi relația lor statutară cu guvernele, să se abată de la consensul politic intern privind măsurile de politică economică a căror adoptare este apreciată ca necesară; (ii) stabilitatea monetară este imposibilă în absența stabilității fiscale.

Din lucrarea lui Stanley Fischer privind băncile centrale moderne, la care mă refer pe larg în studiul introductiv, țin să menționez acum ceea ce aș califica drept un semn indiscutabil de clarviziune al acestei personalități marcante a gândirii economice. Astfel, Fischer discută în anul 1994 atât despre cauzele și costurile inflației înalte, în lumina perioadelor anterioare de inflație înaltă, cât și despre potențialele probleme asociate unei inflații prea scăzute, în contextul în care la începutul anilor ’90 era greu de anticipat ceea ce avea să se întâmple în economiile avansate după criza globală declanșată în 2008. Dificultatea de a lua serios în discuție o potențială problemă în a crește inflația venea de la concepția care se instalase încă din anii ’60, conform căreia o perioadă de deflație în regimurile monetare bazate pe moneda fiduciară nu poate fi decât relativ scurtă. Când, totuși, la începutul anilor ’90, Japonia a intrat în ceea ce numim capcana lichidității, viziunea multor economiști a fost că este doar o excepție și că Japonia se va alătura curând situației normale a țărilor dezvoltate. Timpul a arătat, dimpotrivă, că celelalte țări dezvoltate aveau să se confrunte cu probleme similare celor din Japonia. Iar abordarea lui Fischer s-a dovedit a fi adecvată din perspectiva provocărilor la adresa politicii monetare în perioada postcriză.

Aș mai aminti și remarca lui John Major că simpozionul de la Londra a reprezentat cea mai mare reuniune a bancherilor centrali, complet eliberați de influența miniștrilor de finanțe. Îmi permit să observ însă că Banca Angliei era în 1994 mai puțin independentă decât Banca Națională a României. Banca centrală a Marii Britanii era încă în subordinea ministerului de finanțe, urmând a-și câștiga independența operațională abia în anul 1997. De altfel, lucrarea elaborată de Stanley Fischer se încheia astfel: „La 300 de ani de la naștere, este timpul să îi permitem Bătrânei Doamne să își asume responsabilitatea de a fi independentă”.

Sunt convins că, la fel ca în trecut, locul și rolul băncilor centrale va depinde în continuare nu doar de recomandările bancherilor centrali ori ale mediului academic, ci și de ceea ce consideră potrivit societatea în ansamblul său.

Independența sau autonomia băncilor centrale urmează un ciclu de întărire sau de slăbire pe parcursul diverselor perioade istorice, unul dintre determinanții evoluțiilor în acest plan fiind înclinația spre inflație a decidenților de politică economică, rațiune importantă pentru delegarea politicii monetare către o instituție independentă. Când problema se pune în termenii necesității de a genera inflație și nu de a o tempera, există premisele punerii în discuție a gradului de autonomie a acestei instituții. Apare în contextul actual, marcat în țările dezvoltate de un nivel redus al inflației, și întrebarea dacă aceasta este o evoluție tranzitorie sau, dimpotrivă, este o manifestare a unui trend secular determinat de progresul tehnologic.

Istoria atestă această traiectorie sinuoasă a independenței băncilor centrale și, în general, a relației lor complexe cu guvernele, dar este evident că pe anumite paliere trebuie să existe punți de comunicare – și nu numai – între aceste instituții. Se poate spune că, de-a lungul timpului, nici subordonarea, când a existat, nu a fost totală, nici independența, când a fost prezentă, nu a fost deplină. Oricum va arăta viitorul băncilor centrale, este cert că acesta va depinde de rezolvările care vor fi găsite la aceste întrebări și dileme, a căror actualitate se va menține și în continuare.

În încheiere, țin să vă anunț că, pentru a aprofunda acest subiect generos, Banca Națională a României intenționează să organizeze, pe parcursul acestui an, un seminar internațional dedicat rolului băncilor centrale în prezent și în perspectivă.

Dacă în anul 1994 Bătrâna Doamnă din strada Threadneedle din Londra și-a sărbătorit tricentenarul printr-un eveniment științific cu totul special, care a prilejuit discuții ce se dovedesc relevante și astăzi, cred că și instituția ceva mai tânără din strada Doamnei, București, România, poate marca împlinirea a 140 de ani de la înființare printr-o dezbatere pe această temă. Sperăm ca demersurile noastre să aibă succes și să ne fiți din nou oaspeți cu un astfel de prilej.

Până atunci, vă doresc să aveți parte în continuare de o dezbatere interesantă pe marginea acestei cărți, care constituie chiar ea mărturia scrisă a unei dezbateri pline de miez despre misiunea băncilor centrale!

Îl invit pe domnul profesor George Virgil Stoenescu, care se ocupă de Colecția „Biblioteca Băncii Naționale a României” și este astăzi moderatorul discuților, să deschidă sesiunea în care vor avea intervenții: domnul profesor Gabriel Mursa, domnul Lucian Croitoru, consilier al Guvernatorului BNR, domnul profesor Aurelian Dochia, domnul Wilhelm Salater, director adjunct al Direcției Studii Economice din cadrul BNR, și domnul Grigore Arsene, directorul Editurii Curtea Veche.

22 ianuarie 2020, Banca Națională a României